Geografia istorica si politica a Marii NegreZorii epocilor istoriceSciti si greciSarmatii, Mithridate si cucerirea romanaBibliografieLink-uriCantact

 


Sarmatii: mentalitatea stepei si fundalul asiatic al invaziilor. Prima aparitie a germanilor; obstacolul daco-get in fata inaintarii nomazilor. Declinul oraselor grecesti; apelul la Mithridate. Regatul Pontului si hegemonia Euxinului. Etapele cuceririi romane: periplul pontic si intariturile Daciei si ale Armeniei. Stabilizarea puterii romane in epoca Antoninilor. Imagini

Este evident ca in secolul al III-lea prima perioada de prosperitate a regiunilor pontice ia sfarsit. Viata cetatilor a devenit mai saraca, exportul de grau a scazut. Se simte apasand pe lumea greco-scitica o amenintare care nu a putut fi indepartata. In adevar, din ambele parti deodata, pericolul atat de mult timp retinut de forta Imperiului iranian prinde contur si se precizeaza: este vorba de invazia celtilor care coboara din Europa Centrala pe cursul Dunarii pana la varsare si traverseaza Balcanii, pentru a intemeia in Asia Mica regatul galtilor, catre 270 i.Hr.. Un alt stat celt se intemeiaza in Tracia, iar toponimia a pastrat, la gurile Dunarii, nume de locuri a caror origine celtica pare sigura Noviodunum (Isaccea) sau Arrubium (Macin). Sosirea acestor cuceritori probabil ca a tulburat relatiile comerciale atat de intinse ale cetatilor grecesti de pe litoral.

Venind de la est, in acelasi timp se ivesc alti nomazi de rasa iraniana, sarmatii, care inlocuiesc de acum inainte pe sciti in fruntea confederatiei popoarelor din stepa de la nordul Euxinului. Nu suntem bine informati asupra soartei acestora din urma. Au disparut in bulversarea produsa sau au fost absorbiti de sarmati, a caror origine si limba nu erau foarte diferite de a lor? Potrivit arheologului roman, D-nul Nestor, scitii, care au parcurs regiunile dunarene si Pannonia, ar fi fugit din fata altor invadatori. Se pare intr-adevar ca ramasitele lor s-au mentinut mai mult timp in doua din regiunile litoralului pontic, carora natura insasi le-a rezervat rolul de adapost. Crimeea ofera invinsilor din stepele euro-asiatice protectia izolarii sale peninsulare, iar Dobrogea un spatiu usor de aparat, inghesuit intre mare, Delta Dunarii si cursul inferior al acestui fluviu. Cele doua provincii gazduiesc atunci ramasitele scitilor, dupa cum vor primi mai tarziu alte popoare, alungate din campia intinsa de tumultul razboaielor si al invaziilor. Din acest prim refugiu, Dobrogea a pastrat in antichitate numele ce il primise inca din epoca romana: Scythia Minor.

Sarmatii nu erau probabil niste necunoscuti pe tarmurile Marii Negre. Printre vechile populatii mentionate de scriitorii greci, exista una, cea a sauromatilor, al caror nume se apropie mult de al lor. Este doar o confuzie sau trebuie sa vedem in acest popor pre-scitic pe stramosul celor ce au dezmembrat imperiul scitic in secolul al III-lea? Dintre istoricii moderni, Rostovtzev se ridica impotriva acestei identificari, evidentiind argumentul ca sauromatii adoptasera regimul matriarhatului, opus organizarii sociale a iranienilor, dar Ebert si prof. Altheim adopta o opinie contrara. Dintre scriitorii antici, Polibius noteaza prezenta lor catre anul 179 i.Hr. chiar in regiunea ce se intinde din Kuban peste Don si peste Nipru, unde scitii isi stabilisera centrul dominatiei lor.

De fapt, numele de "sarmati", ca si cel al scitilor, de altfel, este un apelativ cu caracter generic, care acopera un numar nedeterminat de populatii sau de triburi distincte. Numele catorva dintre ele au ajuns pana la noi; se cunosc, astfel, roxolanii, iazigii, care s-au stabilit mai tarziu in Pannonia, si alanii sau aorsii, care, probabil, nu erau cuprinsi in confederatia sarmatica, dar erau foarte apropiati de ei prin origine si prin felul lor de viata. Fata de sciti se deosebesc mai ales prin practicile funerare si prin trasaturile caracteristice ale echipamentului militar. Tumulii din epoca sarmata, atat din Rusia Meridionala, cat si in Campia Pannonica, contin unelte si obiecte , in genul celor date la iveala de mormintele scite, dar in general mai necizelate si mai sarace; acestia sunt morminte de calareti, a caror bogatie nu ar putea sa se compare cu monumentele impozante ale predecesorilor lor. Forma insasi a acestor movile de dimensiuni mai reduse, dupa aprecierile lui Rostovtzev, care le-a explorat, difera de masele de pamant ale curganelor ridicate de sciti pe mormintele lor regale, ce se mai profileaza si astazi in orizontul dezolant al stepei ucrainene sau al Bugeacului basarabean.

