Invazia scitilor si problema popoarelor din stepa. Stilul animalier. Fenicieni si greci pe tarmurile Marii Negre. Coloniile elene si comertul lor. Hegemonia milesiana si suprematia ateniana dupa razboaiele medice. Institutii politice, viata materiala si morala. Sinteza greco-scitica si Regatul Bosforului Cimerian. Ofensiva macedoneana impotriva tracilor si a cetatilor Pontului Stang. Criza din secolul al III-lea i.Hr.. Imagini

Scitii (sau cel putin clasa lor dominanta) constituie ramura nordica si nomada a marelui popor al iranienilor; limba, tipul fizic ilustrat de atatea monumente figurate, costumatia cu caftan lung si pantaloni bagati in cizme, gluga ce le tine loc de caciula, identica celei a lui Darius Codoman fugind de invingatorul de la Arbela, totul ii apropie de mezii si de persii care au intemeiat in Asia primul din marile imperii cu tendinte de dominatie universala.

Dar, spre deosebire de verii lor, stapanitori peste lumea civilizata a sedentarilor, ei raman legati de obiceiurile stepei de unde provin; reforma religioasa a lui Zoroastru nu i-a afectat. Ei persista in credintele lor primitive, inca foarte apropiate de fetisismul animalier.

Se poate merge pe urmele asezarilor lor dupa indicatiile toponimiei antice, relatarile istoricilor si geografilor si, mai recent, ale obiectelor descoperite in sapaturi, care poarta amprenta caracteristica rasei lor.

Astfel, in jurul Armeniei, provinciile purtand numele de Skithene sau Sakasene le atesta trecerea pe vremea cand ii urmareau pe cimerieni.

Centrele lor principale, daca este sa judecam dupa cerectarile arheologice, se gaseau in Kuban si in stepa intinsa de la nordul Marii de Azov - Meotida anticilor - pana la cotul Niprului. Tumulii cei mai cunoscuti prin bogatia de obiecte descoperite se gasesc in aceste doua regiuni, care formau fara indoiala domeniul celor mai puternici dintre regii sciti. Dar alte obiecte, de o factura mai putin somptuasa, dar a caror forma si ornamentatie nu lasa nici o indoiala asupra origini lor, apar cu mult mai departe spre vest. Ele jaloneaza caile de invazie de-a lungul stepei, spre Dunare si Europa Centrala, destinate sa fie folosite de acum inainte de toti nomazii ce aveau sa mearga pe urmele avangarzii constituite de sciti in secolele VII si VI inaintea erei crestine. Ele coincid in majoritatea cazurilor cu drumurile pe care vor calari, optsprezece secole mai tarziu, armatele mongole pornite la asaltul Europei feudale. Unul traverseaza Galitia Orientala si patrunde printr-o parte a Sileziei pana in Brandenburg, unde sapaturile de la Vettersfelde scot la iveala descoperiri caracteristice, sau pana in Campia Pannonica. Un al doilea drum se indreapta prin Basarabia si Moldova (arme scite provin de la Navîrnet si Boureni) si ajunge in defileele Carpatilor ca sa atinga podisul transilvanean. Un al treilea, a carui existenta este pusa la indoiala de Rostovtzev, ar fi atins Dunarea de Jos si ar fi patruns in Dobrogea si in Muntenia, spre a ameninta de acolo pe tracii din Peninsula Balcanica. Totusi, pe Dunare, Darius, fondatorul marelui Imperiu persan, incearca cel dintai sa combata pe sciti, dar isi da seama la timp de imposibilitatea ca o armata regulata sa urmareasca la nesfarsit intr-un spatiu necunoscut un adversar ce nu poate fi interceptat. Astfel se delimiteaza pentru prima data (in masura in care permite sa fie delimitat un imperiu nomad) o vasta regiune geografica, chemata sa joace un rol considerabil in lunga istorie a marelor invazii.

Aceste elemente, care se refera aproape intotdeauna la epoca Imperiului roman de Rasarit si la evenimentele desfasurate din secolul al III-lea pana in secolul al VI-lea d.Hr., iau aici o cu totul alta amploare. Intr-adevar, incepand cu criza din secolul al III-lea, numita a "anarhiei militare", si aproximativ pana la sfarsitul domniei lui Iustinian, se produc marile miscari razboinice si demografice care afecteaza Europa Occidentala si ii determina noile formatiuni politice din evul mediu. Dar in spatiul pontic aceste deplasari sunt cu mult mai vechi; se poate spune ca ele preced aproape cu un mileniu cronologia obisnuita a "migratiilor"(Völkerwanderungen), dupa definitia curenta a istoricilor.

De fapt, aici are loc un fenomen de o insemnatate mai generala, determinat nu de cauze accidentale ci de opozitia a doua nume esential diferite si total adverse. Este vorba de contrastul transant intre evolutia tarilor cu civilizatie sedentara si traiul primitiv al nomazilor, evocat atat de bine in lucrarile sale de D-nul René Grousset: "Supravietuirea acestei umanitati, ramasa in stadiul pastoral in timp ce restul Asiei trecuse de mult la stadiul agricol cel mai avansat a pricinuit in buna parte drama istoriei. Ea antrena intre populatii vecine un fel de decalaj cronologic. Oamenii din al II-lea mileniu dinaintea de Iisus Hristos coexistau cu oamenii din secolul al XII-lea al erei noastre. Era de ajuns, pentru a trece de la unii la altii, sa cobori din Mongolia Superioara la Pechin, sa urci din stepa kirkizilor la Ispahan. Ruptura brutala plina de pericole, pentru sedentarii Chinei, ai Iranului sau ai Europei, hunul, turcomanul, mongolul sunt propriu-zisii salbatici pe care trebuie sa-i intimidezi cu cateva parade, sa-i distrezi cu cateva maruntisuri de sticla sau titluri, sa-i tii la respect departe de pamanturile cultivate. Cat despre nomazi, sentimentele lor pot fi ghicite. Bietii pastori turco-mongoli, care, in anii de seceta, pe iarba rara a stepei, se aventureaza de la un izvor secat la un alt izvor secat, pana la marginea culturilor, la portile Peciliei sau Transoxianiei, contempla aci uimiti miracolul civilizatiei sedentare, recoltele abundente, satele imbelsugate de grane, luxul oraselor. Miracolul acesta sau mai degraba secretul acestui miracol, munca indelungata de care a fost nevoie pentru a orandui aceste stupuri omenesti, hunul nu le-a putut intelege. daca este mirat, este ca lupul - totemul sau - , care pe timp de ninsoare se aproprie de ferme: pentru ca in spatele imprejmuirii zareste prada. Si la el reflexul milenar este atacul prin surprindere, prada si fuga cu prada. Supravietuirea unei umanitati pastorale sau vanatoresti alaturi de o umanitate agricola sau, daca vreti, dezvoltarea societatilor agricole din ce in ce mai bogate in vazul si in contactul cu populatiile ramase in stadiul pastoral si suportand crizele teribile, pe care, pe timp de seceta, le impune viata stepei, a adaugat astfel contrastului economic cel mai izbitor contrastul social cel mai crud. Repetam, aceasta problema de geografie umana a devenit o problema sociala. Sentimentele sedentarului si, respectiv, ale nomadului, unul fata de celalalt sunt cele ale unei societati capitaliste si ale unui proletariat inchise in acelasi oras modern. Societatile agricole care exploateaza fie pamantul galben roditor din China de Nord, fie gradinile Iranului, fie cernoziomul bogat al Kievului, sunt imprejmuite de o zona de pasuni sarace, cu conditii climatice adesea cumplite, unde o data la zece ani fantanile seaca, iarba se usuca, vitele mor si nomadul le urmeaza. In aceste conditii, goana periodica a nomazilor spre pamanturile cultivate este o lege a naturii".

