Preistoria bazinului pontic si metodele folosite in cercetare: arheologia, lingvistica, traditia istorica si literara. Popularea regiunilor din jurul Marii Negre inaintea aparitiei indo-europenilor. Cimerienii in Rusia Meridionala si hititii in Asia Mica. Invazia scitilor. Imagini

Daca urmarim cu fidelitate scurta schita cronologica ale carei trasaturi esentiale le-am expus mai sus, istoria regiunilor pontice ar trebui sa inceapa cu iranienii si cu grecii. dar nu este greu sa observam ca aceasta perioada a istoriei vechi nu este ea insasi decat o etapa a unei evolutii mult mai ample, ale carei limite sunt incomparabil mai indepartate, atat in spatiu cat si in timp. Sub un stratum iranian si grec, clar definit de sursele istorice si de numeroasele resturi ale unei bogate culturi materiale, se descopera, pe masura explorarii epocilor protoistorice sau preistorice, nivelul de locuire si de civilizatie cu mult mai vechi.

Pentru a scoate la lumina aceste substraturi ale istoriei au fost folosite mai multe metode; fiecare ajunge la anumite rezultate, dar nu este intotdeauna usor sa se stabileasca concordanta dintre ele. Nu s-ar putea contesta, cu toate acestea, ca fiecare modalitate de cercetare ajunge la o parte de adevar si ii subliniaza cel putin unul din aspecte. Exista o metoda arheologica, care se intemeiaza pe rezultatele sapaturilor si se orienteaza dupa datele furnizate de ceramica, podoabe si arme sau de diversele unelte ingropate in pamant. Exista o metoda lingvistica, care tinde, de asemenea, sa distinga substraturile, dar se bazeaza pe ramasitele limbajului si construieste adesea, pe baze ipotetice teorii generale pe cat de interesante pe atat de indraznete. Trebuie sa se tina seama, in sfarsit, de traditia istorica si literara, care completeaza aceste informatii si le ofera uneori marturia sa in sprijin, cu toate ca este necesar, aproape intotdeauna, sa fie extrasa dintr-un amalgam de mituri si de legende. Aceasta inseamna ca studiul primelor grupari omenesti care pot fi identificate pe tarmurile Marii Negre se loveste de multe greutati.

Arheologia preistorica, in afara catorva urme din paleolitic in Caucaz da la iveala mai ales asezari din epoca neolitica si distingem, regiunile situate la nordul Marii Negre, ariile de raspandire a trei culturi diferite. Una este caracterizata prin bordeie sau locuinte sapate in pamant (zemlianki) si pare sa fi fost opera unei populatii sedentare intr-un stadiu primitiv de dezvoltare. Locuintele se invecineaza cu cimitire in care au fost gasite urme de incineratie. Zona in care s-au descoperit vestigiile acestei culturi corespunde in general cu Ucraina actuala.

Dar ea nu este singura. Venind de la est, dinspre Volga, si traversand Valea Donului, o alta cultura, inca si mai primitiva, isi trage numele de la "mormintele de ocru" (Ockergräber) care o caracterizeaza. Scheletele se afla in pozitie chircita si sunt acoperite cu o spoiala rosie (culoarea ocrului), ce trebuie sa provina de la culoarea cu care erau unse cadavrele. Acestea sunt urmele unei populatii sarace si fara indoiala nomade.

In sfarsit, o a treia zona este situata in nord-vestul Ucrainei: ea se caracterizeaza prin monumentele megalitice, asemanatoare celor din nordul Europei si din regiunile baltice.

