E D I T O R I A L E
Arta
compromisului
Problema liberei circulatii prin spatiul Schengen i-a facut pentru un timp pe romani sa viseze, sa se uite la pasaportul "made in Romania" ca la speraclul sau iarba fiarelor care deschide orice poarta, darima orice frontira. Ajunsesem parca sa ma vad plimbindu-ma prin cine stie ce capitala vest-europeana si intilnindu-ma cu grupuri de romani, cu aparate de fotografiat atirnate de git, bucurindu-se de o iesire "de week-end" la Paris sau Roma. Mi-i si imaginam pe vinzatoarea de la chioscul din colt sau pe sudorul de la centrala termica a cartierului facindu-si bagajele in timp ce ar fi nevoiti sa rezolve urmatoarea dilema: sa plece la tara, in vizita la rude, de unde s-ar putea intoarce cu o sacosa burdusita cu oua, ceva ceapa si cartofi si o gaina din cele grase, sau sa plece la Londra, unde ar putea vedea premiera spectacolului Pinei Bausch? In timp ce persoane "realiste" ca mine visau la astfel de scenarii, iar in spatele cortinei politice se asuda din greu, pentru a capata mult dorita libera trecere, sortii se pare ca au decis. Bulgarii vor "trece clasa", in timp noi vom privi cu jind dincolo de bornele de hotar. Si ne vom multumi si de data asta cu verdictul dat de vest-europeni. Adica vom accepta compromisul: vom circula liberi, asta e sigur, numai ca trebuie sa mai asteptam. Multumitor compromis. La urma urmelor, nu ni se cere prea mult, cu asteptarea sintem obisnuiti, asta facem de mai bine de jumatate de veac. Si apoi, noi romanii sintem veritabili specialisti in arta compromisului, daca nu cumva noi am creat aceasta arta. Paralizati de teama de a actiona, ne-am multumit intotdeauna sa acceptam compromisul asteptarii. Chiar daca asteptarea asta insemna un trai intr-un regim de teroare. Un regim in care stahanovistii munceau pentru "Sovrom Carbune", dar in care puteam astepta linistiti "sa vina americanii". Unde mai pui ca un compromis poate aduce si lucruri bune. Si imi vine acum in minte un exemplu "clasic" de compromis. Sadoveanu, chiabur "cu acte" si sef de loja masonica a devenit peste noapte mare lider comunist. Nu ca ar fi crezut in viata roz pe care o aduceau colectivele, ci pentru a cistiga o piine, dupa cum a explicat chiar el. Astfel, cind a tradus psalmii, Sadoveanu a apelat la ajutorul unui ebraist, Moses Duff. S-au imprietenit, asa ca lui Duff i-a fost destul de usor sa-i spuna "zimbrului" ca artistul nu trebuie sa "se vinda" politicii. Sadoveanu, atunci, ii marturiseste: "Ce vrei, ce vrei, ce nu face omul pentru o piine?". "Da, coane Mihai", zice Duff, "pentru piine da, multe face omul, n-are incotro, dar nu pentru o felie de cozonac". Din punct de vedere moral, compromisul imi pare a fi din start condamnabil. La noi insa, acesta este privit ca ceva normal. Mai mult, compromisul s-a transformat intr-o scuza, menita sa "spele" greselile facute, asa cum a fost si cazul lui Sadoveanu. Pina la un punct, o asemenea politica de viata imi pare normala, la un popor care a facut "cunostinta" cu ciuma rosie a bolsevismului. "Va voi face fericiti, chiar daca va trebui sa va omor pe toti", a spus Lenin cind a pus Internationala pe roate. Fericitii au murit la Canal si chiar cred ca au murit fericiti. Adica impacati. Oameni care n-au cedat tentatiei compromisului. Restul, au indurat resemnati cravasa rosie, asteptind ba sa vina americanii, ba sa fie ajutati de o ruda care ocupa vre-o functie pe la C.C. Apoi s-au nascut "oamenii noi" tinerii care au fost facuti pe rind soimi ai patriei, pionieri, utecisti si oameni cu carnetel rosu pe care se "viza" cotizatia lunara. Acum, o parte din cei care au acceptat atunci compromisul tacerii in fata pumnului comunist, ca si o parte din "noii oameni" pling cu lacrimi de crocodil la mormintul conducatorului impuscat. Degeaba li s-ar explica faptul ca nu sint decit niste mutanti ai unei epoci dominate de utopie, degeaba li s-ar explica faptul ca omul acela nou nici macar nu exista. E aceeasi situatie cu cea aparuta acum doua secole, cind o mina de oameni ai stiintei au citit cu rasuflarea taiata o lucrare a unui anume Charles Darwin, dupa care au propagat ideea conform careia omul "se trage din maimuta". Degeaba si-a batut capul Darwin, explicindu-le ca ideea transmisa de el era cu totul alta. Darwinistii deja nu-l mai ascultau nici macar pe Darwin, primul si poate unul dintre cei mai infocati luptatori impotriva darwinismului. Era clar: maimutei ii cazuse coada, iar in timp s-a transformat in om. Oare daca acel impuscat s-ar ridica din tintirim cintind Internationala si le-ar explica bocitorilor de pe mormintul lui ca epoca de aur nu a existat, acestia ar crede? Nu stiu. Din fericire, astfel de intoarceri din raiul comunistilor nu sint posibile. Pacat insa ca in timp ce arat cu degetul spre aceste monstruozitati ale cugetului sint si eu nevoit sa aleg compromisurile. Chiar daca nu-mi face placere, trebuie sa fac acest lucru, sa implinesc parca un blestem cazut asupra romanului: acela de a trai permanent sub plapuma compromisului. De a alege intre doua rele, de a pune stampila pe un presedinte in care nu cred doar pentru a scapa de un "tribun" care se crede Napoleon. De a visa la libertatea de a calatori prin Europa, multumindu-ma insa la a vizita capitalele lumii doar prin intermediul imaginilor TV.