Aceste concluzii privesc evident intreaga istorie a invaziei pana intr-o epoca in care "decalajul cronologic" intre viata nomazilor si cea a tinuturilor cu o cultura agricola si cu o civilizatie urbana ofera contrastele cele mai izbitare. In timpul invaziei scitilor - a caror asezare in bazinul pontic este datata de majoritatea istoricilor in secolul al VIII-lea i.Hr., iar inaintarea spre Europa Centrala si Balcani in secolele V si IV - aceste diferente sunt poate mai putin sensibile. Iranianul nu este, de altfel, mai putin "salbatic", mai putin distrugator decat turcul sau mongolul. De aceea, trebuie sa consideram ca Imperiul scitic, ca de altminteri si cele ce i-au urmat, reprezinta dominatia unei clase razboinice a carei origine o cunoastem, asupra altor populatii pe care le-a gasit pe loc sau a putut sa le tarasca dupa ea. Trebuie sa notam impartirea, mentionata de Herodot, facuta chiar de sciti, in calareti si plugari - - acestia din urma indeletnicindu-se cu cultivarea graului, nu insa pentru hrana lor, ci pentru a-l vinde, in epoca in care coloniile elene constituiau marea piata de cereale din bazinul pontic. Ebert scotea in evidenta similitudunea acestei ocupatii cu cea a tatarilor nogai la sfarsitul secolului al XVIII-lea care ajunsesera, si ei, sa cultive grau, dar pentru nevoile stapanirii rusesti. Diviziunea in doua categorii, dupa ocupatii si mod de viata, se aplica in aceeasi regiune si in alte epoci: gotii se impart in locuitori ai padurilor si ai campiilor, iar, cateva secole mai tarziu, o diferentiere de acelasi tip va separa pe slavii din nord-vestul de cei din sud-vestul Ucrainei. Se vor vedea mai apoi regii sciti si nobilii lor adaptandu-se la viata cetatilor grecesti din Euxin si un fel de amalgam se va produce intre aceste populatii, a caror cultura si obiceiuri erau atat de diferite.

O data cu acesti primi stapanitori nomazi ai tinuturilor din Pontul nordic, de-a lungul intregii intinderi a coastei arcuite ce se intinde de la Caucaz la contraforturile Carpatilor, un nou tip de razboinic isi face aparitia pe scena istorica si se pregateste sa detina rolul principal timp de doua mii de ani. Tot D-nul Grousset a analizat cel mai bine motivele acestei suprematii:"In tot acest timp, nomadul, cu toate ca era foarte inapoiat in ceea ce priveste cultura materiala, a dispus de un avans, de un avantaj militar enorm. El era arcasul calare. O cavalerie incredibil de mobila de arcasi infailibili, iata "arma tehnica" ce i-a conferit asupra sedentarului o superioritate aproape egala cu superioritatea pe care, in timpurile moderne, artileria a asigurat Europei asupra restului lumii [...] Sageata arcasului calare, care apare pe neasteptate, trage si dispare, a fost pentru antichitate si evul mediu un fel de tir indirect, aproape tot atat de eficace si demoralizant ca si tirul artileristilor nostrii".

Armamentul si tactica scitilor sunt primele exemple cunoscute din acest procedeu de lupta, ele fiind poate si cele mai tipice. Mai tarziu, intr-adevar, echipamentul calaretului va deveni mai greu. Se va completa cu scara de sa si cu armura si va crea unitatile de soc, al caror atac va hotari soarta bataliilor. Dar scitul, ca si ruda sa asiatica, partul, a carui sageata a ramas provebiala, se margineste sa-si arunce sagetile si sa dispara, ca sa se intoarca si sa rapuna dusmanul istovit. Nu i se cunoaste alta arma in afara de arc si de tolba plina cu sageti, decat pumnalul cu maner lung, prins la brau, raspandit in intreg Iranul si neputand servi decat la lupta corp la corp. Numeroasele exemplare din aceste "akianakes"-uri au fost descoperite cu ocazia sapaturilor intreprinse in Rusia Meridionala, in Ungaria si in Romania.