Aflata intr-un stadiu mai avansat de evolutie, civilizatia populatiei plošcadki a produs o ceramica de un tip cu caracterisitci proprii, denumita de Tripoliedupa localitatea situata langa Kiev, unde a fost descoperita si studiata. Produsele ei sunt raspandite pe spatii foarte mari, pana la Basarabia (Petreni) si Moldova (Cucuteni). Ornamentele ei specifice se apropie de tipul egeean si mult timp s-a sustinut ca ea era un reflex al acestuia, dar unii specialisti in preistorie o considera anterioara. In ultimii ani dinaintea razboiului din 1939, o ceramica de o factura foarte asemanatoare a fost descoperita in Turkestan, in regiunile limitriofe ale Chinei. este oare o simpla coincidenta de forme si de motive, sau trebuie sa se deduca din aceasta similitudine existenta unei migratii, intr-o epoca atat de indepartata, incat textele istorice nu-i mai pastreaza amintirea? Aceasta migratie, daca a existat, a urmat calea marilor invazii din Asia catre Europa, sau s-a indreptat in sens contrar, din Ucraina spre centrul continentului Euro-Asiatic? Sunt tot atatea intrebari care isi asteapta raspunsul.

Ceva mai tarziu, in epoca aramei, care precede imediat pe cea a bronzului, se dezvolta la nord-estul Marii Negre centrul unei civilizatii foarte bogate, care folosea pe scara larga metalele. Regiunea Kubanului, din jurul Maikopolului, a furnizat direct obiectele cele mai caracteristice; reprezentarile de animale sunt foarte frecvente. s-a vazut aici, pe buna dreptate, o influenta asiatica, din tinuturile din sudul Caucazului, poate chiar din Mesopotamia. Leii si taurii care figureaza pe diversele sale ornamente amintesc motivele sculptorilor din Chaldeea si din Asiria. a existat oare un contact direct intre aceste regiuni indepartate, peste Marea Neagra, Caucaz si Persia, sau mai curand aceste civilizatii au derivat dintr-un prototip comun? Si aici problema ramane deschisa; ea este identica si in ceea ce priveste cronologia sapaturilor din Kuban. Rostotzev ii data obiectele la mijlocul celui de-al treilea mileniu dinaintea erei noastre; Ebert ii fixa data in anul 2200 inaintea lui Hristos; Tallgren nu le considera mai vech de secolul al XVI inaintea erei crestine. Intre aceste diverse ipoteze exista un decalaj de aproape un mileniu. Se pare, in tot cazul, ca civilizatia din Kuban nu mai poate fi caonsiderata ca o simpla anexa a hititilor din Asia Mica, pe care va trebui sa o mentionam in cele ce urmeaza: ea pare sa fie mai veche cu cateva secole.

Aceste rezultate ale studiilor arheologiei preistorice, desi delimiteaza arii de civilizatii disticte, care trebuie sa fi caracterizat popoare diferite, nu ne lasa din nefericire nici un indiciu despre natura etnica, originea si legaturile acestor populatii.

Potrivit unei teorii, cultura Tripoliear fi apartinut indo-europenilor, pentru care s-a voit sa se gaseasca habitatul primitiv, nu in Asia Centrala, unde s-a crezut initial ca se poate plasa leaganul lor, ci tocmai in vastul spatiu situat la nordul bazinului pontic, cuprinzand Ucraina actuala si reguinile vestice ale Rusiei. Un argument in favoarea acestei teze ar fi elementul comun al numelor de animale si de plante in limbile europene, avand aceeasi origine si care se refera la un anumit tip de animal sau vegetal propriu acestei regiuni geografice. Un altul ar fi prezenta nu departe de aici a limbii lituaniene, ce pare sa se apropie cel mai mult de anumite forme primitive ale limbajlui indo-european. Dar in ciuda acestor apropieri, este imposibil sa faci sa coincida exact spatiul desemnat indo-europenilor, cu cel ocupat de una sau alta din culturile preistorice pe care le-am mentionat mai sus.