Bataia
din rai
In urma cu ceva timp m-am intilnit cu o familie de romani plecati de ceva vreme din tara. Copilul lor, un tinc de sase ani fusese crescut in cea mai pura traditie romaneasca. Cel putin, asta a fost prima mea impresie, judecind dupa romaneasca pura pe care o vorbea. Isi vedea pentru prima data bunicii si intr-una din zile am asistat la o disputa dintre el si bunic, iscata evident de vreo pozna. "Am sa scot cureaua", a spus bunicul, crezind ca avertismentul va avea efectul scontat: acela de a cuminti plodul. Deloc impresionat de amenintare, pustiul a replicat scurt: "am sa chem politia". Nu am banuit ca acel raspuns reflecta de fapt realitatea relatiei dintre copii si adulti, din tara in care se nascuse piciul. Parintii lui mi-au explicat ca acolo unde locuiau acum, nici nu se putea pune problema pedepsei fizice, aplicate copilului. Pentru ca orice copil agresat in vre-un fel, fie chiar si verbal, poate suna imediat la politie, aparatorii ordinii neintirziind sa apara. "E o lege stupida. Inca de la gradinita, e primul lucru pe care-l invata orice copil: sa sune la politie, daca este batut, sau daca parintii tipa la el. Chiar si politistii inteleg de multe ori ca aceasta lege e aberanta, dar n-au incotro. Sint nevoiti sa-l retina pe parintele agresiv", mi-a explicat tatal. Mi s-a parut asa de ciudat ca pot exista asemena legi, incit singurul meu raspuns a fost un zimbet. Cum sa nu poti "altoi" un copil, atunci cind nevoile educatiei o cer? La noi bataia e chiar recomandata de catre traditie. "Bataia e rupta din Rai", suna explicatia romanului in fata intrebarii "de ce iti bati copilul?". Sincer ma indoiesc de faptul ca cineva a rupt bataia din Rai si continui sa cred ca vine din cu totul alte salasuri. Natie nascuta odata cu crestinismul, tinem la litera Scripturii, si asemenea lui Iacob, sintem gata sa ucidem chiar propriul copil, daca Dumnezeu o cere. Eu sincer, ma indoiesc de faptul ca vre-un roman a fost "rugat" de Dumnezeu sa-si ucida, sau sa-si maltrateze propriul copil. "Da, dar daca nu o cere Dumnezeu, o cere educatia", ar spune majoritatea romanilor. Iar daca ne inarmam cu imbecila explicatie "eu te-am facut, eu te omor", totul devine permis: palma la fund, trasul de ciuf sau de urechi, lovirea cu batul, arsul cu tigara, infometarea, orice. Cred ca zilnic citesc in gazete sau vad pe posturile TV stiri referitoare la maltratarea copiilor. Realitati care depasesc chiar si o imaginatie iesita din comun. E clar ca "viata bate filmul", chiar si un film suprarealist ramine cu mult in urma, fata de imaginile terifiante ale copiilor macelariti de "parinti". Pina si politica celui de-al Treilea Reich paleste in fata unora din bestiile noastre "posesoare" de copii. Poate parea macabru sa spun asa ceva, dar frumosii arieni impopotonati in uniformele negre ale SS-ului se multumeau sa curme viata copiilor, trimitindu-i sa faca un "dus" cu "Ciclon B" in camerele de gazare. Inuman, strigator la cer, dar era cel putin o suferinta de scurta durata. Monstrii care "toarna plozi la norma" nu se multumesc insa cu suprimarea fizica a unui copil fara vina. Il schilodesc psihic, inventarul metodelor prin care unii romani (de fapt nationalitati conlocuitoare, de cele mai ulte ori) fiind practic nelimitat. Astfel, am vazut copii izolati, siliti sa traiasca in grajduri pentru ca erau obraznici, copii infometati in timp ce parintii, "indurerati" de nepuinta lor de a-si hrani copilul se trotileaza cu niscaiva votci, tuici sau chiar spirt medicinal. Poate pentru a-si desinfecta sufletul de "tristete", pentru ca nu pot oferi totul fiului sau fiicei. Am vazut copii carora bunii parinti le construisera o cusca in care-i tineau inchisi pentru a nu face obraznicii prin casa, copii arsi cu jarul tigarii, poate pentru a-i incalzi, sau a-i invata ca fumatul nu-i sanatos, copii loviti cu o cruzime inspaimintatoare. Pina si un inchizitor ar ramine mut in fata atitor modalitati de tortura. In presa nu au lipsit niciodata astfel de stiri, in care fiinte fara vina cad victime educativilor pumni parintesti. Renuntasem chiar sa mai cred ca astfel de relatari, venite parca din infern mai pot rezolva ceva. De ceva timp insa, a inceput o adevarata campanie menita sa-i protejeze pe copii, neintirziind sa apara nici liniile telefonice destinate copiilor maltratati. Mi-am amintit atunci de acel copil nascut intr-o tara in care a tipa la propriul fiu este o crima. Si am inceput sa cred ca raiul ala din care a fost rupta bataia va pleca de pe la noi. Un rai in care salasluieste un singur sfint, Sfintu' Nicolae, varga parintesca in fata careia copilul se roaga cu lacrimi.
Campania
noastra cea de toate zilele
(Cruciade
nationale cu politisti impuscati si ciini maidanezi
Atunci cind nu avem ce minca, cea mai buna solutie pentru a ne distrage singuri atentia de la o astfel de problema este sa plingem pe altcineva, pe cineva care ne pare noua a fi cu mult mai lovit de soarta decit noi. Iar daca jalea asta capata si un caracter national, atunci e cu atit mai bine. Ce fel de eveniment poate fi transformat in motiv de discutii si lamentatii nationale? Oricefel. Ultima "cruciada" de acest fel, menita sa ne faca sa-i plingem cu lacrimi de crocodil pe politisti de data aceasta, se referea la cazul politistului impuscat cu o rafala de arma automata. Sasa Disici e un nume pe care tot romanul il cunoaste acum. Simbolul eroului si modelul copiilor care vor sa se faca politai, atunci cind vor creste. De ce e asa o tragedie, impuscarea unui politist? Intr-adevar, din punct de vedere uman, asta e o tragedie, ca de altfel moartea oricarui om. Dar atunci de ce nu capata acelasi tragism moartea unui muncitor din constructii care s-a prabusit de pe o schela, sau moartea unui electrician care s-a electrocutat? Pentru ca astea ar fi accidente specifice unui asemenea loc de munca, ar spune unii. Dar meseria de politist nu implica din start riscul unei morti violente, prin impuscare, ma intreb. Daca la noi, moartea unui politist aduce cu ea jalea nationala, atunci, cam cum ar trebui sa stea lucrurile peste ocean? Ar trebui poate ca in fiecare zi sa fie decretat doliu national, din moment ce peste 50 de aparatori ai legii sint ucisi in fiecare an. De fapt, ce se ascunde in spatele acestei adevarate nebunii care a cuprins pentru un timp intreaga tara, facind ca un politist mort la datorie sa se transforme intr-un adevarat erou de proportiile lui Pintea? Cred ca acest eveniment nu a facut decit sa ofere pretextul perfect pentru a ne putea plinge iara de mila si de a vizualiza mai bine saracia in care ne invirtim. Politisti fara masini de interventie si fara pistoale. Un exemplu care poate fi generalizat la nivelul intregii tari, in toate domeniile vietii. Dar uite ca trebuie sa moara cineva teatral, pentru ca "opinia publica" sa se scandalizeze de saracia din politie. Apoi, bineinteles ca se gaseste si solutia: toti politistii vor purta kalasnicoave pe umar. Solutie care nu prea cred eu ca i-a bucurat sau macar i-a multumit pe aparatorii ordinii. Dovada o constituie patrulele de noapte pe care le-am vazut apoi, cu politistul mergind tantos in fata, cu miinile in buzunare, urmat de jandarmul ce se chinuia sa tiriie dupa el cele doua arme greoaie. Dupa aceasta campanie furibunda, totul a "murit". Sint sigur ca numele lui Disici nu va ramine prea mult in memoria oamenilor, exceptindu-i bineinteles pe cei din familia sa. Iar politistii vor continua sa se chinuie cu lipsa de fonduri. E o adevarata moda, manie, sa fim cuprinsi de cite o astfel de febra, dupa care sa uitam cu totul de ea. Inaintea febrei lipsurilor din politie fusese una care-i prinsese in "colimator" pe copiii maltratati de parinti. Se infiintasera chiar linii telefonice speciale pentru a prelua mesajele disperate ale copiilor. Acum insa, subiectul acesta este "fumat". Pe cine mai preocupa vinataile facute de parinti copiilor? Campania a fost facuta, a putut fi ingropata. Maurul si-a facut datoria. Si-acum ce va urma? Va urma o alta campanie, cu siguranta se va mai naste una, pornindu-se de la un caz care gratie presei va capata amploare nationala. Intrebrea care ma framinta cel mai mult este insa cu totul alta. Daca pentru a fi constientizata saracia din politie a trebuit sa moara un politist, cine oare ar trebui sa moara, pentru ca saracia in care se zbat romanii sa fie constientizata de catre cei ce trebuie sa faca acest lucru? Cred ca solutia sta insa intr-un genocid. In consecinta, intrebarea nu este "cine trebuie sa moara", ci "citi trebuie sa moara". Dar astea-s lucruri prea serioase. Asa ca putem plonja acum in ultima campanie nationala la moda: infierea ciinilor maidanezi. La urma urmelor, daca tot ne consideram francofoni, de ce nu ne-am transforma cu totii in niste Brijit Bardoti mioritici? Cind tara arde, de ce sa nu ne pieptanam frumos maidanezii, convinsi ca am mai rezolvat o problema foarte importanta a natiunii? Ne-am luat doza de campanii nationale, servind un prinz copios cu politisti ucisi, iar acum savuram desertul ciinilor fara stapin.
