Arthur Koestler: Al treisprezecelea trib. Imperiul khazarilor si mostenirea lor



Arthur Koestler
Al treisprezecelea trib. Imperiul khazarilor si mostenirea lor
Ed. Antet

          Din cuprins:
        - Inăltarea, convertirea si declinul khazarilor;
        - Mostenirea: Pribegia, De unde veneau, Interferente si curente contradictorii, Rasă si mit;
        - Câteva implicatii: Israelul si diaspora.

        „Istoria Europei si a lumii nu poate fi înteleasă, în adevărata ei semnificatie, fără cunoasterea profundă a istoriei poporului evreiesc, istorie bazată pe o religie „natională”, exclusivă, care a servit si care constituie premisele religiei crestine si islamice. Practicată în templele „comunitătilor”, religia mozaică înfătisează o permanentă comemorare si exaltare a istoriei unui popor alcătuit din 12 triburi care au plecat din regiunea mesopotamică a centrului Ur, au trecut prin Egipt de unde au migrat din nou în Palestina. După includerea Palestinei în Imperiul Roman, evreii semiţi s-au întins în tot imperiul. Cu aceasta a început diaspora, care durează si astăzi. Putini mai sunt azi evreii semiti împrăstiati în lume. Diferite alte etnii au adoptat religia mozaică. Între acestea, khazarii, turcomani din stepele scitice, care si-au ales această religie în anut 740 a.D., cu toate că nu aveau nimic în comun cu poporul semit. Statisticile arată că astăzi, majoritatea preponderentă a celor 15- 20 de milioane de „evrei” din lume sunt cei de origine khazară, cu un aspect fizic diferit, numiţi Askenazi. Alungati de alti năvălitori, ei au împânzit Europa si America, unde au o bună situatie economică si o mare influentă politică. Această situatie se datoreste organizării extraordinar de eficiente a comunitătilor mozaice din lume, legate într-o federatie mondială. Asadar, mozaismul este o societate formidabilă, cu o structură socio- politică mai puternică decât etnia si statul. Este ceea ce rezultă din opera documentată cu lux de amănunte a lui Arthur Koestler, care fiind si el khazar mozaic din Tara Mogiorilor, este departe de orice îndoială sau suspiciune de antisemitism, termen nejustificat si obsolent. Pe plan istoric, gloria khazară nu poate lipsi din istoria „ebraică” a fondatorului Moise, desi vine de la un popor de rasă diferită, care pe drept cuvânt poate fi calificat drept al 13-lea trib.” J.C.D.

        „Cam pe vremea când Carol cel Mare s-a încoronat împărat al Apusului, granitele răsăritene ale Europei între Caucaz si Volga erau dominate de un stat evreiesc cunoscut sub numele de Imperiul khazarilor. La apogeul puterii sale, din secolul al VII-lea până în secolul al X-lea d.Hr. a jucat un rol important în modelarea destinului Europei medievale si deci si al celei moderne. Tara khazarilor – cu populatie de origine turcă – ocupa o pozitie strategică: cheia la poarta dintre Marea Neagră si Marea Caspică unde se înfruntau marile puteri orientale la vremea aceea. Ea servea de tampon care să ocrotescă Bizanţul de invaziile triburilor barbare flămânde sau avide din stepele nordice si mai târziu de vikingi si neamul rhus. Dar la fel de important este faptul că armatele khazarilor au stăvilit în chip eficace avalansa arabă chiar în stadiile ei cele mai devastatoare, împiedicând astfel cucerirea Europei răsăritene de către musulmani.
        Câtiva ani mai târziu, probabil în 740, regele, Curtea sa si clasa conducătoare –a militarilor- au îmbrătisat credinta mozaică, si iudaismul a devenit religia de stat a khazarilor. Nu încape îndoială că această hotărâre i-a uimit pe contemporani la fel de mult cum i-au surprins si pe cărturarii moderni dovezile acestei realităti oferite de izvoare arăbesti, bizantine, rusesti si ebraice. Ne vom multumi însă cu observatia că această convertire oficială (în pofida prozelitismului crestin practicat de Bizant, în ciuda influentei musulmane din Răsărit, precum si a presiunii politice exercitate de aceste două puteri) la o religie care nu beneficia de sprijin din partea nici unei puteri politice, fiind dimpotrivă persecutată de mai toate, nu poate fi considerată un simplu accident.
        Ceea ce rămâne discutabil este destinul khazarilor evrei după distrugerea imperiului lor, în secolul al XIII-lea. În această problemă izvoarele de informatie sunt sărăcăcioase, însă mentionează totusi diferite asezări medievale ale khazarilor în Crimeea, Ucraina, Ungaria, Polonia si Lituania. Tabloul general care se degajă din aceste informatii fragmentare este acela al unei migratii a triburilor si colectivitătilor khazare în aceste regiuni ale Europei răsăritene – în special Rusia si Polonia – unde, în zorii epocii moderne, se afla cea mai mare concentratie de evrei. Iată ce i-a făcut pe diversi istorici să presupună că o mare parte, dacă nu cei mai multi dintre evreii orientali – si deci aceeasi cotă din evreimea mondială – s-ar putea să fie de origine khazară si nu semită. Implicatiile ample si cu bătaie lungă ale acestei ipoteze ar putea explica marea prudentă si rezervă mannifestate de istorici în abordarea acestui subiect – atunci când nu-l ignoră cu desăvârsire. Astfel, în editia din 1973 a lucrării Encyclopaedia Judaica, articolul despre khazari este semnat de prof. Dunlop, însă există o sectiune separată care se ocupă de „evreii khazari după căderea regatului” semnată de coordonatorii lucrării si scrisă cu intentia evidentă de a evita să zdruncine dogma „poporului ales” din mintile credinciosilor.