Cercetarile lingvistice ne orienteaza catre alte probleme, care, la randul lor, au favorizat numeroase ipoteze. Un fapt, totusi, pare sigur: indo-europenii, oricare ar fi vechimea lor relativa, au fost precedati pe tarmurile Marii Negre de popoare mai vechi a caror rasa este greu de precizat, dar care se foloseau de un alt limbaj. Stiinta filologica si lingvistica moderna a adoptat pentru aceste populatii denumiri deosebite, in privinta carora nu a fost posibil, inainte de razboi sa se realizeze o unitate de vederi si nici chiar de terminologie. Profesorul Hommel din München le numea alarodieni, dupa o expresie a lui Herodot (III, 94); Contenau le numea asianici, de la un nume ce fusese adoptat de "Revista de studii hitite si asianice". In Rusia sovietica, limbile primitive au fost studiate de Nikolai Marr, fondatorul institutului si a studiilor iafetite. Acest nume, derivat de la cel al lui Iafet, descendentul biblic al lui Noe, se aplica popoarelor din Caucaz, dintre care unele par sa fie de origine foarte veche, anterioara venirii indo-europenilor. Marr descopersie o inrudire intre abhazii din Caucazul Occidental si basici si credea ca ar fi gasit totodata cheia originii comune a tuturor limbilor omenesti. fara a dori sa-l urmam pe un teren unde suntem inca redusi la presupuneri, contributia sa si cea a discipolior sai a suscitat cu toate acestea un viu interes. Ele scot in evidenta valoarea acestui veritabil muzeu etnografic si lingvistic pe care il ofera cercetatorilor populatia tinuturilor caucaziene, unde par a fi persistat, la adapostul muntilor cei mai inalti cunoscuti la granitele Europei si Asiei, resturile popoarelor disparute ce au precedat venirea indo-europenilor.

Existenta acestor populatii este atestata de o a treia sursa de informatie, ale carei date sunt, de asemenea, lipsite precizie, dar confirma cu toate acestea concluziile arheologiei si ale lingvisticii. Traditia istorica si literara asa cum ne-au pastrat-o scriitorii greci care, inainte si dupa Herodot, s-au ocupat, de aproape ori de departe de regiunile pontice, semnaleaza aici intr-o epoca straveche popoare diverse, ale caror denumiri nu prezinta toate garantiile unei perfecte autenticitati. Acestea sunt: sauromatii, meotienii, sindienii, tauriscii, pentru a nu cita decat pe cele mai importante. Dar aceasta traditie destul de nesigura face totusi sa reiasa o trasatura esentiala a organizarii lor sociale, care pare sa fi fost comuna: este regimul matriarhatului, a carui influenta se intinde in domeniul religios, devreme ce divinitatea principala a acestor locuitori din Pontida preistorica era Marea Mama a zeilor. Aceasta organizare se opune net regimului patriarhal al indo-europenilor si demonstreaza clar existenta unei populatii ascultand de alte legi si de alte uzante, avand o conceptie diferita despre familie si societate. Legenda amazoanelor este o marturie intarziata; se stie ca ea are ca scena tarmurile Marii Negre, caci amazoanele, biruite pe malurile Thermodonului in Asia Mica ar fi trecut pe litoralul opus al Marii Negre, in tara scitilor cu care aceste razboinice infocate ar fi sfarsit prin a se uni, intemeind astfel o natiune mixta scito-amazoana. Mitul respectiv, adesea reprodus de autorii eleni, poate fi considerat ca simbolul fuziunii iranienilor, iesiti din marea familie indo-europeana, cu aceste populatii de origine mai veche.

Indo-europenii isi fac aparitia in bazinul Marii Negre in epoca bronzului. Pe litoralul septentrional, de la limitele estice ale Romaniei pana la extremitatea orientala a Ucrainei, stapanesc cimerienii, cei despre care se crede ca sunt inruditi cu tracii, dar care se suprapun in realitate populatiilor preexistente. Civilizatia bronzului din Ucraina le este contemporana, iar sapaturile de la Adjaisk, Kolonteva sau de la Borodino din Basarabia au furnizat un material interesant.