Cu
epoletii prin istorie
(In
uniforme, in cadenta, mars!)
Lipsa de personalitate a constituit intotdeauna o constanta a noastra, a romanilor. De cele mai multe ori aceasta nu a fost prezentata decit ca o simpla realitate. Uneori insa, lipsa de personalitate de care suferim a fost prezentata ca o scuza pentru bijbiiala noastra prin labirintul istoriei. Dar de fiecare data a trebuit sa existe si cite un acar Paun, vinovat de lipsa noastra de personalitate. Ne-am ratoit de fiecare data, nemultumiti de faptul ca nu avem coloana vertebrala, dar nu ne-am vazut niciodata vinovati de asta. De fapt cine e vinovat pentru faptul ca mare parte a romanilor sint lipsiti de vina si nerv, complacindu-se intr-o platitudine vecina cu starea de prostatie intelectuala? Cred ca putem raspunde la intrebarea asta doar privind la copiii care se indreapa dimineata catre scoala. Imbracati in "traditionalele" uniforme in culori mohorite, ii poti ghici fara nici o problema pe scolarii carora li se cere "sa fie ca toti ceilalti", interzicindu-li-se sa se afiseze intr-un "stil prea personal". Si de fiecare data cind ii vad, fac o paralela cu evreii obligati sa poarte steaua galbena a lui David, ca pe un semn al infamiei. Daca la inceput am considerat paralela asta ca fiind deplasata, punind-o doar pe seama adversitatii mele impotriva a tot ceea ce inseamna uniforma, mai apoi mi-am dat seama ca nu e nimic deplasat aici. Nu inteleg nici macar de ce trebuie ca intr-un mediu in care se pun bazele educatiei unui copil, sa apara termenul de uniforma. De ce trebuie sa existe uniformitate si sa nu fie copiii educati intr-un spirit elitist, in care fiecare sa dispuna de propria lor imagine? Imi vine in minte exemplul dat de Nicolae Iorga, in momentul in care a fost obligat sa imbrace o uniforma. In timpul dictaturii lui Carol II, una din cele mai bune modalitati de a dovedi ca esti de partea dictatorului si a ideilor sale stupide, era inscrierea in prospat infiintatul Front al Renasterii Nationale, organizatie in cadrul careia toti membrii erau obigati sa poarte uniforma Frontului. In acea perioda, "inteligentul" Constantin Radulescu Motru a propus ca toti academicienii sa se inscrie in bloc in Frontul Renasterii Nationale si sa imbrace uniforma acestuia. Intr-o nota a Sigurantei Statului, este mentionata replica lui Iorga la propunerea stupida a lui Motru: "In acel moment, Nicolae Iorga s-a ridicat, spunind ca «il surprinde ca tocmai presedintele sa faca o atare propunere Adunarii, ca si cum aceasta ar fi o breasla de barbieri, tinichigii sau asociatie de functionari comerciali. Nu, domnule presedinte, noi nu sintem o turma de mameluci, fiecare din noi are puterea de discernamint necesara si prin nimic nu am putea fi constrinsi ori macar ademeniti sa comitem un asemenea act. Eu cel putin, declar de la inceput ca nu m-as putea niciodata inscrie in asemenea conditiuni. Daca as fi sentimental si usuratec, m-ati vedea in uniforma. Vai, ce caraghioasa mitatie a maimutoilor". O astfel de aversiune in fata a tot ceea ce inseamna uniform e cu atit mai evidenta, cu cit se manifesta intr-o perioada in care uniforma era consiferata sic. Mai mult, devenise o adevarata moda, dat fiind ca insusi regele se maimutarea, expunindu-se in public cu tot felul de uniforme, mergind pina la a purta uniforma cu pantaloni scurti a cercetasilor. Si daca academicienii ar putea fi comparati cu niste breslasi imbracati toti la fel, de ce nu as vedea in copiii cu ghiozdane si uniforme hidoase de acum niste fiinte intemnitate intr-o societate uniforma, in care li se refuza manifestarea personalitatii? Si cum sa nu devina un astfel de copil un adult care duce lipsa de personalitate? Iar viitorul unei natii populate de asemenea adulti il vad tare "roz", gindindu-ma si la cuvintele lui Emil Cioran: "Natiunile fara orgoliu nici nu traiesc, nici nu mor. Existenta lor e searbada si nula, caci nu cheltuiesc decit nimicul existentei lor. Un popor simplu nu se deosebeste de plante". Am crezut la un moment dat ca odata cu disparitia regimului comunist vom scapa si de imaginea deloc placuta a copiilor inregimentati la scoala in uniformele bleu-bleumarin, purtind numere-matricol pe brat, ca in lagarele naziste. M-am inselat. Copiii sint pusi in continuare sa umble imbracati ca o turma de mameluci, poate in speranta ca se vor incadra perfect la maturitate in ceata de braslasi de care are tara nevoie. Nu avem nevoie de oameni care sa gindeasca si sa se comporte intr-un mod elitist, ci de persoane docile care sa "cinte" frumos in corul breslei barbierilor. Iar daca vor fi "cuminti" si-si vor interpreta fara greseala programul, vor primi drept rasplata o tresa frumosa.
Moda
nationala
Deunazi,
plimbindu-ma pe strazile urbei, am vazut un autoturism de genul acelora pe care
le vezi in emisiunile "de profil" de la TV, sau in revistele in care
sint prezentate ultimele noutati auto. Am vrut sa-i studiez liniile de-aproape,
dar cind am ajuns linga ea, atentia mi-a fost atrasa de cu totul altceva: sub
numarul de inmatriculare "de Braila" se mai afla unul, "de
Arizona". Luneta isi expunea tantos un autocolant cu indicativul
"NL", adica Olanda. Daca nu as fi stiut ca insemnele Satelor Unite si
ale Olandei sint prinse de autoturism pe post de zorzoane care sa ma faca sa
intrevad in posesorul masinii vre-un "baiat de baiat", poate ca as fi
ramas descumpanit. Pus in ipostaza de a ghici efectiv identitatea vehicolului.
Asa e moda poate: sa aduni un numar de inmatriculare de la o "epava"
din cimitirul de masini si sa-l atirni alaturi de cel real. La urma urmelor, la
noi e anormal daca nu te afli sub imperiul modei. Aceasta se schimba odata cu
sezonul, ca si in cazul vestimentatiei. Chiar am urmarit de fiecare data cu
atentie moda bricolajului auto "de casa" , oarecum fascinat de grija
romanului de a-si impopotona masina cu accesorii "la moda". Zaruri sau
CD-uri atirnate la oglinda retrovizoare, becuri albastre la luminile de pozitie,
neoane fluorescente in jurul numerelor de inmatriculare, abtibilduri cu mesaje
de genul "fuck you" sau "bad mother fucker" pentru asii
volanului, toate au avut timpul lor. Timp in care daca nu-ti dotai masina cu asa
ceva, nu erai "sic". Toate astea mi-au inspirat de fiecare data o
stare de saracie pe care romanul a incercat sa o camufleze in felul lui. Evident
insa, ca nu-si poate bricola autoturismul ca un occidental, modificindu-i
motorul sau adaugind caroseriei elemente care sa-i imbunatateasca
aerodinamicitatea. Ar fi prea costisitor. Dar isi poate "coafa" batrina Dacie insiridu-i pe antena
radioului un sirag de cutii in care s-au aflat jucariile-surpriza de la oul de
ciocolata "Kinder". Momentul ala m-a distrat si m-a fascinat in
aceeasi masura cel mai mult. Cu cita grija cumpara posesorul masinii oul de
ciocolata, il dadea copilului si era atent ca acesta sa nu strice cutiuta
galbena in care se afla jucaria. "Da-mi-o mie, tata, asta nu e pentru
joaca. O pune tata la masina sa fie frumos". Cam asa imi imaginez ca se
intimpla, dupa care omul nostru mai adauga o cutiuta pe antena, devenind un
sofer fericit. De parca si-ar fi schimbat masina. Si toate astea m-au facut de
fiecare data sa cred ca cei ce se conformau modei duceau o oarecare lipsa de
persoanalitate. Sau poate ca-si doreau o alta, in care sa se identifice cu
posesorul unei masini "ultimul racnet". Le era poate rusine cu batrina
si obosita Dacie, si cum o masina noua nu putea fi cumparata, atunci se decideau
sa o imbunatateasca pe cea actuala. A avea o astfel de lipsa de personalitate,
sau a-ti fi rusine cu cea pe care o ai, a-ti dori o alta identitate si a o
importa pe aceasta din vest, e o meteahna mai veche de-a noastra.