Arheologia a furnizat multe alte date despre credintele si obiceiurile intemeietorilor Imperiului iranian. Multa vreme nu s-a dispus pentru orientarea in acest domeniu decat de textele literare, printre care relatarea lui Herodot, din cartea a IV a Istoriei sale, constituia marturia cea mai impotanta. Cu toate acestea, multi puneau la indoiala exactitatea descrierii sale. Pasajul privind ritualurile de inmormantare ridica cele mai multe obiectii:"Cand moare regele lor,scrie el,ii ridica o movila mare, patrata. Indata ce mormantul este gata, ei spinteca cadavrul, il curata, il umplu cu tamaie [...], ii cos pielea la loc si, dupa ce l-au impregnat cu ceara, il ridica si il duc in caruta la un alt popor (de neam scitic). Acesta din urma, luand mortul in primire, urmeaza exemplul dat de scitii regali: isi taie o bucatica din ureche si parul [...] si duc cu carul corpul regelui, pana ce ajung la un alt popor de sub stapanirea lor [...] Apoi, dupa ce aseaza mortul in mormant pe un asternut de ierburi, infing sulite de o parte si de alta a cadavrului si pe deasupra aceluia intind pari [...] In partea disponibila a mormantului ei ingroapa pe una din concubine, dupa ce o sugruma la fel ca pe paharnic, bucatar, pe vataful cailor [...] de asemenea mai ingroapa caii si cateva din obiectele sale cele mai pretioase, ca si vasele de aur [...], dupa care ei toti sapa pamantul si ridica o movila mare deasupra, silindu-se care de care s-o inalte cat mai sus."(IV, 71) In paragraful urmator este vorba despre ce se petrece la un an dupa moartea regelui, data la care aveau loc sacrificii umane, pana la cincizeci dintre razboinicii cei mai devotati, omarati impreuna cu caii lor, pentru a-i inmormanta apoi in jurul movilei ragale, fiecare calare pe calul lui. Aceste povestiri ar putea sa para exagerate, dar se stie acum ca sacrificiile umane colective erau practicate in Mesopotamia pana la domnia reginei UrSubad (inceputul mileniului al III-lea i.Hr.), in China pana in epoca mormintelor regale, din Nyan Yang (pe la 1300-1200 i.Hr.), iar la mongoli inca la funerariile lui Gingis-han, in anul 1227 al erei noastre. Sapaturile au adus, de altminteri, o confirmare surprinzatoare povestirii lui Herodot. Marea movila de la Kostromskaia, in Kuban, a dat la iveala un esafod de barne dispuse transversal deasupra scheletului principal; jur-imprejur sunt asezate tot felul de obiecte si arme; in vecinatatea sa se afla un adevarat un escadron de cai sacrificati, in randuri de catre patru, ale caror oseminte au putut fi dezgropate. La Ulski, in groapa alungita s-au descoperit resturile carului mortuar regal, ale rotilor si ale baldachinului sau, caii fiind sacrificati, doi cate doi, chiar pe locul unde se oprisera. Realitatea acestor ritualuri este incontestabila; credinta care le-a generat amesteca in mod ciudat calul si omul in preocuparile pentru viata de apoi. Aici se afla unul din aspectele preeminentei rezervate animalului de catre pastorii si vanatorii din stepe, particularitate asupra carei vom mai avea ocazia sa revenim. Ea se manifesta in ornamentele unui stil inspirat din zoomorfism, fiind numit din acest motiv "stilul animalier". Desigur, acestuia nu-i apartine exlusivitatea: vechile arte ale Mesopotamiei ofera multe exemple de reprezentari de animale al caror realism si putere au fost rareori atinse. Dar scenele de vanatoare ce figureaza atat de des pe basoreliefurile asireine, prezinta imaginea unei serii de animale, a caror fuga se desfasoara pentru a scapa de urmarirea vanatorului, sau care se infrunta uneori intr-o pozitie aproape heraldica. Fiecare secventa este distincta si desenul urmeaza cat se poate de aproape modelul viu.

Altfel se prezinta ornamentul scitic ce amesteca intr-o incalceala inexplicabila parti de animale diverse, in jurul uni motiv central care "dramatizeaza" cel mai adesea intalnirea fiarei cu prada. Dar aceasta este atat de acoperita de o nesfarsita complicatie de ornamente secundare, incat pare, uneori, ca se disociaza in haosul unei stranii vegetatii, in care misuna forme monstruase rasucite unele pe altele. Pentru a patrunde sensul ascuns al acestor inlatuiri, trebuie sa se tina seama, mai mult decat s-a facut pana acum, de traditiile si miturile samanismului primitiv, asa cum il mai practicau inca pana de curand popoarele inapoiate din spatiul arctic. Magia, care explica prin perceptele sale desenele din grotele preistorice nu este absenta din aceasta figuratie si ii subliniaza caracterul specific. Imaginea este cand un totem, cand un simbol al actiunii, garantand indeplinirea necesitatilor si realizarea dorinteleor.

In legatura cu zona geografica unde s-a format aceasta arta ornamentala subzista o controversa. Trebuie sa vedem, ca Borovka, "originea topografica si cronologica a artei stepelor" in Siberia Centrala, unde s-au gasit la Minusinsk bronzuri animaliere intr-un stil mai simplu,care ar fi primele incercari ale genului? Sau, dimpotriva, trebuie, ca Rostovstzev, sa-i urmarim dezvoltarea in regiunile pontice, in Kuban si in Crimeea si sa consideram exemplarele gasite in Asia drept forme mai simple si mai sarace ale acestei arte? Bogatia ornamentatiei din Kuban si din Rusia Meridionala s-ar explica in acest caz prin contactele mai frecvente ale scitilor cu civilizatiile din Orientul Apropiat si Mijlociu.

Pare intr-adevar greu de imaginat o mentalitate si obiceiuri mai complet diferite de cele din coloniile grecesti, ce aveau sa se stabileasca pe litoralul Marii Negre sub protectia unui mare Imperiu scitic: si totusi legatura de dependenta intre aceste doua formatiuni este evidenta. Elementul care le leaga una de alta este comertul, ale carui necesitati aduc conditiilor de existenta din bazinul pontic adanci transformari. Cu toate acestea nu grecii au fost primii care s-au bucurat de ele; ca si in Mediterana si in alte parti, altii sosisera inaintea lor.

Nu raman decat putine urme ale trecerii fenicienilor la nord de Stramtori si inca si mai putine punctele pe care poate le frecventau pe malurile marii necunoscute. Numai toponimia permite schitarea unei ipoteze. In fata Constantinopolului, Calcedonul poate sa fie derivata de la un Karsedon, amintind de Cartagina punica. Mai departe, pe coastele orientale ale Marii Negre, numele de Phasis aminteste, de asemenea, un termen fenician care desmneaza aurul. Ar fi deci aici o aluzie la bogatiile Colchidei, ce avea sa-l aduca pe Iason la capturarea miticei Lani de aur. Numarul sapte, care este frecvent mentionat, ar putea fi, si el, o mostenire de la fenicieni; la semiti era o cifra inzestrata cu virtuti speciale. In orice caz, daca trebuie sa-i dam dreptate D-lui Jacques Pirenne si sa interpretam razboiul din Troia ca pe un prim razboi al Stramtorilor, intre aheienii din Micene si rivalii lor de pe coasta Asiei Mici, suntem neaparat nevoiti sa presupunem curente de comert si de navigatie pornind din Mediterana pana la tarmurile pontice, si sa admitem ca intr-o epoca foarte indepartata ele nu puteau sa poarte decat vase feniciene. Se pare ca grecii au pasit repede pe urmele lor; comentatorii moderni ai Odiseei s-au pus de acord in a localiza pe tarmurile Marii Negre episoadele din canturile X, XI si XII. Mai greu este poate de identificat portul Lestrygonilor Balaklava sau insula lui Circe cu peninsula Taman. Exista inca sanse ca tara Soarelui Rasare, Aia, sa se fi aflat pe litoralul Caucazului. Caci exact acolo ne poarta itinerarul si aventurile argonautilor a caror versiune ioniana sau milesiana a fost incorporata in Odiseea. Toate aceste episoade legendare sunt in legatura cu extragerea metalelor, dintre care fierul si arama atrageau inca de pe atunci pe mestesugarii din sud.

De-abia incepand cu secolul al VII-lea i.Hr. ne aflam pe un teren mai solid pentru studiul colonizarii grecesti pe litoralul Marii Negre. Pionierii acestei intreprinderi au fost poate navigatorii carieni, dar cei despre a caror prezenta putem fi siguri sunt ionienii si in primul rand milesienii. Patrunderea lor este semnificativa pentru definirea drumurilor principale, pe care atati navigatori si negustori le vor urma dupa ei.

