Site hosted by Angelfire.com: Build your free website today!
  Introducere | Capitolul I | Capitolul II | Capitolul III | Bibliografie | Link-uri | Contact | <Intoarcere

Introducere: Geografia istorica si politica a Marii Negre

Marea in istoria universala. Marea Neagra la rascrucea drumurilor din Europa si din Asia. Numele Marii Negre de-a lungul timpului. Geografia Marii Negre: caracteristici principale ale litoralului si ale climatului. Drumurile terestre si fluviale: "legea istmurilor". Marele faze ale dezvoltarii istorice.

Marea, prin toate problemele pe care le pune spiritului si prin toate posibilitatile oferite dezvoltarii materiale a popoarelor si civiliztiilor reprezinta un cadru foarte indicat pentru a trata despre marile curente ale istoriei universale. In mod deliberat ne folosim chiar de titlul bine cunoscutei lucrari a D-lui Jaques Pirenne, a carui expunere este in foarte mare parte cea a fazelor succesive ale rivalitatii ce opune, incepand cu zorii istoriei imperiul continental puterii maritime. N. Iorga folosea o metoda analoaga, atunci cand isi intitula lucrarile pregatitoare pentru a sa Incercare de sinteza a istoriei omenirii: Chestiunea Dunarii, Chestiunea Marii Mediterane, Chestia Oceanelor. Metchinikov studia raporturile dintre "civilizatie si marile fluvii istorice", al caror curs ajungea inevitabil la mare si la ocean, etape necesare ale progresului. Tot ca "punct de plecare a progresului" era considerata marea de catre Sir James Frazer, care constata ca "legile naturale au impus [...] ca toate marile civilizatii ale lumii sa se nasca pe pamanturi roditoare, bine udate si supuse influentei atmosferei marine".

Trebuie intr-adevar sa recunoastem ca in lipsa altor elemente cronologice, istoria poate fi impartita in etape, al caror criteriu determinant poate fi cadrul geografic al vreunei mari sau al vreunui ocean. Cine ar putea de pilda tagadui ca istoria antica -cel putin in cea a Europei si a Orientului Apropiat- nu se concentreaza, ca sa zicem asa, in jurul Mediteranei? Numele insusi al acestei mari, care o situeaza in centrul lumii locuite, constituie o dovada evidenta. Mediterana este cea care a vazut inflorind rand pe rand pe tarmurile ei civilizatia egiptena, feniciana si cretana, apoi cea a Eladei clasice si a lumii elenistice, pentru ca apoi sa se trezeasca asezata "in centrul teritoriilor' stapanite de Imperiul roman. In evul mediu, Bizantul, succede mai intai Romei, pentru a imparti mai intai stapanirea "marii interioare" cu Islamul, pe de o parte, si cu repubilcile negustoresti din serviciul cruciadelor, pe de alta parte.

Istoria moderna, dimpotriva, este inainte de toate o problema a Atlanticului. Daca, la fel ca navigatorii din epoca medievala ar stabili portulanul marilor perioade ale istoriei universale, numele porturilor ar fi prin ele insele o indicatie suficienta. Care sunt intr-adevar marile porturi ale lumii antice? Sidon, Tyr, Pireu, Alexandria, Rhodos, Cartagina, la care se adauga cele ale Imperiului roman din bazinul occidental al Mediteranei: Ostia si Massalia. In evul mediu, Constantinopolul cunoaste o stralucire fara pereche, pentru a ceda apoi concurente tot mai active a porturilor italiene: Venetia, Pisa si Genova si a Levantului, lista la care trebuie sa fie adaugat mai tarziu marele port catalan din Barcelona si Marsilia renascuta. Toate aceste emporia sunt centre ale traficului mediteranean.

In epoca moderna viata economica se deplaseaza, o data cu marile descoperiri, pe tarmurile Oceanului. De la Cadiz si Lisabona, comertul international ajunge in porturile flamande, olandeze si engleze, a caror suprematie se afirma in secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea porturile franceze de la Atlantic cunosc, de asemenea, o mare prosperitate, in timp ce sfarsitul secolului al XIX-lea ridica la prim rang Hamburgul si porturile americane. Cu toate acestea, canalul de Suez a restituit Mediteranei o parte din vechea sa importanta: bazele navale, care fixeaza pe tarmurile sale jaloanele Imperiului britanic, se intind de la Gibraltar la Port-Said, trecand prin Malta, Cipru si Alexandria.