"Gratie" acesteia, am fost in stare sa renuntam chiar la simbolurile
noastre nationale, importind altele de aiurea, doar pentru a fi in ton cu moda
europeana. Citi dintre noi isi mai pun problema originii drapelului national? A
tricolorului? Citi dintre noi privesc cum flutura rosul, galbenul si albastrul
pe bat si stiu ca aceste culori nu au practic nimic in comun cu traditia
romaneasca? Un tricolor importat de pasoptisti de la republicanii francezi odata
cu sloganul "liberte, egalite, fraternite", un drapel ale carui culori
nu au nici o legatura cu traditionalele culori romanesti: rosu, negru si alb.
Doar un etnograf isi mai pune aceasta problema astazi. Pe noi de ce ne-ar
interesa, de ce ne-am pune problema originii tricolorului? "E din
batrini", spunem in sinea noastra, nemaintrebidu-ne si cit de batrini sint
acestia. Si e normal sa gindim asa, atita timp cit portul national a luat
denumirea socialista de "costum popular". Atita timp cit o manea o
numim muzica populara, atita timp cit Dragaica sau Sinzienele au fost
"violate" de Valentine's Day. Ne e rusine ca sintem ceea ce sintem si
importam si noi cite ceva de pe ici-colo, straduindu-ne sa parem altfel. Nu ne
dam seama insa, ca oricite cutii de Kider punem pe antena sau oricite numere de
inmatriculare "de Arizona" punem pe masina, tot la volanul obositei
Dacii ne aflam.
Piatra
timp si moarte
"Am
ridicat o mina catre cer si cu cealalta am orbit", spunea unul din ultimii
junimisti. N-am sa stiu niciodata daca se referea la el, sau era o constatare
care ne viza pe toti. Poate ca asta nici nu are
importanta. Nu conteaza ce a vrut el sa spuna. Esential e ca fraza asta se
refera si la mine. Si la oamenii pe care ii vad zi de zi: de la femeia care
matura treptele blocului in care locuiesc si pina la necunoscutii care trec pe
linga mine in viteza masinilor. Avem momente in viata cind simtim, mai mult sau
mai putin, nevoia de a ridica mina catre cer. Si nu stiu cum se face, dar fie ca
o ridicam pentru a primi ajutorul sperat, asemenea inecatului, fie ca o ridicam
pentru a blestema, orbirea pare sa fie in ambele cazuri finalul invariabil.
Drumurile m-au plimbat intr-una din zile pe aleile cimitirului "Sf.
Constantin". Am considerat intotdeauna ca un cimitir iti arata starea de
spirit a unui oras. Strazile, Primaria, cladirile somptuase si supermagazinele
iti ofera si ele o imagine despre oras, chiar daca esti un calator sau un turist
ce nu cunoaste urbea. Dar acestea se rezuma mai mult sau mai putin doar la
starea economica a orasului. Cimitirul insa, conserva in crucile, pietrele
tombale, ingerii ciopliti si mausoleele sale mai mult. Aici poti "citi
printre rinduri" si starea de spirit a locuitorilor cetatii. Astfel,
cavourile din perioada interbelica, chiar daca sint construite intr-un stil
gotic cu accente de kitsch si copie nereusita iti arata in mod clar ca economia
braileana vietuia. Multe nume grecesti, dovada a cosmopolitismului Brailei. Si
cam atit. Mai mult, parca nu te poti afunda in istoria populata de oamenii pe
care ii vezi in fotografiile de pe monumente. Barbati cu mustati lungi si
intoarse, femei cu palarii bogate in care parca s-au cuibarit Gradinele
Semiramidei. Poti citi si epocile mai tirzii, cum este "epoca de aur",
cu toate ca mare parte din mostruozitatile ridicate atunci au fost modificate
dupa '90 de catre familiile repausatilor. Dar inca mai vezi relicve ale acelei
perioade in care utopia s-a vrut a fi transplantata in prezent: pietre de
mormint lipsite de cruce, dar impopotonate cu cite o steluta consomolista rosie,
sau chiar cite o cruce pe care inaintea numelui persoanei de sub ea scrie
"tov.". Si parca poti lesne citi in toate acestea teroarea, minciuna
si greutatea de a scapa de regim, chiar si in mormint. Iti atrag atentia apoi,
toate crucile si garduletele din fier forjat, de care oamenii "faceau
rost" din Combinat sau din Progresul. Fabricate in perioada in care daca nu
scoteai pe poarta fabricii macar o bucata de cornier, erai "fraier".
Astazi nu mai exista un specific anume, ceva care sa-ti formeze o parere despre
oamenii brailei. Mi-am zis sec: "vremuri tulburi". Oamenii inca mai
inoata dupa ceva care sa-i reprezinte. Apoi, hotarindu-ma sa parasesc
tintirimul, am dat cu ochii de mai multe cruci care purtau pe ele
"specificul" vremurilor tulburi pe care le traim. In care omul nu se
mai regaseste pe el insusi si in care nu-si mai gaseste nici propria pozitie in
timp. Multe cruci care inca isi asteptau "clientii". Ca doar romanul
isi face vara sanie si iarna car, asa ca e normal sa se preocupe de propriul
mormint cit mai este inca in putere. Cruci in care a fost sapata cu dalta doar data de nastere. Dupa care urmeaza o liniuta, dincolo de care parca poti vedea eternitatea
luminoasa a oamenilor buni, sau pe cea gaunoasa si plina de haos a railor.
Liniuta era urmata de doua cifre: 19__. Bietii oameni si-au cheltuit economiile
pentru a-si pregati locul de veci, fara a mai pune in calcul faptul ca vor calca
in noul mileniu si ca data mortii va incepe cu 20__. Mi-am spus ca in tara asta
in care totul se petrece cu incetinitorul si in care tot ceea ce se intimpla e
tardiv, pina si moartea intirzie sa apara. Era poate singurul eveniment asupra
caruia romanul nu punea nici o umbra de indoiala. E singurul eveniment care se
produce orice-ar fi. Daca-ti pui speranta in moarte nu vei fi inselat. Dar uite
ca la noi, pina si moartea inseala. Inainte de a parasi cimitirul, chiar liga
poarta, trec pe linga o cruce maramureseana. Una cioplita la Sapinta, acolo unde
se afla cimitirul vesel. Cine stie prin ce imprejurare a ajuns in cetatea de pe
malul Dunarii? Privind-o, mi-am dat seama ca doar simtul umorului ne mai poate
salva din aceasta degringolada, iar nu blestemele aruncate, pentru ca am
cheltuit o avere cu ridicare unei cruci care acum trebuie modificata. Ce ar
spune un roman neaos intr-o asemenea situatie? "Probabil ca mi-a murit moartea", dupa care ar ride hitru in
barba. Mare pacat ca soiul asta de roman a cam disparut. Si cu
parere de rau, am ridicat o mina catre cer.
Stire
si istorie
Pierdut printre sutele de stiri care ma
"bombardeaza" zilnic ma intreb uneori descumpanit care e rostul lor.
