CORA
is watching you !
Reforma
economică în România, patru ani irositi !
Mostenirea
Guvernul de coalitie instalat în România ca urmare a alegerilor din
noiembrie 1996 si-a propus un program ce prevedea o dinamizare a reformei în
toate sectoarele economiei, având ca obiectiv principal asezarea economiei pe
baze concurentiale de piată liberă si, implicit, ridicarea nivelului de trai al
populatiei.
Inventarul făcut la început de drum a învederat faptul că premizele unei
schimbări majore în plan economic erau grav afectate de mostenirea lăsată de
fosta guvernare.
Astfel, s-a constatat că în sistemul bancar există un mare volum de credite
acordate în anii anteriori unor întreprin-deri de stat, credite ce nu puteau fi
recuperate. Acesta era rezultatul unei politici deliberate de sustinere prin
credite bancare a activitătii unor întreprinderi care, în conditiile
dispari-tiei planificării centralizate a economiei, înregistrau pierderi ce nu
mai puteau fi subventionate din bugetul statului, ca în perioada comunistă.
Guvernul Văcă-roiu, pentru a evita dureroase, dar inevitabile, restructurări ale
întreprin-derilor de stat, a adoptat solutia mentinerii unui nivel relativ
ridicat de activitate al întreprinderilor ce nu mai aveau asigurate debusee,
injectându-le credite din disponibilitătile băncilor cu capital de stat, desi nu
existau perspective ca aceste credite să fie restituite.
S-a ajuns astfel ca la finele anului 1996 două mari bănci de stat, Bancorex
pentru industrie si Banca Agricolă pentru agricultură, să aibă în portofoliu
credite neperformante, adică credite ce nu puteau fi recuperate decât într-o
mică măsură, în valoare de cca 2 miliarde de dolari. O însănătosire a
sistemului bancar impunea eliminarea acestor datorii nerecuperabile. S-a recurs
în anul 1997 la preluarea acestor credite de către un organism creiat cu
misiunea de a recupera, pe cât posibil, creditele nesănătoase acordate
întreprinderilor de stat. La capătul a patru ani (1997-2000) nu s-a recuperat
decat cca 5% din volumul acestor credite neperformante iar restul constituie o
piatră de moară pentru datoria internă a statului si, implicit, pentru toti
cetătenii tării.
Actiunea de privatizare totală a întreprinderilor cu capital de stat, ca
premiză a trecerii la o economie concurentială de piată liberă, a fost declarată
obiectiv de guvernare încă din 1990. În realitate, s-au privatizat până în 1997
numeroase unităti mici, comerciale si ateliere, în special prin metoda MEBO,
adică prin cumpărarea activelor acestor societăti de către salariatii lor, la
preturi modice si adesea cu plata în rate. Privatizarea întreprinderilor
industriale cu capital de stat a fost până în 1997 frânată fie din cauza
interesului personal al conducătorilor numiti de FPS la conducerea lor, fie din
cauza opozitiei oculte a patronilor unor întreprinderi căpusă, create în jurul
întreprinderilor de stat si care intermediază cu mari beneficiari aprovizionarea
si desfacerea produselor acestor întreprinderi.
Din 6000 de unităti...
Cu o asemenea mostenire, lăsată de guvernul Văcăroiu, s-a instalat
guvernul rezultat din alegerile din noiembrie 1996.
În plan economic, obiectivul declarat al noului guvern a fost însănătosirea
economiei în conditii de piată liberă, prin eliminarea pierderilor cronice
generate de multe unităti economice, datorate fie unor tehno-logii depăsite, fie
unor structuri interne neadecvate si unor administratori incompetenti. S-a
hotărât, ca o măsură generală, stoparea finantării cu credite bancare a
întreprinderilor ce nu prezentau garantii de restituire. Pentru a nu bloca
activitatea economică s-a mentinut subventionarea numai a unor sectoare vitale
cum sunt mineritul si infrastrucura transporturilor. Conducerile a numeroase
întreprinderi mari cu capital de stat ce s-au văzut lipsite de vaca de muls a
băncilor de stat ar fi trebuit să treacă la restructurări masive, prin
îmbunătătiri pe plan tehnologic, prin reducerea personalului, fie prin găsirea
de noi debusee.
Asemenea metode ce implicau eforturi si sacrificii au fost folosite într-o
măsură redusă. Conducerile întreprinderilor ce lucrau cu pierderi au descoperit
si folosit în număr din ce în ce mai mare metoda întârzierii la plată a
datoriilor către stat (pentru impozite pe salarii, contributii la asigurări
sociale si TVA) si la plata furnizorilor de utilităti (energie electrică,
combustibil, gaze, apă, etc.).
Celor ce le cereau plata acestor datorii, conducătorii acestor întreprinderi
se justificau afirmând că nu pot asigura plata salariilor muncitorilor – ceea ce
ar fi provocat frământări sociale – decât obtinând, de la stat, păsuiri ale
plătilor. S-a ajuns astfel treptat la situatia ca datoriile multor întreprinderi
industriale către stat si furnizorii de utilităti să reprezinte toate mii de
miliarde de lei, ceea ce afectează grav si bugetul statului si finantele
întreprinderilor furnizoare de utilităti. Acestea, la rândul lor, nu mai reusesc
să-si achite debitele către furnizorii lor si acest fenomen este începutul unui
blocaj financiar ce s-a întins ca o pată de ulei în ansamblul economiei.