Contrastul cel mai izbitor este in privinta armamentului. Scitii erau si ei un popor de calareti, dar, potrivit terminologiei militare moderne, cavaleria lor era usoara: erau, asa cum am vazut, arcasi calari, a caror tactica consta in a acoperi adversarul cu o ploaie de sageti, in a-l incercui cu multimea detasamentelor calari, aparand sau disparand intr-un galop nestavilit, hartuindu-i randurile, amenintandu-i comunicatiile, fiind in acelasi timp prezenti si de neinterceptat. O data cu sarmatii, apare un alt tip, cel al razboinicului imbracat din cap pana-n picioare cu un fel de platosa, ai carei solzi imbricati nu erau neaparat de metal, dar puteau fi imbracati cu placi metalice. Un coif ascutit completa aceasta armura, ce acoperea uneori chiar caii, asa cum dovedesc basoreliefurile de pe columna lui Traian. Acesti iranieni din a doua perioada nu abandonasera arcurile si sagetile, pe care le foloseau mult partii, dar care nu posedau si armele de soc: lancea si spada lunga si ascutita cu tais dublu. O data cu sarmatii, cavaleria grea, cu armura de felul celei a cavalerilor din evul mediu, isi face aparitia pe campul de lupta. Aceasta evolutie a fost posibila datorita aparitiei scarii de sa, care da calaretului o cu totul alta alta stabilitate si-i permite sa atace folosind lancea, fara sa se lase doborat de eventuala intalnire a unui adversar sau a unui obstacol. Se poate vedea imediat transformarea pe care o aduce artei razboiului aceasta noua modalitate de lupta si modificarile determinate de ea in tactica cavaleriei. Ele sunt analoage cu aparitia masinilor de razboi blindate si motorizate, ca forte de soc si de asalt, in ultimul razboi; ca si in cazul acestora, de altfel, folosirea lor tinde sa se generalizeze si se vor putea vedea armatele ce apara civilizatiile sedentare adoptand incetul cu incetul armele si tactica nomazilor, cu toate consecintele pe care le antreneaza aceasta schimbare, nu numai in sistemul militar, ci si in domeniul politic si social. O noua mentaliate, care va fi cea a evului mediu, apare in cateva din trasaturile ce marcheaza sensul acestei noi orientari. Este aici, in orice caz, o prefigurare a "marilor invazii" in sensul clasic al termenului, asa dupa cum bine a remarcat Altheim intr-un articol pe care l-a consacrat acestui aspect al chestiunii. Gasim aici, intre altele, o incercare fericita de a defini mentalitatea stepei, ale carei caracteristici principale este bine sa le retinem inca de pe acum.

Ceea ce il frapeaza pe observator este mai intai absenta traditiei - traditia scrisa, se intelege - la popoare care nu au alfabet si se multumesc cu limbajul figurat al imaginilor simbolice. Nomazii nu acorda trecutului decat o atentie redusa, care nu pare sa depaseasca respectul riturilor funerare. Ei traiesc in prezent, care le impune legea ineluctabila a necesitatii, a subzistentei zilnice, a pasunii pentru turmele lor, a procurarii vanatului.

Aceasta absenta a istoriei se completeaza cu o alta lacuna: cea a atasamentului de pamant, cu amplasare determinata, cu un camp cu limite precise sau cu locuinta al carei interior este cunoscut. Pentru a intelege aceasta particularitate, trebuie sa fi strabatut aceste spatii nesfarsite, sa fi contemplat acest orizont de o monotonie ce te aduce la disperare, aceste ondulatii de teren asemenea rostogolirii valurilor marii. Atunci iti poti da seama in ce masura stepa ramane identica peste tot si in ce masura cutare loc unde te-ai oprit seamana cu altul anterior si cu cele care il urmeaza. Daca vreun calator ar avea ocazia sa survoleze aceasta regiune, ar putea sa se intrebe cum ar reusi pilotul avionului sa se orienteze fara sa dispuna de mijloace de bord. Nimic nu ar retine privirea la suprafata solului daca n-ar fi din cand in cand cursul vreunui rau sclipind in soare sau traseul modern al vreunei cai ferate. Toate satele se aseamana si imaginea insasi a unui punct determinat pe harta se regaseste aproape identic pe o raza de o suta sau o mie de kilometri. In aceste conditii, notiunea de loc devine indiferenta si depinde doar de posibilitatile pe care le ofera activitatii umane. Daca sursa de apa a secat, trebuie sa mergi in cautarea alteia; daca pasunea se usuca turma se deplaseaza in alta parte, ca sa gaseasca o iarba mai deasa. De aici decurge o mentalitate, cea a nomadului, cu obiceiuri esential migratoare; tot interesul existentei se concentreaza in jurul animalelor care devin factorul principal. De pasune sau de vanat depind amplasarea si stationarea tribului. Este si motivul pentru care primatul animalului se manifesta in arta stepei, care perpetueaza in epoca sarmatica maniera scitilor. In arta clasica, elementul central este figura umana: proportiile sale ii determina canoanele. In arta popoarelor nomade, animalul constituie motivul curent; el ii inspira ornamentele si ii determina simbolurile. Astfel, scena elanului urmarit de grifon se interpreteaza ca reprezentare figurata a unei deplasari a stapanitorilor stepei catre un nou teritoriu. Legenda insasi a migratiei, determinata de urmarirea vanatului, care se gaseste in Evul Mediu la originea mai multor orase sau sate ale Europei Orientale, pare sa-si gaseasca punctul de plecare in aceasta mentalitate caracteristica a popoarelor din stepa, intre care sarmatii nu reprezinta decat un nou avatar.

Una din concluziile lui Altheim trebuie sa ne retina in mod deosebit atentia. El considera ca torentul invaziilor din secolul al III-lea i.Hr. a determinat aceleasi efecte ca cel ce s-a abatut realmente, in secolele III si IV ale erei noastre, asupra Imperiului roman si ale civilizatiei lumii antice. Regasete aceleasi elemente a caror actiune s-a facut ulterior simtita din plin, dupa mai mult de jumatate de mileniu. In adevar, in acelasi timp cu noul val iranin al sarmatilor, la nordul Marii Negre isi fac aparitia popoarele de origine germanica: bastarnii si schirii din decretul lui Protogene de la Olbia, invecinati pe Bug si pe Niprul Inferior cu sarmatii veniti din est.

Aceasta intrare in scena a germanilor este cu mult anterioara expeditiei cimbrilor si teutonilor care avea sa provoace atata emotie la Roma, aproape un secol mai tarziu. Similitudinea acesetei stari de fapt cu cea care determina invaziile in vremea Imperiului roman este cu atat mai izbitoare, daca avem in vedere fundalul asiatic. Tocmai in acelasi moment, la sfarsitul secolului al III-lea i.Hr., s-a produs in China schimbarea de dinastie, care i-a adus pe Han-ii razboinci si cuceritori pe tronul Tsin-ilor; este si epoca in care se termina impozanta lucrare de aparare, destinata sa protejeze frontiera septentrinonala a Imperiului chinez, Marele zid, ce ridica la marginile Mongoliei o linie defensiva, precedand cu cateva secole limes-ul roman din Europa. Deja aceste fortificatii, ce bareaza drumul nomazilor, exercita o presiune asupra acelui popor, caruia i se acorda in general un rol preponderent in miscarea marilor invazii din era crestina. Caci tocmai impotriva acelor Hiung-nu, stramosii hunilor Imperiului roman, imparatul chinez Huang Ti a pus sa se ridice turnurile Marelui zid obligandu-i astfel sa-si indrepte fortele in alte directii.