Carienii, aflati printre primii care au explorat litoralul pontic, au lasat putine urme: numele lor ramane legat in antichitate de un port din Dobrogea Meridionala. Ei au urmat deci in navigatia lor coasta tracica si pe semne ca au acostat acolo unde se oferea vreun adapost pentru vasele lor. Din stationarea lor acolo nu a ramas nici una din acele vestigii arheologice care lamuresc atatea episoade din istoria veche. Dimpotriva, rezultatele sapaturilor efectuate asupra atator puncte ale litoralului atesta prezenta ionienilor si indeosebi pe cea a milesienilor, incepand cu anul 650 i.Hr. Una dintre principalele lor ctitorii a fost orasul Histria sau Istros in sudul Deltei dunarene, aproape de malurile lacului Sinoe, care era altadata un golf marin. Veniturile din pescuit, foarte abundent in acele tinuturi, au stat la baza prosperitatii sale: emblema figurata mai tarziu pe monedele lui, reprezinta un vultur tinand in ghiare un delfin. Mai la sud, de-a lungul coastei, lantul asezarilor continua: acestea sunt Tomi sau Tomis, pe locul de astazi al Constantei, Bizone cu nume probabil indigen, aproape de Cavarna, Cruni sau Dionysopolis si o serie de localitati neidentificate, care depasesc capul Sabla, unde se gasea portul carienilor, pentru a intalni portul de la Odessos, actuala Varna, dar ionienii din Milet, nu au fost singurii aventurati pe aceste tarmuri. Pe locul actualei Mangalia, Callatis-ul era o asezare doriana a Heracleei, la fel ca si Mesembria, fiica a Megarei. Unul din popasurile cele mai vechi este cel din "insula Alba", Leuké sau Achilleis, mica stanca ce se inalta in plina mare, in largul gurilor Dunarii, si se numeste astazi Insula Serpilor. Acest punct de escala al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat in cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigatiei si al comertului. Prin urmare, in special sub egida Miletului se organizeaza viata elena a "Pontului stang" de pe litoralul occidental al Marii Negre care isi pastreaza legaturile cu Asia Mica si mai ales cu Propontida etalonul ponderal din Cyzic a reglat sistemul greutatilor si al monedelor din cetatile grecesti aflate in aceasta regiune. Istoria lor, trasata cu ajutorul numeroaselor inscriptii scoase la lumina de sapaturi indica stranse contacte intre aceste porturi ale litoralului, care pastreaza caracterele principale ale civiliztiei urbane a Greciei antice, si populatiile indigene ale hinterland-ului, geti sau sciti, exista acolo o intreaga populatie de , "barbari contaminati de elenism si solidari cu interesele cetatilor grecesti din vecinatate". Se mai constata si influenta vicisitudinilor regiunii foarte apopiate de Balcani, unde Imperiul macedonean isi va impune suprematia in secolul al IV-lea.

Dar aici nu este vorba decat de unul de sectoarele receptive fata de colonizare, si nu de cel mai important prin amploarea traficului si asezarilor urbane. Plecand din Asia Mica elenizata era firesc ca navigatorii sa mearga de-a lungul litoralului pontic al peninsulei si sa intemeieze factorii sau puncte de sprijin. Ii vedem pe dorieni stabilindu-se la Heracleea Pontica, al carui nume a supravietuit pana si in transcrierea sa turceasca: Bender Eregli, si pe ionieni fixandu-se la Amisos, Sinope, Trapezus sau Trapezunt. Elenismul se va mentine aici de-a lungul a douazeci si cinci de secole, pana la schimbul de populatii efectuat intre Grecia si Turcia de dupa incheiarea tratatului de la Lausanne din 1923.

Drumurile spre interiorul podisului anatolian nu ofereau in acel timp resurse prea consistente, dar aceste porturi puteau sa serveasca drept escale spre litoralul Transcaucaziei, celebra pentru bogatia de metale, aduse de munteni, si pentru sclavi, a caror vanzare a fost infloritoare pana in secolul al XIX-lea. In fine, erau bine plasati, fie pentru a intreprinde periplul Pontului occidental si pentru a debarca la gurile marilor fluvi, unde se afla piata de peste si de grau, fie pentru a se avanta pe calea cea mai scurta la traversarea Marii Negre, de la punctul nordic al Asiei Mici pana la capatul meridional al Crimeei, si sa abordeze aceasta coasta stancoasa, sau sa atinga porturile vecine Bosforului Cimerian, stramtoarea Kerci de azi. Si in acest caz ionienii sunt in frunte. Este posibil ca Phanagoria si Hermonassa, la extremitatea peninsulei Taman, sa fi fost intemeiate de colonistii din Teos si Mytilene, inainte de a se fi impus hegemonia Miletului. Celelalte colonii sunt insa cu toate acestea adevarate asezari milesiene: ele alcatuiesc doua grupuri distincte, a caror pozitie geografica le-a determinat destine diferite. Spre vest, la nord de grupul balcanic si dunarean, Tyrasul supravegheaza limanul Nistrului, asa cum Olbia il supravegheaza pe cel al Bugului, care se confunda aproape cu estuarul vecin al Niprului. Pe coasta Crimeei, Chersonesul, inlocuit astazi de Sevastopol, a fost intemeiat de catre ionieni, pentru a fi reconstruit, in secolul al V-lea, de catre colonistii dorieni din Heracleea Pontica.

Acestui grup occidental i se opune un sirag oriental de asezari, de la Theodosia din sud-estul Crimeei, pana la Nymphea, al carui port este acum blocat de nisip, si Panticapeion, pozitie strategica la intrarea in Marea de Azov, a carui importanta a fost subliniata prin rolul Kerci-ului in ultimul razboi. Impreuna cu Phanagoria si Hermonassa, ce strajuiesc de cealalta parte a stramtorii, si Gorgippia, pe locul careia se ridica portul caucazian Anapa, acest grup de cetati va fi cuprins de posesiunile Regatului Bosporan, care va avea norocul straniu de a dainui mai mult decat toate monarhiile elenistice, cu toate ca a fost cel mai indepartat de marile centre ale civilizatiei antice si cel mai expus ofensivei popoarelor din stepa.