Intr-un cadru mai restrans, limitat de un orizont marginit la evenimentele locale, marea inferioara sau secundara punea aceeasi problema statelor riverane. Pentru istoria polona exista o "problema baltica", care priveste nu mai putin Suedia sau Danemarca, Rusia sau Prusia, ca sa nu mentionam decat puterile erei moderne. "Problema Adriatica" a influentat din totdeuna dezvoltarea istorica a Italiei, de la Imperiul roman pana in zilele noastre. "Problema pontica", pe care incercam sa o schitam, este mai complexa. Este vorba intr-adevar, de o mare aproape inchisa, care nu comunica cu Mediterana decat prin ingusta iesire a Stramtorilor; cu toate acestea, datorita marilor fluvii care se revarsa in ea din adancurile stepei sau din masivele Europei Centrale, datorita retelei multiple a drumurilor comerciale ce ajung in porturile ei, ea merita tot atat de mult ca si alte mari, mai deschise curentilor din larg, numele de "placa turnanta" a marelui trafic si a schimbulrilor internationale. Acest caracter de zona de tranzitie si de rascruce intre Europa si Asia il imprima popoarelor si statelor stabilite pe litoralul ei. Indeosebi acestui factor maritim istoria romanesca ii datoreaza faptul ca este alceva decat cea a tarilor ramase departe de marile drumuri comerciale si la adapost de razboi si care poate de aceea sunt cu mult mai fericite in epocile de criza, caci nu atrag asupra lor atentia prea sustinuta a diplomatilor si a strategilor. Avem de-a face aici insa fara indoiala cu reversul inevitabil al medaliei: interesul istoric pe care il trezeste o regiune geografica este un privilegiu care se plateste scump. In tot cazul, istoria romaneasca nu ar putea fi inteleasa fara sa se tina seama de drumurile si influentele care se incruciseaza pe teritoriul unde ea a evoluat, astfel incat l-au facut o adevarata rascruce a civilizatiilor si a negotului, dar si, din nefericire, a invaziilor si a razboaielor. In acest ansamblu de imprejurari, pe care o intreaga scoala construise stiinta noua si ambitioasa a geopoliticii, Marea Neagra se afla prin forta lucrurilor pe primul plan al interesului si al cercetarilor.

Dintre toate problemele privind Marea Neagra, nu exista alta mai caracteristica si totodata mai putin cunoscuta decat cea a numelui ei, oricat de paradoxala ar putea parea aceasta afirmatie. Intr-adevar, nimeni n-a ignorat dubla ei denumire: Pontul Euxin in antichitate si Marea Neagra in epoca moderna, dar nu demult s-a observat ca ambele au un izvor comun, ba mai mult, ca reprezinta la origine un sens analog. Euxin (euxeinos) insemna "ospitalier"; dar acesta nu era decat antiteza primului nume, pe care navigatorii greci din timpurile antice il dadusera unei mari necunoscute si inspaimantatoare pentru ei. Ea incepuse prin a fi tocmai contrariul: axeinos, marea ostila, neospitaliera, cu furtuni neasteptate si cu tarmurile populate de barbari si de monstri hiperboreeni. Studiul mai aprofundat al limbilor iraniene a dezvaluit existenta unui termen care aminteste in mod ciudat numele dat de catre greci : este akhshaena, intunecat, inchis adica tocmai nuanta care se regaseste tocmai in numele modern. Élie de la Primaudaie dezvaluise existenta unui cuvant in limbajul "indigen" al marii: asken, care se apropie mai mult de akhshaen; dar el nu i-a acordat prea multa importanta, astfel ca meritul de a fi putut reconstitui etimologia exacta i-a revenit lui Boisacq si Vasmer. Navigatorii eleni, veniti din Egeea in periplul obisnuit, al caror orizont era fragmentat de nenumarate arhipelaguri, traverseaza Stramtorile si se gasesc deodata intr-un spatiu necunoscut, fara insule si peninsule, unde doar Crimeea si Dobrogea le ofereau adapost pe promontoriile lor. Ei retin numele pe care il aud pronuntat la de popoarele iraniene pe care le intalnesc pe tarmuri, dar il adapteaza dupa propriul lor limbaj si-i dau sensul care li se pare ca i se potriveste cel mai bine; dar apoi, pentru a-si atrage protectia zeilor, numele de rau augur este schimbat in sens opus, asa cum in timpurile moderne Capul Furtunilor va deveni Capul Bunei Sperante. Romanii n-au facut altceva decat sa accentueze cuvantul pontus (), care caracterizeaza marea in general si care a sfarsit prin a lua in acest caz un sens particular, "pontic" fiind rezervat in zilele noastre Euxinului anticilor.