Se stie ca, inca de atunci, triburile lor reunite sub comanda unui conducator capabil, Mao-Tuen, s-au indreptat spre vest, punand in miscare popoare iraniene, acei Yue-Ce din analele chineze, venite sa ocupe oazele din Turkestan, Turfan si Kucea, unde a inflorit timp de cateva secole stralucita civilizatie tohariana. Sub presiunea lor, alte triburi de calareti iranieni se desprind la randul lor din regiunea Lacului de Aral, unde isi vedeau pana atunci de pastorit si de vanatoare, si se indreapta si ei spre sud si vest: pe de o parte sunt partii, care cuceresc repede Iranul si-si disputa cu Seleucizii greci Mesopotamia, unde vor veni sa se stabileasca inaintea lor legiunile romane, pe de alta parte sarmatii, succesorii scitilor in nordul bazinului pontic. Din Extremul Orient pana in apropierea Dunarii toata stepa era in miscare si avangarda iraniana intalnea sub zidurile Olbiei pe bastarni, precursori ai lumii germanice, care se pregateau la randul lor, sa paraseasca tarmul Balticii si sa se stabileasca in Europa Centrala; decretul lui Protogenes atesta amploarea ravagiilor provocate si efectele lor pustiitoare. Jonctiunea intre iranienii din stepa euroasiatica si germanii veniti din nord s-ar fi putut produce inca de atunci precipitand asaltul unei mase redutabile de barbari asupra lumii mediteraneene, pe care Roma nu reusise inca s-o unifice sub dominatia sa. Ceea ce s-a produs in secolele III si IV ale erei noastre, cand gotii si alanii, reprezentand respectiv pe germani si pe sarmati, s-au reintors impinsi de huni si au trecut hotarele Imperiului roman, urmati de o multime de alte popoare, a caror invazie a sfarsit prin a atrage caderea Imperiului roman de Apus, s-ar fi putut inscrie in analele istoriei antice inca din secolul al II-lea i.Hr.. Cativa dintre adversarii Romei par sa fi avut aceasta intuitie: Filip al V-lea al Macedoniei se gandea sa apeleze la bastarni, idee ce nu va fi realizata decat partial de fiul sau, dar pe care Mithridate o va relua in ultimile zile ale domniei sale. Aceasta a fost una din "posibilitatile nerealizate" ale istoriei, ale carei perspective ar fi putut fi inspaimantatoare. Daca marea invazie din nord si est ar fi avut loc cu cinci secole mai devreme si daca n-ar fi intalnit in drumul sau barajul sistemului defensiv roman, daca germanii si sarmatii si-ar fi exercitat actiuneal lor distructiva in voia instinctelor lor primitive, fara ca civilizatia Mediteranei si a Orintului sa fi avut timp sa-i patrunda in oarecare masura si sa le atenueze salbaticia excesiva, civilizatia antichitatii clasice ar fi disparut poate, fara speranta de revenire sau de renastere, iar valori eterne ale culturii umane ar fi fost nimicite pentru totdeauna. Cum a fost evitata aceasta catrastofa si ce obsacol a indepartat-o?

Ni se pare ca aici se releveaza inca o data importanta regiunilor pontice pe scena istoriei universale. Amenintarea invaziei barbare nu a putut sa ia atunci amploare si sa realizeze toate efectele potentialului sau distructiv, deoarece a intalnit, chiar in spatiul unde mai tarziu a reusit sa-si concentreze fortele, opozitia unui stat in plina expansiune, sprijinit de populatii primitive si rustice, dar cu viata si obiceiuri sedentare. Puterea daco-getica, care avea sa-si atinga apogeul in secolul I i.Hr., sub domnia lui Burebista, se constiutuia la nordul Dunarii si prezenta un obsatacol dintre cele mai serioase in calea patrunderii spre sud si vest a invadatorilor stepei. In vremea lui Burebista avea sa se formeze un adevarat imperiu dunarean, care se intindea din muntii Slovaciei pana la gurile Niprului si din Galitia in Balcani. Una din diviziunile hartii alcatuite de Agrippa, din ordinul lui Augustus, cuprindea Dacia si-i extindea limita orientala pana la apele Borystenes-ului; Rostovtzev observa in legatura cu aceasta ca este singura data cand limitile Daciei au fost impinse atat de departe catre rasarit. Nu este vorba aici, cum poate am fi tentati sa credem, de vreo fantezie cartografica, intrucat se stie ca Burebista a devenit stapanul cetatii Olbia, aproape de varsarea Bugului. Cu siguranta ca existenta acestui puternic regat constituia o amenintare pentru Roma, incat inspirase lui Cezar proiectul de razboi pe care Traian avea sa-l intreprinda si sa-l duca la bun sfarsit; prin una din acele coincidente ce marcheaza uneori cursul evenimentelor, regele dac si dictatorul roman, posibilul sau vrajmas, au disparut amandoi in acelasi an, iar conflictul dintre Roma si daci, s-a amanat cu un secol. Dar in acelasi timp, imperiul dacic, cu resursele si armatele sale numeroase, precum si cu fortaretele sale ce constiuiau tot atatea redute in inima Carpatilor, se ridica in pragul marii stepe, stavilind patrunderea nomazilor in Europa Centrala si in Balcani. Sarmatii, care aveau sa se infiltreze in secolul I in Campia Pannonica si sa ocupe teritoriul Muntenii dunarene, se aflau intr-o postura de dependenta fata de regele dac, dupa cum ulterior aveau sa constituie clientela pietelor Imperiului roman. Situatia lor nu face decat sa confirme ipoteza rolului de aparare jucat de regatul lui Burebista si a succesorilor sai.