In sudul Marii Negre, apar in aceeasi epoca frigienii, de asemenea inruditi cu tracii, iar in partile nordice si centrale ale Asiei Mici, popoarele ce au dat nastere aceleli curioase civilizatii hitite, al carui imperiu rivaliza cu marile puteri din Asia Anterioara si tinea in loc expansiune a egipteana in Siria. Monumentele capitalei Hattus (astazi Bogaz-Köi), au facut obiectul a numeroase studii si scrierea a inceput sa fie descifrata si sa dezvaluie secretul limbii. Dar se pare ca nu au existat decat slabe contacte intre aceste doua grupuri de popoare indo-europene, stabilite in jurul bazinului pontic. Ineresele Imeriului hitit il orientau spre sud si sud-est si il puneau frecvent in legatura cu tari de veche civilizatie, Egiptul sau Mesopotamia. nu se gasesc decat foarte putine urme ale influentei sale la nordul Marii Negre si nu se prea poate cita alta marturie decat cea a statuetei gasite la Schenen, langa Memmel, la Marea Baltica, care prezinta o anumita asemanare cu basoreliefurile razboinicilor de la Bogaz-Köi. Fara indoiala ca a ajuns acolo pe calea legaturilor comerciale, despre care nu ramane o alta atestare pentru aceasta epoca atat de indepartata.

Ce reprezinta din punct de vedere etnic duble dominatie indo-europena a cimerienilor la nord, a frigienilor si a hititilor la sud de Euxin?

Se cunosc acum destul de bine caracterele esentiale ale limbii hitite, iar cea a cimerienilor ne-a lasat un anumit numar de nume proprii, care se aproprie de cele purtate de traci. Trebuie sa se traga concluzia unei disparitii totale a vechilor populatii, subjugate in urma invaziei indo-europene? Experientele acumulate de istorie in regiunile pontice nu sunt in favoarea unei solutionari atat de radicale a problemei. De fapt, numele popoarelor pe care ni le transmit izvoarele istorice nu reprezinta niciodata totalitatea populatiei, ci mai curand clasa dominata, care guverneaza si se afla din acest motiv in raporturi mai frecvente cu strainatatea. s-a vazut in epoca mongola o minoritate de cuceritori ce si-a impus dominatia la o suta de popoare diverse, iar, mai aproape de noi, mozaicul de nationalitati acoperit de Imperiul tarilor si pe care il dezvaluie constituirea Uniunii Sovietice.

Pe de alta parte, se intampla ca o populatie sa isi piarda limba si insasi constiinta trasaturilor sale specifice, pentru a le adopta pe cele care ii sunt impuse de contactul cu o civilizatie superioara, sau cu o limba de mai mare circulatie. Atunci ea continua sa existe numai din punct de vedere biologic si pastreaza unele trasaturi etnice sau cateva particularitati ale costumului, care parvin pana in perioadele noi, ca martorii unor epoci trecute. Conditiile popularii regiunilor din jurul Marii Negre ofera mai multe exemple de astfel de mutatii; cateva sunt scoase in relief in lucrarea lui Alexandru Bachmakoff, Cinquante siècles d'evolution ethnique autour de la mer Noire, bazata pe cercetari antropologice foarte vaste. Intr-un capitol intitulat "Popoarele Rusiei Meridionale si urmele lor preistorice" el ajunge la concluzia ca o parte a tatarilor din Crimeea, cu toate ca sunt de religie musulmana si de limba tatara, au o cu totul alta origine etnica si reprezinta ramasitele acelei populatii indigene stravechi, care ar fi sfarsit prin a adopta, in evul mediu, credinta si vorbirea cuceritorilor mongoli. Aceasta ipoteza, desigur interesanta, ramane de verificat, iar responsabilitatea pentru ea va reveni autorului pana ce un fapt nou nu vine sa o modifice. Dar ea nu este imposibila si gaseste, de altfel, o paralela pe tarmul opus, in "problema hitita", asa cum a expuso Cavaignac. Este evident ca, de milenii, n-a mai ramas nici o urma din limba si din civilizatia acestui popor, in afara monumentelor si inscriptiilor al caror studiu a fost intreprins la o data recenta. A disparut oare, fara sa lase dupa el nici cea mai mica urma, sa fi fost oare vorba de una din acele exterminari totale relatate de istoria antica? Cu toate acestea, cei ce au studiat Asia Mica actuala, fara sa se lase convinsi de anumite teorii excesive privind continuitatea popularii, au consemnat totusi asemanarea intre costumele taranilor anatolieni si acelea reprezentate pe basoreliefurile din Bogaz-Köi. Avem de a face cu un element de permanenta de-a lungul timpului, care sa dovedeasca ca obiceiurile sau, mai bine zis, un anume habitus complex de trasaturi fizice si morale, pot dura mai mult decat formele unei organizari politice, decat credintele sau chiar decat limba si constiinta unei nationalitati distincte. In cazul Anatoliei este clar ca vechile populatii au fost mai intai elenizate, insusindu-si in intregime limba si cultura greaca, carora le-au ramas credincioase panma la emigrarea masiva a turcilor seleucizi si otomani, din secolul al XI-lea pana in secolul al XIV-lea. Sub aceasta noua influenta ele au trecut, incetul cu incetul, la Islam si au adoptat limbajul cuceritorilor, dar nu este imposibil ca, investigandu-se vechea lor origine, taranii de limba si nationalitate turca, de astazi sa fie, fara sa stie, autentici descendenti ai locuitorilor primitivi din tara lor.