Coloniile exploatau dupa cum puteau mai bine abundenta productie locala, care trebuia sa indestuleze din plin nevoile alimentare ale cetatilor suprapopulate ale Egeei. Nu este exagerata aprecierea ca, din acest punct de vedere, bazinul pontic avea o importanta egala sau chiar superioara bazelor de aprovizionare ale lumii grecesti occidentale, Sicilia si Italia Meridionala. Intemeierea Imperiului scitic si controlul pe care regii si asociatii sai il exercitau pe marile cai din interior deschideau comertului oraselor noi de pe litoralul Marii Negre multe alte posibilitati. Herodot descrie cu o uimitoare precizie pe cea care va urca de la gura Tanais-ului (Donului) spre cursul inferior al fluviului Rha (Volga), unde vanzatorii, fara indoiala de neam finic, vin sa-si vanda blanurile. Drumul traverseaza apoi Uralul pentru a patrunde adanc in stepele asiatice, pana in muntii indepartati din Altai, unde un popor turc sau mongol, potrivit descrierii trasaturilor sale etnice, joaca rolul de intermediar in negot. Pentru a se descurca, scitii plecati de pe malurile Euxinului sunt nevoiti sa apeleze la bunele oficii ale interpretilor in sapte limbi diferite. Mai departe locuiesc issedonii, in masivul Asiei Centrale, la granitile misterioasei tari a arimaspilor, grifoni legendari, paznicii aurului. De asemenea, calatorul mai putea sa urce de-a lungul cursului Phasisului sau sa coboare de cealalta parte a muntilor pe tarmurile Caspicii, sa ajunga in valea Oxus-ului si in tara massagetilor iranieni, inruditi cu scitii, si de acolo sa mearga de-a lugul defileelor Afganistanului modern catre Indii. Mai putea inca sa urce pe cursul Borysthene-lui (Nipru) si sa intalneasca negustorii care aduceau chihlimbarul de la Baltica impreuna cu blanurile din nord. Toate aceste mari drumuri comerciale indicate in lucrarile istoricilor si ale geografilor isi gasesc confirmarea in obiectele scoase la iveala de sapaturi, care dovedesc relatii sau influente de la un capat la celalalt al lumii vechi, chiar si acolo unde te asteptai cel mai putin sa le gasesti. Este cazul unui obiect turnat din Memphis in Egipt, unde este redata o scena tipica din viata nomazilor din Extremul Nord, traind ca si in zilele noastre in mijlocul cainilor si al renilor: Noin-Ula, in Mongolia, ofera o tesatura greceasca cu siguranta "venita din Bosforul Cimerian" la inceputul erei crestine. Cu toate ca, prin intersectia influentelor si a contactelor dintre civilizatiile Mediteranei si ale Extremului Orient, aceste mari drumuri de trafic international fac din bazinul pontic una din principalele rascruci ale antichitatii, aportul lor la volumul comertului este redus. Este firesc ca, pe itinerarii atat de lungi si atat de periculoase, sa se prefere sa nu se transporte decat obiecte de mare pret, dar in cantitate mica si in greutate si mai mica: stofe pretioase, bijuterii, parfumuri sau mirodenii. Marile incarcaturi ridicate din porturile Euxinului constau mai cu seama din grau, cerut de cetatile grecesti, la care trebuie sa adaugam pestele, ceara sau lana, sau contingentul tot mai numeros de sclavi: este aici vorba de produsele economiei regiunilor pontice si nu de ale unei tari indepartate din interiorul continentului.

Importanta comertului cu cereale va situa astfel Marea Neagra in centrul primelor faze ale chestiunii orientale. Timp de un secol, hegemonia Miletului asupra numeroaselor sale colonii pare sa fi fost necontestata; dar, pe de alta parte, puterea regilor sciti intelegea sa traga foloase de pe urma prosperitatii pietei a carei dezvoltare o asigura, iar, pe de alta parte, Imperiul persan isi extindea dominatia asupra intregii Asii Anterioare si isi impunea protectoratul cetatilor ioniene din Asia Mica. In acest loc se intercaleaza primul dintre evenimentele de importanta universala, care deplaseaza catre Marea Neagra interesul unei politici mondiale, cel putin in sensul ce se poate atribui acestui termen in acel timp: este vorba de expeditia lui Darius I contra scitilor in 512 i.Hr. A fost, fara nici o indoiala, o ofensiva de o anvergura deosebita, care combina operatiile armate de la Dumarea de Jos cu cele ale flotei echipate de cetatile grecesti; un corp de debarcare, sub comanda lui Ariarammes, satrap din Capadocia, a fost insarcinat sa provoace o diversiune in regiunea ocupata de coloniile elenice, la norul si la estul Marii Negre.

Bazandu-se pe relatarea lui Herodot, majoritatea istoricilor moderni interpreteaza expeditia regelui persilor si zadarnica urmarire a armatei scitilor de-a lungul stepei cu un esec. Daca ar fi avut intentia sa ocupe aceasta intindere si sa incorporeze in imperiul sau regiunile locuite de sciti, in scopul de a seca din izvor suvoaiele invaziei, ar trebui sa retinem aceasta concluzie ca deplin justificata. D-nul J. Pirenne, in schita sa asupra istoriei universale, a formulat recent o ipoteza interesanta: marele rege ar fi intreprins aceasta campanie in scopul de a acorda cetatilor grecesti ale Asiei Mici, care ii recunosteau suprematia, o compensatie pentru pierderile suferite de comertul lor in Mediterana Orientala, unde el fusese obligat sa le sacrifice interesele in favoarea aliatilor sai fenicieni. Dar aceasta versiune nu este absolut sigura; se poate crede tot asa de bine, asa cum propune Rostovtzev, ca este vorba de o manevra preventiva, destinata sa inspaimante pe nomazi, prin desfasurarea unei mari forte militare si navale, si sa fortifice legaturile de dependenta ce legau cetatile elenice de Imperiu. In acest caz, si limitata la acest obiectiv, expeditia ar putea fi apreciata drept un succes, caci pune capat invaziilor scitice in tinuturile asiatice din bazinul Marii Negre.

Cativa ani dupa acest eveniment, insurectia oraselor ioniene din Asia Mica si reprimarea ei de catre persi punea capat prosperitatii Miletului si suprematiei sale coloniale in apele Euxinului. Dar coloniile amplasate pe tot litoralul erau destul de puternice si destul de prospere ca sa mentina prin propriile mijloace si sa-si continue, in cele mai bune conditii pentru interesele lor, tranzactiile comerciale cu indigenii din interior. Razboaiele medice nu aveau sa le intrerupa; cand Xerxes a traversat Stramtorile, pentru a incepe invadarea Greciei, el a intalnit vase incarcate cu grau, care mergeau din Pont la Egina si spre porturile Peloponezului.

Victoria elenica contra invadatorului a asigurat triumful Atenei asupra marii. Noua sa putere maritima cladea un imperiu si reducea pe confederatii din Delos la starea de supusi si de tributari. In secolul al V-lea si chiar in secolul al IV-lea Atena acapareaza comertul Marii Negre si cea mai mare parte din importul de grau. Colonii ateniene se instalau in Amisos si Sinope, garnizoane in Crimeea aproape de Theodosia, la Nymphea, la portile Panticapeionului. In anul 444 i.Hr., Pericle insusi viziteaza aceste avanposturi, iar, dupa el, Alcibiade, la randul sau, va aparea pe litoralul pontic.