Afara de aceasta, regatul dac sau daco-get, cu civilizatia sa rudimentara in comparatie cu cea a lumii greco-romane, se arata deja adanc patruns de influente occidentale. Aporturile cetatilor elenice nu sunt mai putin sensibile, fie si numai in sistemul monetar, iar prezenta monedelor atesta circulatia negustorilor veniti din pietele si porturile din "Scythia Minor" sau de pe litoralul tracic. Dar acestea sunt contacte de suprafata; influentele profunde resimtite in arta teritoriului daco-getic vin din Occident. Ele sunt, villanoviene si celtice in perioada veche, pannonice, illirice, italice, de asemenea, pe masura apropierii de orbita focarului. Catre aceasta noua putere aveau sa se intoarca cetatile elene de pe tarmurile Euxinului, in cautarea unei protectii impotriva pericolelor multiple care le amenintau existenta.

Dar cucerirea romana, ce se va profila curand la orizint, se va intinde aici in urma unei alte dominatii, careia i-a fost dat sa uneasca pentru prima oara sub imperiul sau toate coastele Marii Negre, din Asia Mica in Caucaz si din Crimeea la gurile Dunarii; partii continentale a Imperiului daco-getic, adica regiunii carpato-dunarene, i se opune imperiul elenistic al marii, care se va multumi cu litoralul, dar va voi sa-l domine in intregime. Acest rol era rezervat Regatului Pontului, constituit in primul sfert al secolului al III-lea in nord-estul Asiei Mici, in apropierea Armeniei si a Caucazului. Sirul suveranilor sai, care incearca sa realizeze o sinteza intre vechiul fond anatolian, influentele iraniene si civilizatia elena, extinde incetul cu incetul limitele regatului de-a lungul litoralului pontic. Primii regi care poarta numele de Mithridate si primul dintre Pharnace anexeaza astfel, in cursul secolului al III-lea si la inceputul celui de-al II-lea, o multime de orase grecesti de pe coasta: Amisos, Amastris, Sinope, pe care o aleg capitala in scopul de a-si continua cuceririle si de a-si asigura dominatia asupra intregului Pont Euxin. Dar ulterior ei se lasa atrasi de complicatul joc al rivalitatii din interiorul Asiei Mici si se lupta cu Bithynia pentru Phrigia, Paflagonia si tara galatilor. Aici se ciocnesc pentru prima data cu legiunile romane care ocupa Phrigia in 120 i.Hr.. In acest moment urca pe tronul pontic cel mai mare dintre suveranii acestei dinastii, Mithridate al VI-lea Eupator, cel pe care romanii il vor califica pe buna dreptate drept "al doilea Hannibal", pentru inversunarea impotrivirii. Inainte de a incerca marea aventura a domniei sale, alungarea romanilor din Asia Mica si din Grecia, el a inceput sa-si consolideze pozitiile pe tarmurile Marii Negre si sa realizeze pentru prima oara, dupa cate stim, o dominatie extinsa asupra intregului litoral. Apelul adresat de orasele grecesti din Crimeea l-a determinat sa treaca la actiune. Situatia lor devenise disperata: impinsi de sarmati, scitii se reintorsesera in peninsula taurica si, la randul lor, hartuiau cetatile elene care le plateau tributuri grele. Olbia trebuise sa recunoasca suprematia regelui Scilurus, care acolo isi batea monede; federatia din Pentapolis lupta din greu contra presiunii bandelor tracice si a pirateriei instalate in mod stabil in apele Marii Negre. In Crimeea, fiii scitului Scilurus, dintre care cel mai de vaza se numea Palacos, amenintau Chersonesul. Din acest oras, care pastrase, mai mult ca toate celeleate, amintirea traditiilor elene, a pornit apelul catre Mithridate. Comandate de generali destoinici, armatele sale au debarcat si au pus repede stapanire pe Crimeea si pe litoralul septentrional al Pontului Euxin. Cetatenii din Chersones au dedicat o inscriptie comemorativa lui Diophantes, strategul victorios al armatelor Pontului, iar turnul numit al lui Neoptolem, de la numele amiralului ce condusese flotele lui Mithridate, a fost ridicat la varsarea Bugului. Dar scapand de pericolul scitic, indaratul caruia se preciza amenintarea invaziei sarmate, cetatile eliberate prin interventia lui Mithridate au trebuit sa-si sacrifice libertatea; ele faceau acum parte din imperiul sau. Panticapeionul a devenit, la Bosforul Cimerian, capitala posesiunilor sale septentrionale in momentul in care se stingea, pe la 107 i.Hr., anticul neam al Spartakizilor. Putin timp dupa aceea, el mai ingloba in statele sale o parte din Armenia, Trapezuntul si Colchida. La cealalta extremitate a Marii Negre, Odessos batea moneda cu efigia sa; cetatile din Dobrogea: Callatis, Tomis, Histria, au urmat de indata acest exemplu. La sfarsitul capitolului consacrat acestor cuceriri, in marea sa carte despre Mithridate, Théodor Reinach a definit foarte bine rezultatele acestei politici indraznete: "Astfel se inchidea ciclul cuceririlor, unele sangeroase altele pasnice, prin care Mithridate isi triplase intinderea statelor si resursele bogatiilor, asigurand recrutarea flotei si a armatelor sale si procurand Regatului un granar: Chersonesul, un arsenal: Colchida, o citadela: Armenia Mica. Caracterul insusi al Regatului pontic iesea profund modificat din aceasta serie de stralucite campanii. Axa politica a monarhiei se deplasase: nu mai era in stramta vale a Irisului, ci in Pontul Euxin, al carui perimetru, afara de coasta Caucazului si cea a Bithyniei, era dominat in intregime de Mithridate insusi, fie de aliatii sai. Noua capitala, Sinope, altadata in aer, aproape de extremitatea regatului, era acum in centru, la egala distanta de gurile de acum inainte pontice ale Phasis-ului, Tanais-ului si Dunarii. Camp de manevre, bazin de comert si port de refugiu, Marea Neagra a devenit un lac mithridatic; regele Capadociei pontice face loc regelui Pontului, "regele marii". Acest rezultat ar fi trebuit sa ajunga vietii unui om; dar ambitia lui Mithridate nu vedea in el decat o etapa: in timp ge generalii sai se straduiau inca sa supuna Euxinul, el pregatea cucerirea Asiei Mici."