La ce-mi folosesc? La ce folosesc milioanelor de ochi si urechi care le sorb din
gazete sau din programele TV de stiri? Ieri am aflat ca undeva intr-o tara
indepartata a avut loc un cutremur, azi ma minunez de cine stie ce mare
descoperire stiintifica despre care citesc in gazeta, sau ma cutremur vazind in
programul de actualitati detaliile macabre ale unei crime petrecute intr-un sat
de care n-am mai auzit niciodata. Si miine voi citi cu sufletul la gura paginile
citorva cotidiene, voi urmari jurnalele care curg din televizor. Dar ce rost are
toata informarea asta? De ce ma intereseaza noutatile dintr-un oras situat
undeva, la un alt capat de lume, in care nu cunosc pe nimeni? Uneori am impresia
ca toate astea nu sint decit informatii fara importanta pe care le ingurgitam
zilnic doar pentru a le uita pina a doua zi, cind va trebui sa o luam de la
capat. Imi vine sa cred ca aceste intimplari de care ma impiedic zilnic nu au
absolut nici o legatura cu realitatea. Se afla doar scrise pe pagina ziarului
sau apar pe ecranul luminos al televizoruli, asemenea unor fictiuni create
special pentru devoratorul de stiri. Si chiar daca ajung sa constientizez
realitatea acestor informatii, inclin de cele mai multe ori sa cred ca nu sint
"conectate" la cursul istoriei. Istoria nu tine cont de
"micile" stiri zilnice. Daca un barbat si-a taiat socrul cu toporul
sau undeva in Pakistan s-a prabusit un avion, istoria merge mai departe, fara a
tine cont de aceste "nimicuri". Facindu-mi zilnic "perfuzia"
cu stiri, am devenit intr-un fel imun la ele. Nu ma mai impresioneaza nimic.
Copiii maltratati sau sutele de victime ale unui cutremur le percep ca pe simple
stiri, nu mai sint capabil sa trec "dincolo" de evenimente, pentru a
le simti, pentru a empatiza intr-un fel cu durerea sau bucuria celor despre care
se scrie sau se vorbeste. In astfel de momente recurg la o stratagema simplista
si oarecum idioata: ma "deconectez" pentru un timp. Si ceva vreme nu
mai citesc ziare, nu mai privesc la televizor decit pentru a urmari filmele, in
ideea ca dupa acest "post negru", voi putea urmari iarasi stirile ca
pe niste informatii importante in fata carora sa ma minunez. Mi-am dat sema
insa, ca asta e o stratagema cit se poate de artificiala, find constient de
faptul ca niciodata stirile "banale" nu vor constitui pentru mine ceva
demn de a fi luat in seama. Sint intimplari importante poate doar pentru cei
care le-au trait, care s-au aflat in mijlocul evenimentelor, si-atit. Sint
intimplari care devin vedete pentru o zi sau doua, atita timp cit sunt afisate
pe paginile gazetelor sau comentate la TV. Dupa care mor, fara a-si aduce vre-o
contributie la curgerea istoriei. Parerea asta a mea cu privire la astfel de
intimplari s-a schimbat radical dar nu pentru ca as fi urmat un rationament in
urma caruia sa ma conving de valoarea stirilor si de importanta lor in istorie.
Printr-o intimplare, am intrat in posesia unor carti bisericesti vechi,
ceasloave si molitfelnice de acum doua secole, scrise cu litere chirilice intr-o
rom=neasca dulce. Folosite de dascalii bisericii intr-o perioada in care hirtia
de scris nu era prea usor de gasit prin librarii, au capatat si un alt scop
decit cel pentru care au fost tiparite. Astfel, dascalul care le citea la strana
a gasit pe marginea paginilor lor locul ideal pentru a face diverse insemnari,
pentru a nota stirile pe care le credea el a fi mai importante. Intimplari din
viata parohiei sau adevarate stiri cu caracter international. Pe marginea
paginilor ce contineau rugaciunile de la Liturghie sau Blestemele Sfintului
Vasile cel Mare am gasit mici insemnari, scrise ingrijit cu tocul, stiri care
m-au facut pentru prima data sa inteleg importanta evenimentelor
"minore" care se desfasoara zilnic. "Sa sa stie ca azi sa
cutremurat tare pamintul", "Sa sa stie ca in vara asta a inceput mare
razboi", sint citeva din stirile caligrafiate de dascal, iscalite si cu
data pusa ingrijit sub anunt. Nu lipseau nici informatii din comunitatea in care
traia, oarecum banale pentru multi, dar importante poate pentru cei din parohie.
Sint insemnate astfel date cu privire la pictarea bisericii, schimbarea
preotului, casatoria unui cetatean mai important din comunitate. Scrise intr-un
mod simplist, mi-au parut totusi a fi pline de continut. Devenit fara sa stie
jurnalist, dascalul si-a redactat stirile pe marginea colilor din Ceaslov,
nascind poate primele stiri scrise de la noi. Am gasit pe ultima pagina a unui
Mineu chiar si un "stramos" al reportajului. Cintaretul de la strana a
ales singura pagina libera din carte pentru a-si nota impresiile de calatorie
prin tara. Urmind un resort cel putin ciudat si totodata inconstient, m-am
convins in fata acestor veritabile stiri venite din trecut ca evenimentele, fie
ele chiar banale si aparent lipsite de importanta, isi au rolul lor in nasterea
istoriei. Stirile din Ceaslov sau din Molitfelnic n-au "circulat".
Le-a notat dascalul si poate tot el a fost singurul care le-a citit uneori. Cu
toate acestea, evenimentele pe care le-a notat au avut importanta lor, au
modificat destine, au adus bucurii unora, sau disperare altora. Asa ca nu le-am
mai privit ca pe mici evenimente din care e formata istoria, ci ca pe istoria
insasi. Cum sa nu percep acum stirile din presa ca pe ceva deosebit de
important? Fie ele si privitoare la un barbat care si-a casapit socrul cu
toporul sau la un avion care s-a prabusit in Pakistan.
Viata
prin monoclu
(Jos
palaria!)
"Victor
Gross - Foto Arte Galatz" scrie cu litere reliefate pe coltul
A R T I C O L ECersetor
pentru o zi
Se
spune ca prostitutia ar fi cea mai veche meserie, dar de multe ori m-am indoit
de adevarul acestei afirmatii, considerind ca acest "titlu" ar trebui
acordat unei alte meserii: cersitul. Meserie fascinanta din mai multe puncte de
vedere. De fapt, cersetorii au nascut de-a lungul intregii istorii a umanitatii
fascinatie, amestecata cu o sumedenie de sentimente dintre cele mai diverse, de
la mila si pina la ura. Fascinatia exercitata de acestia a nascut chiar romane
cu personaje venite parca din alta lume. Au existat perioade cind cersetorii
erau priviti doar cu mila. A venit crestinismul si cersetoria s-a inconjurat cu
un soi de aura de sfintenie. A fi cersetor insemna a fi crestin "pina la
capat", insemna ca ai renuntat la toate bunurile materiale si te-ai decis
sa traiesti numai din mila, sentiment vazut de multi ca fiind crestin prin
excelenta. S-au infiintat chiar si ordine monasticesti ale cersetorilor.
Cersetorii, oamenii de la marginea societatii nu au primit insa niciodata un loc
"cald" in societate, fiind "faultati" ori de cite ori s-a
putut. Astfel, in aproape toata Europa, dupa ce un timp Ordinul Cersetorilor a
fost privit cu respect, a inceput si decimarea cersetorilor, arsi pe rug sub
acuzatia de erezie sau vrajitorie. Pe mine cersetorii m-au fascinat din mai
multe motive, am considerat ca pentru a fi cersetor trebuie sa ai si vocatie. Sa
stii sa scoti in fata cele mai urite aspecte ale tale, pentru a atrage mila,
pastrind totodata o anumita limita, pentru a nu cadea in extrema si a inspira
bunilor samariteni scirba. Cu o imagine de epave umane, cersetorii isi intind
zilnic palma spre noi, sperind ca vom pune ceva in ea. Dar ce inseamna sa fii
cersetor? Inseamna sa fii om, un om sarman care traieste din mila trecatorilor,
sau a fi cersetor inseamna a fi o aratare ivita din iad?
