Prezenta fostilor securisti in pozitii de influenta in stat este un impediment
in calea aderarii Romaniei la NATO. Nu e principalul obstacol potential, dar
este cel mai ciudat si cel mai simplu de eliminat. Apare cu totul insolit ca,
la peste 12 ani de la caderea comunismului, fostii ofiteri ai serviciilor
secrete ceausiste, unii dintre ei trimisi sub acoperire in Occident spre a
spiona alianta militara in care Romania vrea sa intre acum, sa fie atit de
indispensabili intr-un regim democratic care a depasit totusi anii prunciei.
Oare nu s-au putut instrui in acesti ani ofiteri noi, fara tarele trecutului,
educati in spirit democratic si prooccidental, care sa le ia locul?
Explicatiile sint putine si neconvingatoare. Cu atit mai mult cu cit
continuitatea la putere a actualilor guvernanti a fost intrerupta vreme de
patru ani, in care adversarii lor, ce se infatisau ca anticomunisti de
centru-dreapta, reformisti si prieteni ai Occidentului, au controlat
institutiile statului, inclusiv serviciile secrete. Nici ei nu au facut
curatenia despre care vorbisera inainte de a cistiga alegerile. Au tot
aminat-o dintr-o neputinta funciara si o penurie de cadre alternative, foarte
probabil si dintr-un sentiment de insecuritate si chiar teama. De ce nu o fac
actualii guvernanti, pentru care perspectiva unei intrari in NATO este mai
palpabila, ramine domeniu de speculatie. Se spune ca unii din fostii ofiteri
ai Securitatii sint inca influenti pentru ca isi mentin arma santajului.
Despre altii se crede ca au relatii de o viata cu unii dintre actualii
conducatori ai tarii, care si i-au facut confidenti si colaboratori apropiati.
Astfel de afirmatii trec problema dincolo de simplele suspiciuni ca fostii
securisti ar putea avea acces la secretele Aliantei Atlantice pentru a plasa
semne de intrebare la esaloanele supreme. Un motiv in plus de a fringe acest
ciclu al banuielilor si suspiciunilor ce pot avea efecte neasteptate si
nocive. Dar nu, nu se intimpla nimic sau aproape nimic. Semnalele de alarma
trase de unii jurnalisti sint ridiculizate sau pur si simplu ignorate.
A facut vilva, saptamina trecuta, oarecum cu intirziere, un articol din editia
europeana a influentului ziar american Wall Street Journal, care-si adauga
propria marturie citorva venite din alte sectoare ale mass-media ca problema
fostilor securisti este un subiect de controversa in procesul de aderare la
NATO. Presedintele Iliescu a replicat ca Romania nu are nevoie de
recomandarile ziaristilor, pentru ca are un dialog permanent cu NATO. Alti
oficiali romani spun ca in diversele faze ale acestui dialog nu s-ar fi cerut
indepartarea securistilor sau ca aceasta nu este o problema prioritara. Se
utilizeaza tot felul de subterfugii verbale in scopul evitarii unei abordari
frontale a acestei chestiuni. Stiu ca unii oficiali americani privesc cu
amuzament aceste meandre retorice. E greu de spus cind amuzamentul se poate
transforma in dezgust. Informatia noastra, ca si cea a cotidianului american
citat mai inainte, este ca prezenta si influenta securistilor in diverse
structuri informative si guvernamentale reprezinta o preocupare serioasa a
unor viitori aliati ai Romaniei. Relatam aceste lucruri pentru ca este datoria
presei de a informa publicul de ceea ce afla, nicidecum pentru a ne erija in
sfatuitori ai conducatorilor tarii. Evident, ei pot apleca urechea sau,
dimpotriva, pot ignora relatarile respective.
Exista, desigur, alte aspecte care cintaresc greu in pregatirile pentru
aderarea la NATO. Unele, cum ar fi economia, coruptia sau inzestrarea armatei,
nu au solutii imediate si simple. Dar indepartarea securistilor nu cere
cheltuieli exorbitante, nici reorganizari de anvergura, nici traume de
proportii, nici tranzitii indelungate. Se poate face simplu si rapid. De ce nu
se face? Pentru ce toate aceste eforturi retorice, toate ambiguitatile,
tentativele de ascundere si minimalizare?
Raspunsurile la aceste intrebari ar putea fi mai daunatoare chiar decit
problema securistilor in sine.
BACK