Cifrele indicate de izvoare sunt destul de elocvente prin ele insele. In 426, Atena conceda micului oras Methone din Pieria dreptul de a importa patru sau sapte mii de medimne de grau din Pont. In vremea lui Demostene, cand Imperiul atenian nu mai era decat o amintire a trecutului, Pireul primea inca in fiecare an 400 000 medimne de grau (aproape 236 000 hl) din Bosforul Cimerian, jumatate din cifra totala a importului sau de cereale. In prima jumatate a secolului al IV-lea, Theodosia, pe atunci incorporata in Regatul Bosporan, livra Atenei 2 100 000 medimne, iar in 357 i.Hr., in timpul unui an de lipsuri, importul de cereale pontice atinsese asemenea cantitati incat a depasit necesitatile Aticei si a adus cetatii un castig de cincisprezece talanti.

In schimbul graului, al pestelui uscat si al altor produse naturale ale unei economii predominant pastorale si agricole, coloniile de pe litoralul Marii Negre primeau din Grecia incarcaturi de vin si ulei, sau vase dintr-o ceramica ce atinsese nivelul unei adevarate perfectiuni. Comertul se specializase: erau distincte profesiile de armator, de expeditor, de negustor angrosist de import sau de export. Unul dintre procesele pledate de Demostene impotriva lui Lakritos si Phormion este deosebit de revelator pentru natura si amploarea acestor operatii, cat si pentru posibilitatile de a savarsi fraude. In fapt, se formase o adevarata banda de escroci, pe care marele avocat o denunta in fata justitiei concetatenilor sai. Fusese implicat aici imprudentul Androcles, financiar atenian, care imprumuta 3 000 de drahme lui Artemon Phaselitul, pentru a incarca 3 000 de amfore de vin aproape de Potideea si de a le revinde in regiunea Bosforului in Tracia, sau, daca i s-ar fi parut mai profitabil, sa le negocieze la varsarea Borysthene-lui si sa se reintoarca la Atena cu o incarcatura pontica. Regula prevedea sa se transporte vin sau ulei si sa se revina cu grau. La inapoierea vasului, Androcles trebuia sa-si primeasca banii in rastimp de douazeci de zile, cu 22 1/2% dobanda, in cazul in care calatoria ar fi avut loc vara, si cu 30%, daca s-ar fi efectuat toamna; se exceptau riscurile naufragiului si ale pirateriei. Aceste detalii sunt retinute; aceleasi procedee si chiar aceleasi clauze ale contractelor maritime vor fi preluate din antichitate in evul mediu, iar intr-un spirit cu totul asemanator isi vor reglementa tranzactiile navigatorii si negustorii genovezi sau venetieni, cincisprezece secole mai tarziu. Se inregistreaza aici un edificator exemplu de continuitate a conditiilor economice.

Urmarea procesului scoate la iveala manevra frauduloasa a Phaselitului. El imprumuta pe aceeasi garantie inca unsprezece mine de argint, nu ia decat 450 de amfore si le vinde din nou pe tarmurile Bosforului, pentru a incarca de aici 80 de chiupuri de vin prost din Cos, o duzina de butoaie de peste sarat si cateva baloturi de lana si de piei de capra. Totul era destinat intretinerii fortei de munca agricole a unui propietar din Theodosia in Crimeea. In locul lui Artemon, care murise intre timp, fratele sau, Lakritos, pretinse ca vasul se pierduse cu oameni si lucruri pe coasta Crimeei, in timp ce in realitate el vanduse toata incarcatura unui negustor din Chios. Dar aceasta contravenea dispozitiilor legii ateniene, care stipula ca orice vas angajat in traficul din apele pontice este obligat sa se reantoarca cu o incarcatura de grau.

In afara detaliilor care releva rutina tranzactiilor cotidiene, aceasta ultima particularitate nu este mai putin semnificativa: ea se va regasi in secolul al XIV-lea in reglementarile navigatiei venetiene.

Comertul cu sclavi ofera aceleasi analogii de la o epoca la alta: asa, de exemplu, un pasaj din Strabon (XI, cap II, 12) asupra comertului cu din Dioscurias, singurul port de pe tarmul Caucazului central, ar fi putut asa de bine sa fi fost scris treisprezece sau paisprezece secole mai tarziu, cand aceeasi marfa umana era imbarcata cu destinatia Egiptului mamelucilor sau chiar pentru orasele crestine din Mediterana, ori inca in plina epoca moderna, cand haremul sultanilor si servitorimea seraiului se recrutau de pe aceleasi tarmuri.

Un obiect de negot este totusi caracteristic pentru perioada antica si pentru indeletnicirile ei: producerea abundenta a ceramicii grecesti, din care s-au gasit numeroase fragmente. Cronologia lor permite sa se reconstituie cu destula exactitate succesiunea asezarilor din coloniile grecesti de pe litoralul Marii Nege. Astfel, straturile adanci scot la iveala aproape peste tot locul vase cu figuri pictate in negru pe fond rosu, care caracterizeaza maniera milesiana. Ele marcheaza prin prezenta lor prima epoca, cea a coloniilor din Milet si a comertului ionian; pot fi reintalnite la Histria, in Dobrogea, pe insulita Berezan si la Olbia, la varsarea Bugului, in asezarile din Crimeea si din stramtoarea Kerci. In secolul al V-lea si al IV-lea, ceramica ateniana, cu figuri rosii pe fond negru, inlocuieste tipul milesian: exemplare din cele mai reusite impodobesc astazi colectiile adunate in urma sapaturilor din Rusia Meridionala. Mai tarziu decorul vaselor se schimba o data cu gustul epocii elenisticie si romane: smaltul incearca sa imite luciul metalului sau reproduce tipul italian de "terra sigillata".