Aceleasi motive pot fi invocate pentru a explica, la cealata extremitate a Marii Negre, disparitia unui alt mare popor al antichitatii: dacii. In discutia, veche de aproape doua secole, despre originile si continuitatea daco-romana, argumentul a fost adesea folosit, adica faptul ca nu a mai ramas nici o urma a limbii acestui popor si a eventualei sale contopiri cu colonistii romani, pentru a conchide asupra disparitiei sale, totale si asupra imposibilitatii de a sustine teza unei romanizari complete a bastinasilor din Dacia, timp de un secol si jumatate cat a durat ocupatia romana. Dar si acolo, persistenta remarcabila a anumitor trasaturi fizice si ale costumului traditional al populatiei rurale demonstreaza ca limba a putut fi abandonata si ca nationalitatea s-a topit in cea care s-a format in urma patrunderii latine si a trecerii invaziilor, dar ca fondul etnic persista.

Un specialist cunoscut in preistorie, Schuchhardt, rezumase edificator datele esentiale ale acestei probleme generale, cand scria la sfarsitul cartii sale despre "Europa veche":"Limba se schimba mai usor, cultura, adica portul, uneltele, amplasarea caselor si mormintelor, credinta in zei se pastreaza mult mai darz. De aceea, arheologia ofera in realitatea puncte de sprijin mai puternice pentru istoria unui popor decat limba". Trebuie insa sa-i poti interpreta mai mult sau mai putin exact marturiile, care sunt cel mai adesea de o imprecizie notorie. Dar este evident ca nu s-ar putea determina existenta unui popor si destinul sau doar prin criteriul limbajului; exista aici cu siguranta un element esential, dar se cuvine sa fie plasat in cadrul mai general al ansamblului manifestarilor vietii omenesti, care este de o diversitate nesfarsita. In ceea ce priveste procesul de romanizare a Daciei, argumentul "exterminarii dacilor" si a rastimpului prea scurt al duratei ocupatiei romane a fost respins de multa vreme printr-o examinare mai aprofundata a ansamblului conditiilor de existenta in aceasta provincie inainte si dupa cucerirea lui Traian. "Independent de natiunile care il locuiesc,scria Parvan in lucrarea sa de sinteza asupra Daciei, bazinul Dunarii a fost, prin definitie, din vremurile cele mai indepartate [...] o singura lume, un singur organism de geografie umana. Din momentul in care lupta dintre daci si romani s-a hotarat in folosul acestora din urma [...], romanii au influentat si au fost influentati si o intreaga cultura deosebita, romanismul dunarean, diferit de cel gallic sau de cel spaniol, a luat nastere".