Metamorfoza
Avind
in fata aceste definitii cit se poate de lacunare ale cersetorului, m-am decis
sa ma "scufund" fie chiar si pentru o zi in infernul in care traiesc
aceste fiinte, curios sa aflu raspunsul la intrebarea "cine este
cersetorul?". O experienta pe care acum o aseman cu intrarea intr-o alta
dimensiune, in care valorile sint cu totul altele, in care pina si viata capata
alte conotatii. Pregatit pentru aceasta "calatorie", m-am hotarit sa
intru in pielea unuia din ciudatele personaje care populeaza trotuarele, pietele
si bisericile din oras, asemenea unei armate debarcate dintr-un cosmar, uniforma
si totodata arma acestora fiind palma intinsa si mizeria generatoare de mila. Nu
mi-a fost greu sa realizez metamorfoza fizica: ceva toale ponosite si mizere,
miinile si fata innegrite, plus o grimasa si un mers de retardat. Inarmat si cu
un carton inscriptionat stingaci cu textul "sant surdmut ajutatima",
am fost gata de saltul parca suprarealist in lumea milogilor.
Biserica
nu e locul pentru rugaciune, ci locul in care primesti coliva
Prima
"escala" in aceasta lume a "scursurilor umane" a fost la
Biserica "Sf, Gheorghe". Cuprins de trac asemenea unui actor "de
duminica", nu mi-am putut stapini un tremurat nervos, din fericire pus de
ceilalti pe seama frigului. Eram doar eu si citiva din milogii ce asteptau
iesirea oamenilor din biserica. Ar trebui sa fie o zi buna, doar sint Mosii de
Iarna, iar coliva si pomana ar trebui sa "curga", mi-am spus. Oamenii
bine imbracati intrau, ieseau din biserica ferindu-si privirile si evitind pe
cit posibil atingerea cu noi, cersetorii. Doar paracliserul bisericii s-a uitat
fix la mine si m-a intrebat: "tu de unde-ai mai aparut, ma?". I-a
intrebat si pe colegii mei de breasla daca ma cunosc. Dovada ca fiecare are
locul lui bine stabilit pentru cersit, aparitia unui intrus fiind observata
imediat. M-as fi asteptat ca tocmai cersetorii sa fie ofuscati de aparitia mea,
asta ar fi insemnat concurenta. Dar singurul care s-a aratat
nemultumit de prezenta mea acolo a fost doar paracliserul, care mi-a aruncat o
privire ucigatoare. "Care stie carte?", a intrebat una din
cersetoarele batrine. "Ce scrie acolo?" a mai intrebat ea, aratind
spre bucata de carton pe care o tineam in brate. Un
pustan de vre-o opt-noua ani cu figura de "aurolac", scolit probabil
la vre-un camin de copii s-a postat in fata mea si a incercat sa descifreze
mesajul. Dupa indelungi straduinte pe care i le puteam ghici dupa grimasa
chipului, a "tradus" scurt: "Zice ca-i sarac, sa-i dea un
ban". "Zice ca-i mut, ma, lasa-l in pace!" a spus un altul, de
aceeasi virsta cu el. Ma studiau de parca eu as fi fost singurul personaj ciudat
din toata adunatura de acolo. "Ce tremura saracu'. Da' bine c-a fost iarna
asta cald, ca altfel muream si io", a spus una din femeile adunate in fata
bisericii. }inea in brate un plod de doar citeva luni si ma privea clatinind din
cap, de parca singur demn de mila de acolo eram eu. Apoi, l-au zarit de la
distanta pe fotoreporterul care surpindea "calatoria" mea in
"lumea de jos" si unul dintre cersetori a spus in soapta:
"Polita. Face poze". S-au strins mai aproape unul de altul,
ingramadindu-se in usa bisericii, crezind poate ca Dumnezeu, cel la care vin
oamenii cu bani in biserica ii va apara, nu va lasa sa fie ridicati de aici.
Macar azi, in ziua Mosilor, cind pot capata si ei mai multa pomana. Intre timp,
oamenii cu stare treceau printre noi, fara a catadicsi macar sa ne priveasca,
evitind cu scirba sa se atinga de noi. Am schimbat apoi locul, mutindu-ma la
Birerica "Nasterea Domnului". Aici, bunii samariteni sint mai multi,
"vadul" e mai bun, caci multimea celor implorau mila enoriasilor era
mai mare. Oamenii incepusera sa iasa de la slujba, asa ca prezenta mea nu a mai
zgindarit curiozitatea nici unuia dintre cersetori, erau prea ocupati. Aici am
primit si primele semne ale milei crestine: coliva, cornuri, cozonac, mere si
doua pahare cu vin, la care s-au mai adaugat opt mii de lei. Lipsindu-mi insa
traista de cersetor, miinile mi s-au umplut repede cu pomana. O "sora intru
suferinta" s-a apropiat de mine si mi-a spus: "Pune-le in buzunare, ca
sa iei mai mult. Stringi si tu de o masa". Apoi, cu o grija care m-a
impresionat puternic, m-a ajutat sa-mi umplu buzunarele. "Stai si tu mai in
fata, ca sa iei coliva", a mai adaugat ea, dupa care citind mesajul de pe
cartonul meu si intelegind ca sint "surdmut", m-a luat de brat si m-a
tras cu citiva pasi mai aproape de usa bisericii. Privind-o pe aceasta femeie
sarmana si avind in minte privirile pline de mila ale cersetorilor de la
Biserica "Sf. Gheorghe" care se uitau la mine cum tremur, am realizat
ca "scursurile astea umane" sint de fapt oameni. Oameni ale caror
sentimente "lucreaza" poate mai mult decit ale instaritilor scirbiti
care ne evitau.
Poarta
bisericii, un loc "sfint" care trebuie aparat
Aceasta
nu este insa o regula. Mi-am dat seama de asta in momentul in care am
"incalcat teritoriul" unuia din cersetorii care-si aparau zdravan
domeniul: la Biserica Greaca. In fata portii de fier sedeau
doar doi milogi in virsta, asa ca m-am asezat si eu linga ei. M-au privit
curiosi, asteptind sa vada clar care este intentia mea. Cind au observat ca eu
nu faceam altceva decit sa le incalc teritoriul, aducind cu mine concurenta, au
rectionat brusc. Unul din ei, s-a ridicat si mi-a spus scurt:
"Taie-o". Continuam sa "o fac pe «surdmutul»", asa ca m-am
prefacut ca nu stiu ce vrea. "Hai baai. Taie-o. Valea. Dispari. De unde
naiba a mai aparut si asta?", a intrebat mai mult pentru el. M-a luat de
brat si a incercat sa ma convinga sa plec. "Da' parintele ma lasa
aici", am replicat eu. Credeam ca invocind autoritatea preotului voi reusi
sa-l induplec. Insa efectul nu a fost defel cel scontat, pentru ca batrinul a
tipat: "Atunci du-te-n p--a matii in biserica, nu-mi ocupa mie
locu'!". Am continuat sa arborez o imagine nevinovata, spunindu-i:
"Da' stau cu matale aici. Na, iti dau un ban. Mie mi l-a dat o tanti"
si i-am intins una din bancnotele de o mie de lei pe care le primisem mai
devreme. "Ba, asta-i nebun... Du-te
ma-n p--a mea si lasa-ma ca daca-ti f-t una mori". S-a uitat spre colegul
lui si a continuat: "De unde dracu-ai mai aparut? De unde-a aparut asta ma,
ca nu l-am mai vazut. Ba, nu ma face, ca daca-ti trag una mori. Vad ca esti in
putere, du-te la munca. Lasa-ma-n durerea mea sa string si io de-o piine, de
trei kile de cartofi...". S-a oprit brusc, a privit undeva spre intersectie
si a spus: "Politia!". Dupa care cuprins de panica s-a indreptat
iarasi spre mine si mi-a soptit la ureche: "Palmeaza dracu' pancarta aia ca
ne salta politia. Iote ma, cine dracu mi te-a adus aici, sa-mi strici toata
treaba? Palmeaz-o ma! Ca am vazut aseara la «Antena 1» ca in Bucuresti au
inceput sa-i salte. O sa ne salte pe toti pina la urma. Nici nu stii unde sa te
mai duci. Unde sa plecam?". Apoi, mi-am dat seama ca panica sa era motivata
de aparitia camerei foto. S-a uitat mai atent la masina si, cu toate ca nu purta
insemnele "Monitorului" a stiu ca este una din masinile redactiei. Bun
cunoscator al orasului, mi-am zis, dar n-am avut prea mult timp sa cuget, pentru
ca m-a "preluat" iarasi: "Bai nebunule, pleaca dreacului de-aici.