Astfel decurgea viata in aceste comptuare indepartate de comertul mediteraneean, imitand, in masura posibilului, moda si obiceiurile metropolei. Dar influenta mediului nu este mai putin sensibila. Relatiile pasnice intre negustorii cetatii si stapanii geti sau sciti din hinterland sunt atestate de numeroase marturii, iar sapaturile confirma o data in plus relatarile textelor literare sau istorice. Pe cand Herodot vizita Olbia, regele scit Skyles, fiul unei grecoaice din Histria, isi avea resedinta ornata cu statui de sfincsi si de grifoni. El insusi era castigat de elenism in asa masura, incat lua parte pe strazile orasului la serbarile publice care celebrau cultul lui Dionysos. In aceasta postura deloc regala l-au zarit supusii sai, ramasi fideli credintelor stramosilor, iar acesta a fost totodata motivul invocat de fratele sau vitreg pentru a se rascula impotriva lui; el avea sa sfarseasca sacrificat prin reconcilierea dintre scitii de pe Borysthenes si tracii de la Dunarea de Jos, comandati pe atunci de regele odrid Sitalkes. Kurganele care se ridica in apropierea amplasamentelor cetatilor elenice au dat la iveala multe obiecte cu o lucratura greceasca caracteristica, cautate de conducatorii barbari la fel ca si de orasenii din colonia frecventata fara indoiala in momentele lor de ragaz. A luat nastere o arta "greco-scitica" creatoare de capodopere pe buna dreptate celebre, in care tehnica superioara a mestesugului elen se straduie sa reproduca subiecte preluate din realitatile apropiate de viata din stepe. Vasele cu subiecte scitice de la Kul-Oba, Certomlîk, Voronej, pieptenele de aur de la Solosa, tolba de sageti de la Karagodeas sunt piese de muzeu ce vin sa ilustreze aceasta simbioza, in care traiesc aproape unul langa altul, in casa sa ornata cu peristil, cetateanul din polis-ul elenic si - la cateva mile mai departe, in mijlocul domeniilor si al turmelor sale - seful scit in memoria caruia vor fi sacrificati pe mormant sotiile, servitorii si caii. Exemplul lui Skyles dovedeste cu toate acestea ca el se umaniza prin elenizare. Dar si grecii, la randul lor, se adaptau. Costumul unui tanar din orasul Olbia, descris de Dion, nu seamana deloc cu cel din Elada clasica: tunica a fost scurtata ca sa nu jeneze miscarile calaretului, un caftan il acopera, iar pantalonii imprumutati de la sciti dispar in cizme de piele moale. Acest port, ce reprezenta pentru cetateanul din Atena epocii lui Pericle ceea ce ar fi insemnat costumul unui vanator canadian din secolul al XVIII-lea pentru un gentilom de la curtea din Versailles, nu impiedica pe locuitorii oraselor pontice sa se duca frecvent in Grecia si sa ia parte la jocuri si la ceremoniile de cult. Vase panateniene s-au gasit in numar mare pe malurile Marii Negre: unul dintre ele a fost descoperit la Stanita Elisabetinskaia in Kuban in mormantul unui conducator scit, in jurul caruia fusesera sacrificati 200 de cai. Cu toate acestea, un gust pentru arhaic se remarca in aceasta viata coloniala, in care persista intr-o epoca mai recenta teme artistice sau arhitecturale abandonate de mult tim de metropola. Mormintele explorate in jurul Panticapeionului amintesc prin constructia lor pe cele ale anticului Micene: Mastile de aur ne duc la obiceiurile funerare din aceeasi epoca. La fel ca pe toate treptele elenismului, viata literara nu mai este cu totul in pas cu vremea: gustul poetic al colonistilor se multumeste cu nemuritoarea epopee a lui Homer. Singurul retor si filosof cu oarecare renume nascut in regiunile pontice in secolul al III-lea i.Hr., Dion Borystenitul, isi va face studiile si isi desfasoara cariera la Atena. Preocuparile practice au mai multa trecere decat teoriile abstracte: la sfarsitul secolului al III-lea, Demetrios din Callatis a lasat o geografie in douazeci de volume, astazi pierduta, care era considerata de contemporanii sai drept o opera de mare importanta.

Institutiile si ideile politice sunt cele ce se apropie cel mai mult, in coloniile Euxinului, de cele in voga in Grecia. Formula politica a federatiei a fost adoptata la un moment dat de orasele de pe Pontul Stang: se va construi acolo, in secolul al II-lea, sub numele de Pentapolis sau de Hexapolis, o alianta de cinci sau sase cetati principale, care isi va mentine autonomia sub egida Romei. Despre Tyras nu dispunem de stiri decat din epoca romana: ele se refera la organele de ocarmuire cu autoritate in orice cetate elenica, consiliul, adunarea poporului, arhontii. O situatie asemanatoare era si Olbia, unde cu toate acestea inscriptiile releva prezenta, printre demnitarii cetatii, a unui numar destul de mare de nobili de origine scitica sau sarmata, fara indoiala proprietari de mari domenii la marginile orasului, unde veneau sa-si vanda produsele. Carmuirea din orasul Borysthenes pare sa fi primit de timpuriu o amprenta net oligarhica: este vorba de un colegiu de noua si altul de sapte, ale caror sarcini se perpetuau in aceleasi familii. "Ekklesia" si "bulé", institutii din era democratica, au fost reduse la un rol pur decorativ.

Chersonesul din Crimeea, reconstituit in secolul al V-lea de dorieni, a pastrat mai bine traditia venita din Megara. Consiliul si poporul mai conduc cetatea chiar si in secolul I i.Hr. si "demiurgii" tin locul arhontilor. O inscriptie, regasita pe pavajul unei biserici bizantine, reproduce textul unui juramant pe care il depuneau in secolul al III-lea inaintea erei crestine tinerii aspiranti la demnitatile politice. Este emotionant sa-i vezi luandu-si angajamentul sa apere "orasul, tara si cetatea", sa "le pastreze pentru poporul Chersonesului si sa nu rastoarne democratia". Fara indoiala, trebuie sa intelegem prin aceasta grupul destul de restrans de cetateni care se bucurau de toate drepturile si privilegiile conferite de aceasta calitate, dar distanta care ii separa de autohtonii din vecinatate pare sa fi fost mentinuta mai multa vreme si cu mare strictete.

Coloniile din grupul oriental al bazinului pontic au avut, dimpotriva, o alta soarta. Inca din secolul al V-lea - in 438 i.Hr., dupa cronologia general admisa - o tiranie militara se stabilea in Panticapeion, transformata curand in regalitate cu caracter mixt, elena si barbara deopotriva, precedand astfel monarhiile din Orientul Apropiat si Mijlociu ale erei elenistice. Aceasta dinastie a Spartakizilor - al carei nume deriva de la acela al intemeietorului ei Spartakos - pare sa fi fost de origine tracica sau poate provine de la acel popor cimerian, ce preceda in aceste regiuni sosirea scitilor. Tirania lor, analoaga mai intai celei din atatea alte orase grecesti, a trebuit sa stabileasca raporturi de buna intelegere si de prietenie cu puterea navala a Atenei, a carei dominatie se exercita asupra intregii intinderi a bazinului Marii Negre. Relatiile comerciale s-au dezvoltat, iar exportul graului pe piata ateniana ramane marea resursa a economiei Bosforului Cimerian. Inca sub succesorii lui Spartakos, in prima jumatate a secolului al IV-lea, domeniul acestor "arhonti ai Panticapeionului" se extinde, iar dublul aspect al carmuirii lor se contureaza. La Atena, Leucon I (389-349) ofera aparenta unui tiran corect; statuia sa si cele ale succesorilor sai se ridicau in pietele publice. In urma infrangerii suferite in razboiul Peloponezului, care in faza finala a fost, de asemenea, un razboi al Stramtorilor, Atena a fost nevoita sa renunte la monopolul exclusiv al comertului de cereale pontice; dar ea continua sa-si atraga mari cantitati pe piata sa, datorandu-si fara indoiala aceasta pozitie privilegiata bunelor relatii intretinute cu dinastia stapanitoare in Panticapeion. Aceasta, devenita deplin independenta, adoptase intre timp o linie politica noua. Dupa ce si-a intins puterea asupra cetatilor vecine si si-a asigurat controlul absolut al intrarii in Meotida - Marea de Azov din zilele noastre, - a pus stapanire pe Theodosia, pe coasta orientala a Crimeei si a supus dominatiei sale populatiile indigene de pe litoral. Leucon se intitula deja: "arhonte al Bosforului si al Theodosiei"; fiul sau adauga la acesta titlul de "rege al sindilor si al tuturor meotilor". Atunci cand regalitatea a devenit formula politica curenta a epocii elenistice, descendentii lor au lasat sa treaca in umbra putin cate putin titlul de "arhonte", ce amintea inca de vechea carmuire a cetatii, pentru a pastra titlul de rege, care desemneaza pana la sfarsitul antichitatii dinastiile Bosforului Cimerian. Pe monede grifonul iranian figureaza pe revers cu un cap de silen sau de satir de inspiratie elenica. Asa cum remarca foarte justificat Rostovtzev, "Statul Bosporan nu era deloc un grup de mici cetati grecesti pierdute pe litoralul Marii Negre, traind din ceea ce putea sa le trimita metropola. El a dezvoltat o forma de viata interesanta si originala. A avut perspicacitatea sa inventeze o constitutie semigreceasca , care a putut sa-l mentina timp de secole; a contribuit la popularizarea ei in Grecia, iar prin intermediul propagandei istoricilor sai a impus pe tiranii din Bosfor, Leucon si Pairisades, in marea galerie a oamenilor de stat ilustri, familiari in scolile din Grecia. El a reusit sa raspandeasca civilizatia elenica printre vecinii sai sciti si sa-si deprinda supusii negreci cu aceeasi civilizatie. Timp de secole el a garantat lumii grecesti o alimentatie abundenta si ieftina: a transformat mari intinderi de stepa in campuri cultivate. In sfarsit, el a creat o arta viguroasa, care repurteaza stralucite triumfuri, mai ales in toreutica....". Aceste realizari raman legate de istoria unuia din creatiile cele mai originale ale bazinului pontic in antichitate.