Dar aceasta inseamna o anticipare asupra epocii istorice propriu-zise. Am mentionat aceste probleme care ne poarta in epocile indepartate ale preistoriei, pentru ca ele fac sa transpara caracterul atat de complex al problemei pontice, inca din vremea primelor asezari umane de-a lungul litoralului Marii Nergre. In fiecare moment, cercetarea trebuie sa mearga pe urmele care o indreapta spre regiunile mediteraneene, Golful Persic, Asia Centrala, Europa de Nord sau Cantrala. Interdependenta tinuturilor cuprinse in aceasta regiune geografica se evidentiaza, deasemenea, cu o forta specifica. In Ucraina, ca si in Asia Mica, pe teritoriul Romaniei actuale, ca si in Crimeea sau in Cucaz, fenomenele de migratie de intrepatrundere a popoarelor urmeaza un ritm analog si se supun in general acelorasi legi, pastreaza aceleasi "permanente". Inainte de a-i studia consecintele in suita evolutiei, era necesar sa fie marcate caracteristicile inca din zorii timpurilor istorice. Observatia atat de judicioasa a lui Rostovtzev nu este valabila numai pentru Rusia Meridionala, in legatura cu care el formula un principiu ce nu a mai fost abandonat de cercetarea istorica: "Nu trebuie sa se separe in mod artificial, ca si cum ar fi vorba de doua subiecte diferite, istoria rasei si istoria tarii care a devenit arena acestei rase". Avem aici una din conditiile generale indispensabile intelegerii dezvoltarii istorice in intreg bazinul Marii Negre.

Pentru a reveni la primele dominatii indo-europene, atestate de izvoarele istorice, se cuvine inca sa amintim ca cea a cimerienilor a lasat urme in monumentele literare cele mai ilustre ale antichitatii timpurii. Ei sunt mentionati de Odiseea, unde apar ca locuind in adancimea tarii intunericului, acolo unde Helios nu-si revarsa razele. Exista o vaga notiune despre tarile din spatiul boreal si despre lunga lor noapte polara, dar scriitorul care o culesese nu-i cunostea latitudinea si plasa acolo popoarele aflate in realitate mult mai spre sud.

Ei mai sunt pomenti si in izvoarele asiriene, care ne informeaza despre invaziile ce au devastat Asia Mica, mult timp dupa caderea Imperiului hitit, in secolele VIII si VII inaintea erei noastre. Un indoit curent de invadatori se dezlantuie atunci in podisul anatolian: unii vin dinspre Kuban si se infiltraza de-a lungul Caucazului, in timp ce altii trec Bosforul si se avanta asupra proviinciilor occidentale. Documentele asiriene disting printre aceste popoare in miscare pe Gimirri, care sunt cimerienii (Gomer din Biblie, cartea I a lui Moise), si pe Ashguzai in care se recunosc scitii.

Cu acestia un nou element patrunde pe scena istoriei, cel putin in masura in care ne-a ajuns la cunostiinta: asaltul nomazilor din stepa impotriva populatiilor sedentare. Scitii reprezinta defapt primul val pe care il putem identifica cu siguranta, din marele val de invazii ce s-a revarsat timp de mai bine de doua milenii din adancimile stepei asiatice spre Europa. Prezenta lor in acelasi moment cu cea a cimerienilor in razboaiele care devasteaza Asia Mica in secolele VIII si VII se explica cu usurinta. Socul se va fi produs la nordul Marii Negre, pe campul de lupta, ce va deveni ca sa zicem asa clasic, al campiior ucrainiene, de unde cimerienii invinsi s-au intors spre sud si spre sud-vest, traversand astfel concomitent Caucazul si Balcanii si patrunzand in Asia Mica prin cele doua extremitati ale sale, cea din est si cea din vest. Ei s-au ciocnit atunci de puterile Orientului Mijlociu, dintre care Asiria exercita o hegemonie incontestata. Dar scitii victoriosi erau pe urmele lor si au devenit din acest motiv aliatii normali ai regilor asirieni. Aparitia lor deschide un nou capitol in analele istoriei pontice: acesti primi invadatori nomazi vor intemeia un imperiu iranian, al carui putere va garanta drumurile marelui trafic, asigurand astfel inflorirea unei civilizatii cu caracter mixt, unde se afla reunite intr-o prima sinteza influentele Mediteranei elenice si cea a stepelor din Asia.