Ar insemna sa depasim cadrul acestui studiu daca ne-am apleca asupra campaniilor pe care Roma a trebuit sa le intreprinda impotriva sa. In doua randuri, el a reprezentat pentru politica romana un pericol aproape mortal. Asa cum a sublinaiat foarte bine Carcopino: "Daca ne gandim mai bine, numai cateva luni au lipsit pentru ca Mithridate al VI-lea Eupator, regele Pontului, devenit in douazeci de ani un redutabil monarh, sa nu impinga Roma spre Marea Adriatica sub presiunea fortelor disparate, pe care stiuse sa le adune sub propriile ordine, dupa cum ele se amestecau firesc in ambiguitatea persoanei sale. Mithridate a fost pe punctul de rasturna Imperiul Romei pentru ca, exact in momentul in care acesta, asaltat in Italia, se clatina din temelii, el a fost gata sa profite, cu o energie salbatica si cu geniul siretlicurilor sale, de situatia creata in Asia prin nefericita politica a Patres-ilor lovita deopotriva de teama si de aroganta, lacoma si tematoare, fara generozitate si fara orizont."

A fost nevoie de efortul succesiv a trei dintre cei mai mari generali romani din aceasta epoca, Sulla, Lucullus, Pompei, pentru a putea rapune acest formidabil adversar. Doborat prima oara si obligat sa-si abandoneze cuceririle din Egeea, el reia zece ani mai tarziu negocierile cu toti dusmanii Romei. Invins din nou, cauta refugiul pe langa ginerele sau Tigran, regele Armeniei; pentru imaginea ce ne-o putem face despre aceasta personalitate atat de complexa, este semnificativ faptul ca de aceste evenimente se leaga episodul dramatic al masacrului surorilor si concubinelor sale, adevarat harem, pe care nu intelegea sa-l abandoneze in mainile vrajmasului; sub lustrul elen se intrezaresc deja moravurile de serai. O noua tentativa, determinata de rascoala legiunilor, ajunge la un nou esec si va sfarsi prin a antrena si ruina lui Tigran, care tocmai obtinuse intre Pont, Caspica si Mesopotamia, domeniul revendicat mai tarziu de armeni drept patrimoniul lor. Urmarit de invingatorul Pompei, Mithridate tot nu renunta; trecand prin multe peripetii, el fuge de-a lungul coastelor abrupte ale Caucazului si reapare, aclamat de cetatile pontice, in regatul sau din Bosforul Cimerian. De acolo ar fi vrut sa-si incerce din nou norocul si sa pregateasca contra Romei cea mai periculoasa din manevrele sale; el se gandea, probabil daca am crede relatarile istoricilor, sa alcatuiasca la nordul Marii Negre o coalitie redutabila a tuturor barbarilor - sarmati, geti, celti si germani -, ca in fruntea lor sa se arunce asupra Italiei, traversand regiunile dunarene. Dar ora acestei mari invazii nu sunase inca. In imposibilitatea de a inabusi revolta propriului sau fiu, Pharnace, si de a stavili razvratirea ce fierbea in jurul lui, a sfarsit prin a se arunca in sabia unui mercenar gal, in cetatea de la Panticapeion, unde il asediau dusmanii. Asa s-a incheiat in 63 i.Hr. - anul conjuratiei lui Catilina - cariera acestui mare om politic "superior celorlalti, uneori prin noroc, dar intotdeauna prin curaj", dupa cum il caracteriza istoricul roman Velleius Paterculus. Odata cu el, regiunile pontice s-au aflat pentru o clipa in plina lumina, in centrul marilor evenimente din istoria secolului I. El a fost primul care a realizat unitatea lor si a inteles deplin valoarea, nu numai economica, ci si politica si strategica, a pozitiilor ce ii aparau accesul. A treia sa campanie impotriva Romei a fost mai mult un razboi al Stramtorilor, al caror control tinea sa si-l asigure, decat o lupta pentru succesiunea la tronul Bithyniei; ea avea sa esueze in fata rezistentei Cyzicului si a Bizantului, orasele grecesti care aparau zona din apropire deja atasata hegemoniei romane. Incepand cu epoca lui Mithridate spatiul pontic se poate considera deplin integrat in curentul politicii generale a lumii antice, in momentul in care Roma termina sa-si constituie imperiul mediteranean.

In urma razboaielor contra regelui Pontului interesul politicii romane s-a extins la litoralul Marii Negre. In timp ce Lucullus, urmarindu-si interesele, patrundea in Armenia si se apropia astfel de bazinul pontic oriental, fratele sau, M. Lucullus Varro, invingatorul tracilor din Balcani si Moesia, supunea inca din 72-71 i.Hr. cetatile grecesti din Pontul Stang si ducea pentru prima oara legiunile pana la malurile Dunarii.