Este incontestabil ca prezenta scitilor si a grecilor si relatiile lor in general pasnice au marcat pentru aceasta zona geografica o era de mare prosperitate si dezvoltarea unei civilizatii cu trasaturi distincte, o prima sinteza a elenismului si a Orientului iranian. Dar aceasta dualitate preponderenta nu trebuie sa umbreasca rolul altor elemente, stabilite in tinuturile vecine ale Dunarii de Jos. Scitii dominasera acolo o anumita perioada, iar unul din triburile lor, agatarsii, se stabilise in podisul transilvanean; in secolul al IV-lea ei au inceput sa se deznationalizeze. Masa populatiei din intreg spatiul carpatic si balcanic, de ambele parti ale Dunarii, este constituita de geto-daci, ai caror regi intretineau raporturi comerciale si de buna vecinatate cu cetatile grecesti de pe Pontul Stang.

Puterea care a incercat sa modifice acest echilibru a venit de aceasta data din Sud. In momentul in care intreprindea unificarea Eladei, Filip al Macedoniei a trebuit sa se indrepte mai intai spre nord, unde invazia scitica a regelui Ateas punea in pericol coloniile grecesti, situate la sudul Deltei dunarene. Victoria obtinuta a fost stirbita de cursa intinsa de tribali, cand a trecut din nou Balcanii la intoarcere. Fiul sau, Alexandru cel Mare, a trebuit sa reinceapa aceasta expeditie inainte de a se avanta in cucerirea Asiei: campania sa dunareana, fara sa reuseasca sa distruga armata geta, care se retrage din fata lui, la fel ca si scitii din fata lui Darius, a avut totusi rezultatul de a supune dominatiei macedonene pe tracii din Balcani si orasele elene de pe litoralul Marii Negre. Dar lupta nu se sfarsise: in 326 i.Hr. unul din generalii sai, Zopyrion, trecea Dunarea si mergea sa asedieze Olbia. O eroare geografica, confuzia dintre Tanais (Don) si Ixarte (Amu-Daria), facuse pe cuceritorul macedonean sa creada ca ar putea sa stabileasca prin nordul Pontului Euxin o noua linie de comunicatie intre posesiunile sale europene si asiatice. Sarcina depasea fortele aflate sub comanda locotenentului lui Alexandru: Olbia, ajutata poate de scitii stabiliti la portile cetatii, rezista victorios, iar getii au zdrobit armata macedoneana in retragere.

In timpul perioadei diadocilor, lui Lysimah i-a revenit sarcina de a relua lupta pentru dominatia Dunarii de Jos si a litoralului Dobrogei. El a trebuit sa invinga rezistenta inversunata a Callatisului, al carei declin este marcat de acest razboi, sa infrunte dincolo de Dunare redutabila putere a getilor, Dromichete, care l-a facut un moment prizonier, dar a stiut sa-l trateze cu o abila moderatie. Dobrogea a fost impartita intre geti si macedoneni, fara ca aceasta frontiera sa fi constituit un obstacol pentru patrunderea elenica in valea Dunarii, studiata de Parvan, si chiar pe teritoriul Moldovei si al Transilvaniei actuale. Cu toate ca nu este tot atat de accentuata ca cea care se exercita asupra scitilor, influenta anumitor forme ale culturii grecesti asupra geto-dacilor nu este mai putin sigura.

Razboaiele desfasurate pe Dunare la sfarsitul secolului al IV-lea constituiau preludiul unei epoci tulburi, care avea sa intunece stralucirea civilizatiei pontice. Indiciile se recunosc in faimosul decret al lui Protogenes, la Olbia, daca totusi se adopta pentru acest monument epigrafic punctul de vedere al lui Rostovtzev, care il crede redactat la inceputul secolului al III-lea si nu cu vreo suta de ani mai tarziu, cum l-au datat alti istorici. Situatia cetatii "fericite" prin excelenta apare aici foarte precara; ea este nevoita sa se adaposteasca indaratul zidurilor de aparare, ale caror turnuri sunt ridicate pe cheltuiala bogatilor, si de a-si cumpara securitatea de la "purtatorii de sceptru" sciti, depinzand de regele Saitapharnes. Dar acestia par ei insisi expusi atacului altor adversari; este foarte posibil ca domnia acestui monarh (mai cunoscut astazi datorita tiarei confectionate de un falsificator abil si a greselii comise de Salomon Reinach, a carui buna credinta a fost inselata de plasmuirea sa) sa fi remarcat reculul puterii scitilor si retragerea lor din fata noilor invadatori.

Aceste vicisitudini nu vor pune capat existentei cetatilor grecesti de pe litoralul pontic. Majoritatea va putea sa depaseasca aceasta criza, iar Regatul Bosforului Cimerian nu va inregistra o diminuare a stralucirii civilizatiei sale, nici a importantei rolului politic la liziera stepelor. Dar alti actori vor ocupa partea din fata a scenei si vor face sa patrunda noi influente in regiunile litoralului Marii Negre.