Lasa ca pleaca aia de la ziar si te bat de te omor. Chit ca ma baga la pirnaie,
tot te omor". Intre timp a aparut si unul din "oamenii
bisericii", paracliserul poate. Ascultase toata discutia noastra si acum
intervenea: "Ce-ai ma cu batrinu' asta? Du-te dracului de-aici, hai,
misca". A observat insa ca nu are cu cine se intelege, asa ca l-a luat pe
cersetor si s-au refugiat in curtea bisericii. Am ramas la poarta cu celalalt. I-am spus ca dorm in gara si
l-am intrebat daca el tot in gara doarme. "Cum sa dorm in gara? Am casa. Stau cu chirie", mi-a raspuns el. Doritor sa am si eu o casa, l-am
rugat sa ma ajute, sa-mi spuna unde gasesc si eu «chirie». "La Lungu sa
ceri, ca el mi-a dat si mie", a raspuns el scurt. "Ai pensie,
nenea?", l-am mai intrebat. "Da' ce, daca aveam pensie mai stateam io
aici sa cersesc la 81 de ani? N-am pensie, daca n-am muncit. Da' tu esti tinar, in putere, du-te la munca". I-am raspuns ca o data am muncit, am fost "la cartofi". "Atunci du-te-n p--a matii la cartofi si dispari de-aici", a
replicat celalalt, care intre timp se intorsese si asculta conversatia noastra.
Am plecat fara sa fi putut beneficia de mila oamenilor care ieseau din biserica,
iar batrinul fara pensie mi-a strins mina spunindu-mi: "Sanatate sa ai! Si
ne mai vedem noi".
Dincolo
de timp, dincolo de oameni
M-am asezat in fata Bisericii "Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil". Aici treaba mergea bine, am primit coliva si cozonac. Si tot aici am avut parte de o puternica lectie de bunatate. O fetita de sase-sapte ani s-a oprit in fata mea, a citit mesajul prin care anuntam ca sint "surdmut" si cu lacrimi in ochi, m-a privit cu o duiosie capabila sa moaie pina si inima unui criminal. Incepuse sa manince o napolitana pe care mi-a intins-o, in timp ce privirea ei sfisetoare m-a facut sa ma pierd. I-am facut semn ca nu, nu o vreau. Dar mi-a pus-o in buzunar cu minuta ei mica si m-a mingiat asa cum numai un copil o poate face. De aici si pina la sfirsitul "carierei" mele de cersetor totul a fost cit se poate de anost, viata de cersetor urmind parca un curs ciudat, in afara timpului. In fata Magazinului "Dunarea", la Piata "Concordia", Piata Mare, intr-o intersectie, totul a decurs "normal", urmind parca un tipar. Oamenii trec pe linga tine si le citesti in priviri curiozitatea, mila sau scirba. Nimic mai mult. Poate doar cei doua mii de lei cistigati. Au trecut pe linga mine cunoscuti si chiar prieteni, nu m-au recunoscut si i-am vazut privindu-ma asa cum nu au facut-o niciodata. Eu eram aceeasi persoana, ei nu se schimbaera cu nimic, dar cu toate acestea, intre noi nu mai exista nimic. Devenisem un "nimeni", o "scursura umana" pe care nu o poti privi decit in trei feluri: cu mila, repulsie sau curiozitate.
Sfintul
*
celebrul cadavru, are planuri mari n pentru a-i cistiga increderea, un reporter
al cotidianului "Monitorul de Braila" s-a dat drept pelerin, venit
tocmai de la Iasi * mizind in continuare pe credulitatea oamenilor, din
donatiile acestora, Ionel Olteanu intentioneaza sa ridice o biserica * intr-un
acces misticoidal, "sfintul" ne-a relatat o scena grotesca a Judecatii
de Apoi n
Lumea
plina de isterie si nebunie a sectelor religioase si a indivizilor aflati sub
imperiul delirului mistic nu a fost niciodata lipsita de evenimente care sa
scandalizeze o lume intreaga. De la indivizi cuprinsi de isterie colectiva si
pina la semne ce se arata pe cer, evenimentele care rasar mereu in aceasta lume
greu de inteles au aprins mintile multora. Ceea ce m-a frapat intotdeauna la
aceste "minuni" a fost caracterul macabru pe care-l emana. Mai mult
sau mai putin, mesajul lor este intotdeauna acelasi: traim intr-o lume putreda a
pacatului, o lume care se va sfirsi cit de curind. Ultimul caz de acest fel
inregistrat la Braila, cel al "cadavrului viu", i-a scandalizat pe
unii, care au ghicit nebunia din mintea acestui individ si i-a facut pe altii sa
plinga si sa geama in fata extazului, bucurosi ca au sansa de atinge un sfint.
Ionel Olteanu, cel care a ajuns sa fie bine cunoscut sub numele de "cadvrul
viu", si-a regizat frumos "sfinta poveste" de anul trecut, urmind
sa cada intr-un somn cataleptic de trei saptamini si doua zile. In tot acest
timp, ar fi trebuit sa calatoreasca in lumile de dincolo, pentru a se intoarce
cu un jurnal de calatorie plin de intelepciune. Calatoria s-a intrerupt, insa,
ceva mai devreme, lumea spiritelor eliberindu-l ceva mai repede, intrucit
sfintul din Chercea trebuia sa-si ridice pensia. Evenimentele de atunci au fost
prezentate in amanunt in cadrul cotidianului "Monitorul de Braila".
Acum, "cadavrul viu" a iesit din nou la rampa, pentru a-si prezenta
maretul plan de salvare a omenirii.
Pelerin
la "sfintul" din Chercea
M-am
gindit ca, prezentindu-ma in fata sa ca reporter al unei gazete, voi pierde
chiar lucrul acela de neinteles pentru mine: relatia dintre cel ce isi
propovaduieste nebunia si discipolii care-i cad la picioare, extaziati de
sfintenia sa. Asa ca m-am "inarmat" cu o mimica naiva, un manunchi de
matanii la incheietura minii, un ceaslov si o cruce sub brat si am batut la
poarta lui Ionel Olteanu. Pina acolo, mi-a fost usor sa ajung. Chiar daca nu cunosti adresa exacta a cadavrului viu, nu ai decit sa
intrebi oamenii care stau in fata portilor. Acestia se uita cu mila la tine, de
parca ar banui ca urmeaza sa intri intr-o lume macabra, in care realitatea
dispare cu totul. Poarta sfintului era incuiata - pentru a nu da pacatosii
buzna, m-am gindit, dupa care am batut cu putere in poarta de tabla. Zgomotul facut l-a trezit, probabil, din somnolenta pe
"sfintul" care statea ghemuit in fata icoanelor. A inceput sa cinte popeste, iar bataile repetate in poarta nu au avut ca
efect decit intensificarea patosului cu care cinta. Intr-un final, cadavrul viu
s-a oprit din cintat si mi-a deschis poarta. "Vin tocmai de la Iasi. Am
auzit ca aici ar locui un om sfint si vreau si eu sa-l cunosc", a fost
"textul" pe care i l-am prezentat. "Pe mine ma cauti", mi-a
spus, dupa care m-a invitat sa intru. In urma mea, a tras cele doua zavoare
mari, de fier, ale portii. M-a intrebat de la cine am aflat de existenta sa, de
parca ar fi vrut sa se asigure ca vin cu o "scrisoare de recomandare"
solida. L-a multumit faptul ca auzisem de el "de la niste
credinciosi", asa ca m-a invitat in "biserica", adica in una din
camerele casei sale, transformata, acum, intr-un soi ciudat de capela. Aici,
sicriul in care facut-o pe mortul pina la venirea pensiei ocupa un loc de
cinste. "Asta-i cosciugul in care am cazut in
extans", mi l-a prezentat el. In sicriu stau aranjate
frumos hainele cu care era imbracat in timpul "extansului" si citeva
cirpe naclaite de singe, pe care mi le-a fluturat in fata, explicindu-mi:
"Asta-i singele care mi-a curs atunci cind mi-au aparut pe miini semnele
rasticnirii. Nu se mai poate spala. Cine-l atinge se vindeca de toate bolile.