Un tratat de alianta a fost incheiat inca de pe atunci intre Callatis si Roma, care inlocuia protectoratul lui Mithridate prin cel al Republicii. Operatia intreprinsa ulterior de Pompei impotriva piratilor ce bantuiau marile a curatat si Pontul Euxin de acesti jefuitori. In Regatul Bosporan, Pharnace ii succeda la tron lui Mithridate, dar ca "prieten si aliat al poporului roman". El avea sa piarda apoi aceasta calitate, in incercarea sa de a recuceri Regatul Pontului, pe care Cezar i l-a smuls printr-o campanie fulgeratoare, si Regatul Bosporan, disputat cu Asandros; acesta s-a debarasat si de Mithridate din Pergam, pretendentul pe care il sustineau romanii. Acest moment marcheaza o intrerupere a expansiunii romane; deja, spre 62 i.Hr., o revolta a orajelor din Pontul Stang, ce nu puteau indura abuzurile financiare ale avidului proconsul din Macedonia, il facusera sa suporte o infrangere zdrobitoare si compromisesera influenta Romei asupra tracilor de pe malul drept al Dunarii. Puterea daco-getilor lui Burebista ajungea pe atunci la apogeu, in timp ce grupurile rivale din razboiul civil se infruntau in provinciile romane. Se intelege ca Cezar, dupa ce a pus stapanire pe imperiu, s-a gandit la o incheiere a socotelilor cu regele barbar care optase pentru Pompei; am amintit mai sus ca ambii protagonisti au disparut aproape in acelasi timp. Imediat, marele regat daco-getic s-a dezmembrat din nou, iar inaintarea romana a fost si ea stavilita, pana in momentul cand Octavian a devenit Augustus, succesorul lui Cezar si unic stapan al lumii romane. De data aceasta noua expeditie a legiunilor a recucerit Dobrogea de la bastarni; gurile Dunarii au fost apoi aparate cu succes contra sarmatilor. Populatiile din nordul Euxinului au cautat din nou prietenia poporului roman, iar, daca am acorda credit testamentului lui Augustus, influenta imperiului a fost consolidata pana la Delta Dunarii, Dobrogea urmand sa fie cuprinsa mai tarziu in limitele provinciei Moesia.

Dar ambitia lui Augustus si vederile colaboratorului sau, insarcinat cu afacerile din Orient, Agrippa, nu se limitau la cursul Dunarii. Problema spatiului pontic in ansamblu se punea pentru Roma, care ii domina acum perimetrul anatolian si balcanic. Cetatile grecesti de pe coastele septentrionale ale Marii Negre, deja saracite si hartuite la sfarsitul domniei lui Mithridate, pareau amenintate de o distrugere totala. Olbia cazuse in urma atacului indreptat contra ei de Burebista; orasul din epoca romana a fost o creatie noua pe ruinele vechii asezari elenice. Cele 180 000 medimne de grau, livrate de toate posesiunile Bosforului Cimerian lui Mithridate, nu se pot compara cu cele 400 000 pe care, cu doua secole inainte, Panticapeionul le trimitea numai pe piata Ateniana; productia de grau si exportul lui se resimt in urma nesigurantei generale, provocate de incursiunile sarmatilor si refluxul scitilor. Elenismul asiatic gasise un punct de sprijin in armatele romane; era logic ca avanposturile sale din Euxin sa invoce aceeasi protectie, dupa caderea lui Mithridate.

Augustus si Agrippa par sa se fi gandit la aceasta; li se atribuie proiectul de a organiza in Crimeea provincia Scythia Taurica. Dar efortul era disproportionat fata de fortele de care dispuneau la acea data; alte pericole retineau legiunile pe Rin si pe Dunare. La nordul Marii Negre s-a aplicat formula atat de ingenios definita de Kornemann a "granitelor nevazute" in locul limes-ului fortificat si al garnizoanelor ce asigurau apararea, un regat indigen, al carui suveran era legat de imperiu prin legaturi clientelare si prin dependenta, isi asuma rolul de a supraveghea miscarile popoarelor din stepa si de a reprezenta interesul politicii romane. Regatul Bosforului Cimerian era bine plasat pentru a indeplini aceasta sarciana. In epoca lui Augustus, Roma a trebuit sa faca fata actiunii reginei Dynamis, fiica lui Pharnace, si a unei printese indigene, care parea ca vrea sa reinvie pentru propriul profit traditia razboinica a amazoanelor. Dar dupa domnia acestei personalitati cu adevarat "dinamice" - daca ar fi sa judecam dupa succesiunea alternativa a victoriilor, infrangerilor si casatoriilor sale, care nu erau pentru ea decat un alt camp de lupta -, dinastia fondata de Cotys se infeuda complet Imperiului roman. Seria regilor sai cu nume tracice se prelugeste pana in secolul al IV-lea, asigurand o durata exceptionala unei monarhii ce parasise de mult temeliile dreptului elenic de la originile sale pentru a adopta tot mai mult obiceiurile Orientului iranian. Demnitarii "Sublimei Porti" figureaza deja pe o inscriptie din secolul al III-lea al erei noastre. Dar ei se proclamau si prieteni fideli ai imparatilor romani si erau infatisati pe monedele lor cu insemnele militare conferite de Imperiu. S-ar putea eventual atribui aceleiasi influente anumite detalii ale costumului, semanand cu vesmantul roman, pe care il regasim uneori pe statuile barbare inaltate pe tumulii stepei, kamennye baby, a caror folosire s-a mentinut in antichitatea timpurie pana in epoca invaziilor cumane si tatare. Unele exmplare, pe care le-am putut examina pe Niprul Inferior, la Melitopol, Eupatoria sau la muzeul din Taganrog, lasa sa se intrevada in sculptura lor barbara o incecare de reprezentare vestimentara, ce poatre fi comparata cu tipul "militar" al monedelor Bosforului. Ar fi o dovada a influentei exercitate asupra popoarelor stepei de acest regat oriental, integrat in sistemul roman de aparare.

In Dobrogea se incercase mai intai o solutie similara, dar vecinatatea regatelor daco-getice obligase in cele din urma Roma sa preia direct in mana administratia si apararea provinciei. Ovidiu, exilat la Tomis in vremea domniei lui Augustus, a lasat in operele sale o descriere foarte vie a starii de nesiguranta continua ce plana atunci asupra oraselor grecesti si a satelor getice din regiune. Iarna, barbarii de dincolo de Dunare traversau fluviul inghetat, incendiau satele si rapeau vite si sclavi. Zidurile oraselor erau singurul obstacol pe care nu-l puteau trece. De aceea, sub domnia lui Claudius, Ripa Thraciae invecinata cu Delta Dunarii a fost alipita provinciei romane.