Acest fenomen a afectat si obiectivul privatizării întreprinderilor cu
capital de stat. Am arătat că la începutul anului 1997 urma să înceapă o actiune
generală de privatizare. Institutia creiată cu acest scop, FPS, avea de
privatizat la acea dată cca 6000 unităti economice de o mare varietate atât în
ce priveste sectorul de activitate si mărimea, cât si situatia patrimonială si
financiară specifică fiecărei întreprinderi. Ca metodă standard de privatizare
FPS a adoptat solutia licitatiei sau negocierii. Veniturile obtinute din
privatizări urmau a alimenta bugetul statului. Pretul de pornire a licitatiilor
urma a fi stabilit prin analiză economică a fiecărei întreprinderi.
S-a constatat curând după efectuarea acestor analize că situatia
întreprinderilor cu capital de stat era foarte diversă: unele dintre ele erau
interesante pentru eventualii investitori prin obiectivele de activitate si
activele existente iar altele, în genere între-prinderi mari creiate în perioada
comunistă a dezvoltării autarhice a industriei, erau mult mai putin atractive,
mai ales cele din sectorul metalurgic.
Actiunea de privatizarea s-a desfăsurat prin directii teritoriale ale FPS.
S-a constatat că în timp ce pentru unele întreprinderi au apărut competitori,
atât străini cât si natio-nali, pentru multe altele nu s-au prezentat oferte la
nivelul pretului cerut. Cauzele principale ale lipsei de interes din partea unor
eventuali investitori sunt următoarele:
- Datoriile însemnate, contractate de întreprinderi, care ar trebui preluate o
dată ce ele,
- uzura utilajelor, demodate în plan tehnic.
Aceste considerente au făcut ca multe întreprinderi, mai ales cele cu o
valoare de inventar ridicată, să nu fie cumpărate de investitori, străini sau
români, chiar când ele au la bază preturi aflate sub evaluările initiale.
La acesti factori obiectivi s-au adăugat si factori subiectivi, ca de
exemplu:
- Opozitia, uneori violentă, a slariatilor din întreprinderile care,
privatizate, ar pierde o parte din locurile de muncă existente,
- Opozitia mascată a conducătorilor unor întreprinderi care nu voiau să renunte
la privilegiile rezultând din pozitiile pe care le detineau, sau tendinta celor
ce tratau din partea FPS de a obtine foloase personale (comisioane secrete) din
partea eventualilor investitori.
...s-au privatizat doar 2500
Piedicile în calea privatizării mai sus arătate au făcut ca în cei patru
ani de după 1996 să se privatizeze, prin variate metode, abia cca 15% din
volumul întreprinderilor cu capital de stat. Numeric s-au privatizat cca 2500 de
unităti dar majoritatea lor însumează un volum de capital si o capacitate de
productie reduse. Marile întreprinderi furnizoare de utilităti, energie, gaze,
apă, căldură, nu au intrat în procesul de privatizare.
Privatizările mai însemnate s-au realizat numai în industria cimentului si a
autovehiculelor, în unele rafinării de petrol si în telefonie, care fiind un
monopol a atras investitori străini, fiind adjudecată unei companii cu capital
grec.
Partea cea mai însemnată, si cea mai grea, a privatizării industriei nu este
încă realizată.
Guvernul, în acord cu Banca Mondială, a întocmit o listă cu 60 de
întreprinderi mari care sunt în prima linie de privatizare. S-au angajat firme
pentru a le analiza si a propune căi de privatizare, dar efectiv nu a fost
privatizată nici una dintre ele.
Trebuie arătat că potentialii investitori, atât străini cât si români, au
arătat în ultimii ani un interes redus pentru aceste întreprinderi. Ei invocă
atât lipsa de atractivitate a multora dintre ele, din motivele arătate mai sus,
piedicile pe care le întâlnesc în legislatia referitoare la privatizare,
frecvent modificată, cât si formalitătile administrative, excesiv de greoaie.
În agricultură, programul guvernamental prevedea după 1996 sustinerea
micilor proprietari cu utilaje mecanizate, cu
îngrăsăminte si cu ierbicide. S-a constatat în acesti ani că mijloacele oferite
tăranilor au fost, în cele mai multe cazuri, inabordabile din cauza pretului
lor. Agricultura micilor proprietăti tărănesti se face cu mijloace rudimentare,
fără îngrăsăminte si fără ierbicide, si de aceea are randament redus. Au rămas
de asemenea, an de an, suprafete de teren agricol nelucrate. După un an cu
secetă, cum a fost anul 2000, România va trebui să importe grâu, porumb si
zahăr.
Situatia economică a României după cei 4 ani de guvernare de după noiembrie
1996 este nesatisfăcătoare. A contribuit la acest rezultat si lipsa de
solidaritate a Coalitiei, partidele componente urmărind intersese egoiste de
partid si de clan care au făcut imposibilă o actiune de guvernare clară si
coerentă.
Concluzia acestor observatii este că guvernarea instaurată după noiembrie
1996 a realizat, prea putin din ce si-a propus pe plan economic.
Guvernul ce se va instala după alegerile din noiembrie 2000 va avea o
sarcină mult mai grea, cea de a privatiza decisiv econo-mia si totodată de a
ridica nivelul de viată al majoritătii populatiei României, pregătind integrarea
tării în Uniunea Europeană.
BACK