Aici, pe locul casei, voi construi o biserica. Si voi face aici si un muzeu, in
care voi pune batistele astea cu semnele patimilor pe ele".
Sfintenie,
rai si miresme ceresti
Dupa
introducerea asta, care ar fi trebuit sa ma convinga de sfintenia omului din
fata mea, mi-a prezentat schitele dupa care va fi construita biserica, troita si
fintina. Desene copilaresti, facute pe mai multe bucati de hirtie lipite intre
ele. Apoi, "sfintul" din Chercea m-a invitat sa "ma fac
comod", adica sa iau loc pe jos, pe covorul din "capela". A urmat
povestirea in detaliu a calatoriei sale in lumea de dincolo, din timpul
"extansului". "Am cazut in extans anul trecut si, in timpul asta,
doar o bucata de creier, inima si plaminii mi-au mai functionat. Eram foarte
greu, nimeni nu a reusit sa-mi ridice corpul. Mai mult, necredinciosii au
incercat sa ma omoare. M-au intepat, au incercat sa-mi scoata ochii, dar nu au
putut. M-au aparat sfintii si ingerii. Au rasturnat cosciugul, dar corpul meu a
inceput sa zboare si pluteam la citeva palme de pamint. Eu miroseam numai a mir
si busuioc, pentru ca ingerii ma purtau prin tara mirului, tara busuiocului,
tara trandafirilor. Ce mai, printr-o groaza de tari. Uite, si acum miros numai a
mir", a exclamat Ionel Olteanu, stergindu-si transpiratia de pe frunte si
mirosind-o. In realitate, capela, ca de altfel intreaga casa, duhneste cumplit a
aer statut si transpiratie, ca un compartiment de tren ticsit cu oameni
nespalati.
Judecata
de Apoi, pe un scaun rotativ
"Piesa
de rezistenta" a constituit-o descrierea salii in care se face Judecata de
Apoi. "Este o camera in centrul careia se afla un scaun rotativ. In fata
acestuia, este o masa la care se aseaza toti cei din Consiliul Sionului si
noteaza intr-o carte toate pacatele omului. In alta carte, sint scrise toate
faptele bune. In fata, sint doua ecrane mari, ca la cinema, pe care sint
proiectate faptele din viata omului. La sfirsitul judecatii, un inger bate de
trei ori din palme si sfintii pun cele doua carti pe o balanta. Daca sint mai
multe pacate, te duci in iad, daca nu, in rai. In iad, intri printr-o usa rotunda,
acoperita cu o prelata cauciucata". Am facut bine ca m-am asezat pe covorul
"capelei", altfel m-as fi prabusit in fata acestei descrieri a Marii
Judecati. Mai greu a fost sa-mi stapinesc zimbetul,
de fiecare data cind "sfintul" imi mai prezenta cite un detaliu picant
din ceruri: cum sint imbracati sfintii, ce fel de castroane folosesc ei la masa
sau cum sint ei asezati in rai. Ionel Olteanu m-a lamurit: in rai, sfintii si
ingerii "sint asezati in zig-zag: un sir de sfinti, un sir de ingeri si asa
mai departe". Tot el mi-a explicat ca, la judecata, stai pe acel scaun
rotativ, pentru a te putea invirti, "ca sa-i vezi pe toti". "Si
ai linga tine un inger purtator pe care-l poti intreba: «Ala cine-i sau cine e
sfintul ala de colo?». Iar el iti explica".
Traditie
intru credinta si "modernism"
Dupa
"instructiva" povestire a calatoriei sale prin cer,
"sfintul" a scos, din spatele unor icoane, un dosar voluminos.
Continea citeva caiete pline cu pomelnicele lasate de credinciosii ce i-au
calcat pragul. Pe linga acestea, o sumedenie de desene si schite facute chiar de
el. Reprezentau biserici si minastiri pe care le va ridica cu banii strinsi de
la credinciosi, troite, fintini si, nu in ultimul rind, piesele din uniforma sa
de propovaduitor: crucea si toiagul. Acestea sint prezentate in detaliu, alaturi
de multe insemnari. Nu lipsesc nici inovatiile, purtind marca distincta a
deplinatatii facultatilor mentale cu care se poate lauda cadavrul viu: insemnul
INRI de pe cruce s-a transformat astfel in "˙nr˙". Igrecul cu doua
puncte deasupra e mai sic decit clasicul i. Asta mi-a amintit de tatuajele pe
care le vad pe bratele "voinicilor" romani, alaturi de nume precum Gab˙,
G˙g˙ sau Jen˙. In felul acesta, Ionel Olteanu imbina perfect utilitatea si
necesitatea credintei cu placutul si esteticul. Au urmat desene infatisind
sfinti necunoscuti, "despre care preotii nu vor sa vorbeasca
oamenilor". Dar el i-a vazut acolo, in cer, si nu poate sa taca. Mi-a
vorbit chiar si despre ingerii pe care preotii ii ascund. Ingerul Asteristof este unul din ei. In tot acest timp, am trait cu
impresia ca ma aflu in fata unui ciudat baron von Münchausen, numai ca unul in
care se ghicea putreziciunea nebuniei.
Intrebari
in fata sfinteniei
Intrevederea cu "omul sfint" s-a incheiat printr-o demonstratie de ghicit in viitor, cam nereusita, ce-i drept. Ionel Olteanu "a ghicit" ca-l voi vizita iarasi, cit de curind, insotit, de data aceea, de mai multi prieteni. "Pot sa-ti spun si cum e la tine in casa", mi-a spus el, dupa care a inchis ochii si mi-a insirat citeva camere, un hol, un dulap, doua mese. De data aceasta, a fost mai aproape de adevar, eu detinind in realitate citeva camere si un hol. Mai mult, am si dulap, am si doua mese, asa ca "sfintul" si-a dovedit in mod clar veleitatile de clarvazator. Nu a omis nici sa-mi recite ceva in pasareste, de fapt ebraica pe care a invatat-o in ceruri. Totul a culminat cu binecuvintarea in timpul careia a bolborosit citeva rugaciuni numai de el stiute. El e fericit in lumea sa plina de sfintenie, e de inteles. Ceea ce nu pot intelege, este manifestarea plina de istericale a credinciosilor ce vad in el un sfint. La fel cum nu pot intelege de ce copiii lui Ionel Olteanu trebuie sa traiasca in aceasta lume macabra ce s-a instalat in casa lor. Daca preacuviosii ucenici ai sfintului din Chercea arunca in cutia milei banii necesari ridicarii unei biserici "de vis" si pling cu lacrimi de crocodil in timp ce-i pupa poalele, nu este nici o problema. E libertatea lor de a alege sa traiasca in lumea asta, a fantasmelor. Insa copiii lui Olteanu de ce trebuie sa sufere acest calvar al nebuniei parintilor? Pentru a iesi basma curata la acel proces macabru din sala cu scaun rotativ?