Totusi, aceste pozitii defensive nu erau suficiente pentru o dominatie care pretindea sa cuprinda intregul Orbis terrarum. Daca adoptam cronologia care fixeaza data expeditiei lui Plautius Aleianus la nordul Dunarii in timpul domniei lui Nero, adica pe la 60-67 d.Hr., vom vedea reinnoindu-se manevra celor doi Lucullus in campania lor combinata impotriva lui Mithridate si Tigran. Intr-adevar, si de aceasta data, o armata romana invada Armenia, la ordinele lui Corbulon, facand o recunoastere a drumurilor spre Caspica, pe cand cea a lui Plautius Aelianus obliga pe regii bastarnilor germani si ai roxolanilor sarmati sa vina sa se inchine in fata vulturilor. Epitaful generalului victorios gasit la Tivoli aminteste, intre altele, ca "l-a silit apoi pe regele scitilor sa ridice asediul orasului Chersones, aflat pe cealalta parte a Borystenes-ului", si ca primul dintre legatii Moesiei "a gasit remediul pentru lipsa de paine a poporului roman prin trimiterea uneui mari cantitati de cereale din aceasta provincie". Aceasta reluare a exportului de grau pontic pe piata mediteraneana subliniaza interesul economic al initiativei. Istoricii ii atribuie lui Nero proiecte mai vaste. In intelegere cu partii, cu care tocmai fusese restabilita pacea, el planuia cucerirea Caucazului si, printr-un plan ce reinoia pe cel al lui Alexandru si Cezar, o expeditie ce ar fi supus Romei tot spatiul necunoscut din nord si din est, dincolo de Marea Neagra si de Marea de Azov, a carui intindere adevarata era necunoscuta pe atunci. Caderea imparatului a pus capt acestor proiecte gigantice; poate ca informatii mai exacte au aratat generalilor romani imposibilitatea de a duce la bun sfarsit aceasta sarcina imensa. In ultimul sfert al secolului I, sub domnia Flavilor, Roma se multumea cu succesiunea Regatului Pontului, pe care tocmai il preluase aproape in intregime: litoralul anatolian si tracic, Dobrogea, iar la nordul Dunarii punctele de sprijin ocupate de trupele sale incepand de la Tyras la varsarea Nistrului, la noua Olbia ridicata pe locul celei vechi, pana la Chersones in Crimeea si locurile dependente de el: sapaturile intreprinse la capul Ai-Todor, anticul Charax, in extremitatea sudica a Crimeei, au scos la iveala existenta unei garnizoane romane. Toate aceste orase grecesti isi pastrasera autonomia si institutiile municipale, pe linia guvernarii oligarhice favorizate peste tot de politica romana, dar ele faceau parte de acum inainte din marea federatie de cetati, reunita in hotarele Imperiului. Pentru a incheia periplul, Regatul Bosporan, ai carui regi se proclamau fideli slujitori ai puterii imperiale, veghea asupra stramtorii Kerci si a gurii de varsare a Kubanului, in timp ce flota Euxinului intalnea in larg coastele Caucazului si urmarea piratii. Timp de trei secole Marea Neagra va fi un lac roman.

Aceasta opera nu avea sa fie deplin consolidata decat sub domnia lui Traian. Razboaiele acestui imparat, care a intins la maximum frontierele dominatiei romane, par sa fi fost, in ultima analiza, consecinta directa a ocupatiei litoralului pontic. Pentru a mentine aceasta cucerire si a o asigura contra oricarei impotriviri defensive trebuiau sa fie aparate solid cele doua bastioane care flancau pozitiile orcarui cuceritor venit din sud: Armenia in sud-estul si Dacia in nord-vestul Euxinului. Manevra de atatea ori proiectata, schitata uneori ca o pregatire pentru alte actiuni mai vaste, va fi de aceasta data considerata de unul din marii capitani ai antichitatii ca principalul sau obiectiv si va fi redusa cu hotarare pana la realizarea deplina si integrala. De aceea, cucerirea Daciei, intrevazuta de Cezar, se dovedea acum o necesitate inevitabila. Regatul daco-getic, unificat din nou prin initiativa cutezatoare a lui Decebal, ameninta nu numai pozitia Romei in bazinul pontic, ci si prin provinciile noi din Balcani si din Europa Centrala. In fruntea unei coalitii a popoarelor razboinice, tracice, sarmatice si germanice el ar fi devenit in cativa ani un nou Mithridate; deja victoriile sale reputate asupra legiunilor lui Domitian zdruncinasera linia de aparara a Dunarii si o pace nesigura ii lasa ragaz ca sa pregateasca, cu mijloace pe care chiar Roma i le furniza, un atac inca si mai de temut.

Nu intentionam sa reconstituim aici istoria razboaielor Daciei; ele au fost studiate in toate detaliile operatiunilor lor. Este poate locul sa insisistam, poate mai mult decat s-a facu pana acum, asupra episodului "pontic" al acestor campanii. Pare sigur ca in primul razboi din 102 d.Hr., Decebal a incercat o diversiune in Dobrogea cu forte considerabile si l-a obligat pe imparat sa se repeada cu auxiliarii si cu legiunile sale si cu flota Dunarii pentru a da o sangeroasa batalie, martora fiind imaginea de pe columna lui Traian. Doua ctitorii ale imparatului au consacrat memoria acestor infruntari victorioase pe campul de lupta, unde a fost oprita tentativa lui Decebal de a transfera teatrul de razboi in Moesia, spre a opri astfel invadarea propriei sale tari: sunt cele doua orase dunarene Nicopolis si Tropaeum. Langa aceasta din urma se inalta trofeul monumental, a carui masa de piatra si ciment domina pana in zilele noastre oraselul Adamclisi. Basoreliefurile care au fost transportate la Bucuresti au fost si sunt mereu un subiect de ample discutii intre arheologii si istoricii antichitatii; unii vad in aceste sculpturi reprezentarea contemporana a luptelor purtate de armata lui Traian impotriva lui Decebal si a aliatilor sai, altii le apropie stilul de cel care a dominat Imperiul roman si se arata inclinati sa dateze aceste figuri, cu o executie pe jumatate barbara, in secolul al IV-lea , in epoca razboaielor sustinute de imparatul Valens impotriva gotilor. Oricum ar fi, pare sigur ca originea monumentului trebuie cautata in razboiul lui Traian, cu toate ca a fost ulterior reconstituit si ca sculpturile pot fi atribuite unei maniere aproape "medievale" din secolul imperiului crestin. El marcheaza importanta acestei campanii pe cursul inferior al Dunarii pentru intregul mers al razboiului: cucerirea Daciei nu a devenit posibila decat cand baza de operatii pe care o constituia culoarul pontic si dunarean al Dobrogei a fost definitiv asigurata.