        A. N. Poliak, profesor de istorie medievală a evreilor la Universitatea din Tel Aviv, scrie că realitătile impun „un nou mod de abordare atât a problemei relatiilor dintre evreimea khazară si celelalte colectivităti evreiesti, cât si a întrebării cât de departe putem merge în considerarea acestei evreimi (khazare) drept nucleu al marii comunităti evreiesti din Europa orientală... Descendentii acesteia – cei care au rămas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite si în alte tări, precum si cei care s-au dus în Israel – formează astăzi marea majoritate a evreimii mondiale. Aceste rânduri fuseseră scrise înainte de a lua lumea cunostintă de proportiile reale ale holocaustului nazist, dar acest amănunt nu modifică faptul că marea majoritate a evreilor care au supravietuit în lumea contemporană sunt de origine est-europeană – si deci, probabil, mai ales khazară. Dacă asa stau lucrurile, înseamnă că strămosii lor nu veneau de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz. Dacă se va dovedi că acesta este adevărul, atunci termenul de „antisemitism” ar deveni fără noimă, s-ar goli de continut, s-ar baza pe o conceptie falsă împărtăsită atât de călăi, cât si de victimele lor. Povestea Imperiului khazar, asa cum se dezvăluie ea încetul cu încetul din trecut, începe să apară ca cea mai cruntă farsă pe care a pus-o vreodată la cale istoria.
        Săpăturile arheologice au arătat că Regatul khazarilor era încojurat de un lant foarte complicat de fortificatii, care îi apărau frontierele nordice dinspre stepe. Aceste fortătete alcătuiau un arc semicircular din Crimeea peste cursul inferior al Donetului si al Donului până la Volga; înspre miazăzi erau apărate de Muntii Caucaz, spre apus de Marea Neagră, iar spre răsărit de „Marea Chazarilor"– Caspica. La apogeul puterii lor ei aveau sub control, sau supuneau la biruri, circa treizeci de natiuni si triburi diferite stabilite pe teritoriile vaste cuprinse între Caucaz, Marea Aral, Muntii Ural, orasul Kiev si stepele ucrainiene. Dincolo de aceste dominioane întinse, armatele khazarilor mai făceau expediţii de jaf si în Gruzia si Armenia sau pătrundeau în Califatul arab până la Mosul.
        Dar cine erau acesti oameni remarcabili – remarcabili atât prin puterea si realizările lor, cât si prin convertirea la o religie de paria? Cronicarii timpurilor notau: „Cât despre khazari, ei se află la nord de pământul locuit. Pământul lor este rece si umed, de aceea fetele lor sunt albe, ochii albastri, părul fluturând în plete si mai ales rosu, trupurile mărunte si firea rece. Înfătisarea lor e îndeobste sălbatică.” O cronică georgiană, făcându-se ecoul unei traditii vechi, îi identifică pe khazari cu armiile lui Gog si Magog – „sălbatici, cu fete hidoase si deprinderi de fiare sălbatice, care beau sânge de om”. Un autor armean se referă la „multimea îngrozitoare a khazarilor cu fete lătărete si obraznice, fără gene si cu plete lungi ca ale femeilor”. Si în sfârsit, geograful arab Istakhri, unul din principalele izvoare spune: „Khazarii nu seamănă cu turcii. Au părul negru si sunt de două soiuri: unii kara-khazari (khazarii negrii) oachesi la fată, aproape măslinii de parcă ar fi indieni si ceilalti, albi (ak-khazari)”.

Deconspirarea francmasoneriei