Se cunoaste astazi destul de bine organizarea si intinderea noii provincii Dacia imediat dupa cucerire. Legiunile detineau efectiv podisul transilvanean, care se suda de provinciile dunarene prin teritoriile anexate din Oltenia si Banat. Intre Carpati si cursul inferior al Dunarii, Campia Romana nu era cuprinsa in hotarele Imperiului, in sensul propiu al cuvantului. Dar drumuri strategice o traversau, supravegheate de legiuni si parcurse de negustori, ca si celalat "buzunar" constituit intre Tisa si Dunare, in portiunea din Campia Pannonica unde se stabilisera sarmatii. De asemenea, se pare ca un cap de pod roman se prelungea pe malul stang al fluviului, probabil in partea de sud a Moldovei si lega poate punctele de la gurile Dunarii de avanpostul de la Tyras de pe limanul Nistrului. Acolo nu sunt altceva decat pozitiile avansate ale liniei de aparare, care acopera in acelasi timp Dunarea si bazinul Marii Negre: acest caracter defensiv se va accentua sub domnia lui Hadrian.

La fel se va intampla si in cealalta extremitate a Marii Negre. Profitand de un razboi contra partilor, sase ani dupa terminarea celui cu dacii, Traian ocupa Armenia si incheie alianta cu principii Caucazului. O data asigurat acest pivot, ei intreprinde cucerirea Mesopotamiei, intra in Ctesiphon si isi infinge vulturii pe malurile Golfului Persic. Dar rezistenta localnicilor, complicata de o rascoala a evreilor, opreste inaintarea acestei ultime cuceriri. Si aici Hadrian abandoneaza pozitiile inaintate si se multumeste sa consolideze apararea Euxinului, controland drumurile Caucazului si ale Persiei; In curand Armenia va redeveni un stat semiindependent, atasat de Roma prin legaturi clientelare. Formula "granitelor nevazute" a sfarsit prin a iesi invingatoare, la fel ca pe litoralul opus al Marii Negre, in regatul Bosforului Cimerian. Asa se stabilizeaza in jurul bazinului pontic dominatia Romei: ea se va mentine pana la criza din secolul al III-lea al erei noastre si va rezista la asaltul marilor invazii. Nu toate pozitiile vor fi aparate pana la capat, dar o parte importanta a mostenirii romane va reveni Bizantului, iar continuitatea milenara a acestei organizatii militare si politice, la una din marile raspantii ale lumii antice si medievale, nu va fi intrerupta. Ea a asigurat supravietuirea cetatilor intemeiate de colonizarea elenica si contopirea, intr-o sinteza de o remarcabila originalitate, a culturii greco-romane din ultimele secole ale antichitatii cu vechile traditii orientale si cu influentele iraniene ale popoarelor de stepa. Persistenta acestei vieti urbane si a centrelor sale pe litoralul Marii negre va asigura, pe de alta parte, noi posbilitati comertului, de indata ce criza invaziilor va fi depasita, iar drumurile de pe uscat si de pe mare vor redeveni practicabile. Avem aici una din "permanentele" sigure ale istoriei pontice.

Succesiunea insasi a fazelor pe care le-am descris sumar in acest prea scurt capitol permite sa degajam altele, ce se vor verifica in epocile urmatoare. Aparitia sarmatilor, impinsi de huni, anunta marile miscari ale popoarelor din stepa si stransa interdpendenta a evenimentelor din aceasta regiune geografica cu cele ce se desfasoara in intinsul spatiu euroasiatic, in Asia Centrala si la portile Extremului Orient. Perspectiva istoriei, vazuta de pe tarmurile Euxinului, este de acum inainte continentala, aproape planetara.

Regatul maritim al lui Mithridate subliniaza un alt fenomen specific politicii si razboaielor din aceasta regiune, de asemenea susceptibil de a se repeta in cursul secolelor: tendinta unei hegemonii intinse pe tot litoralul Marii Negre, al carei punct de plecare si baze navale se afla pe coasta anatoliana, intre capul Sinope si hotarele Transcaucaziei. Intre aceleasi limite se va constitui, la sfarsitul evului mediu, Imperiul Trepzuntului, care va adauga la posesiunile sale porturile bizantine din Crimeea si va incerca sa supuna controlului sau navigatia din bazinul oriental al marii si accesul la marile drumuri caravaniere din Siria si Persia.

In sfarsit, cucerirea romana, prin felul ei de a aborda problema pontica si de a o rezolva, deschide calea celeilalte cuceriri venite din sud , un mileniu si jumatate mai tarziu, cea a invadatorului otoman. Pentru Imperiul turc, ca si pentru Imperiul roman, stapanirea litoralului Marii Negre cere puncte de sprijin la cele doua extremitati ale spatiului pontic: in masivul muntilor Armeniei si in cel al Carpatilor. Cucerirea litoralului antreneaza fatalmente anexarea tinuturilor din sudul Caucazului, pe de o parte, si, pe de alta parte, puncte de sprijin si capete de pod pe Dunare - stindardul pasei fluturand pe cetatea din Buda -, in Transilvania si in principatele Moldovei si Tarii Romanesti din dependenta Sublimei Porti. Cuceririle lui Soliman decurg ca necesitate din razboaiele lui Mahomet II, asa cum cele ale lui Traian decurg din proiectele lui Augustus si ale expeditiilor din timpul domniei lui Nero. O inlantuire atat de sigura de la cauza la efect marcheaza inca o data unul din aspectele permanente ale locului ce se cuvine sa-l acordam Marii Negre in evolutia multimilenara a chestiunii Orientului.