Nu este mai putin sigur ca originea insasi a numelui tine de o dubla influenta, iraniana si greaca, si trebuie intr-adevar, asa cum a observat Rostovtzev, sa incepem studiul problemei "pontice" cu "iranienii si grecii".

Dar evolutia unui toponim are capricii ciudate; se pare ca in epoca romana, probabil sub influenta politicii lui Mithridate si a regatului sau din "Pont", care jucase la un moment dat un rol atat de insemnat, calificativul "euxin" ar fi fost aproape abandonat si ca s-ar fi spus in mod curent pontus , fara nici o alta precizare. Unii filologi admit in orice caz ca de la acest cuvant trebuie sa derivam numele ce-l dadeau in evul mediu geografii arabi, care sunt primii ce-l mentioneaza pe hartile si in scrierile lor dupa sfatsitul perioadei antice; este adevarat totusi ca etimologia: Pontus-Bundus- Nitassau Nitash(numele dat in sec. al XII-lea Marii Negre pe harta mare a lui Idrisi) poate parea indrazneata. In plus, Bahr sau Bar al Nitas ar fi in acest caz o tautologie, cele doua nume avand exact acelasi sens, unul in araba, si celalalt in greca, deformat de o pronuntie defectuoasa. Se mai intalnesc si alte nume: Bahr al Tarabazunda, Marea Trapezuntului, care indica limpede drumul comertului oriental, Bahr al Kirim care scoate in evidenta importanta Crimeei, uneori Bahr al Rum, Marea romanilor, rezervat indeosebi Mediteranei, sau Bahr al Khazar, Marea chazarilor, care va ramane numele Marii Caspice. Mai intra, de asemenea, in discutie, Bahr al Rus, Marea rusilor sau a varegilor, care pare tradus direct din greaca bizantina si raspunde gravelor preocupari cauzate Bizantului de incursiunile piratilor nordici in secolele X si XI; tot de aici vine Villehardouin sa caute acea "Mer de Rossie". Locuitorii de pe tarmuri au avut aceasta pronuntata tendinta de a da denumirilor geografice sensul propriilor interese si al cailor de comunicatie; un cronicar polonez din secolul al XV-lea mentioneaza mare Leoninum, Marea Lw?w-ului, in momentul in care comertul acestui oras se orienta in special catre Marea Neagra, prin porturile Moldovei sau ale Crimeei.

Abia in secolul al XIII-lea al erei noastre reapare sensul primitiv al numelui Marii Negre in apelativul dat de popoarele turco-tatare care au pus stapanire pe tarmurile ei:Kara Deniz. Dar deoarece, dupa unii orientalisiti, Kara nu are numai semnificatie de "negru, intunecat" - identic cu anticul akhshaena - dar si cea de "mare, puternic, temut", nu este deloc de mirare ca occidentalii, care au patruns in aceasta mare dupa cuceririle mongloe, au botezat-o "Mare Majus", "Mar Maggiore" sau " Mer maiour", marea "cea mai mare", in loc de Marea Neagra. Si intr-adevar, aceeasi senzatie este incercata de navigatorul venit din Sud si care descopera, dupa ce a traversat Bosforul orizontul deschis in fata lui fara ca vreun profil insular sa vina sa-l intrerupa. Dupa cum s-a observat recent, nu este nici o indoiala ca din portulanele navigatorilor genovezi sau ventieni a imprumutat cancelaria primilor domnitori munteni si moldoveni numele de "marea cea Mare", care figureaza in titlurile lor ca limita extrema a posesiunilor detinute la sfarsitul secolului al XIV-lea.

Originea numelui si a evolutie sale, ale caror diverse faze le-am reamintit, pun problema esentiala pentru studiul Marii Negra si a bazinului pontic: cea a raporturilor intre Nord si Sud. Caracterul de zona de tranzitie intre lumea Mediteraneeana cu contururile precise, si imensitatea stepelor euroasiatice este, de asmenea, trasatura principala asupra careia staruie geograful. Si pentru el, studiul originilor in epocile formarii geologice a globului ofera mai multe elemente susceptibile sa explice conditiile actuale si factorii fizici care determina permanentele economiei si chiar ale politicii.

Marea Neagra, asa cum o cunoastem din perioadele istorice, pare a nu fi decat una din ramasitele disparate ale unei intinderi marine cu mult mai vaste, "marea sarmatica" ce, in epoca tertiara si in pliocen inca, acoperea un spatiu imens, din Europa centrala, pana la marginea Turkestanului actual. La sfarsitul acestei epoci geologice convulsiile scoartei terestre au impartit in mai multe tronsoane aceasta vasta intindere marina; bazinul Marii Negre a fost separat de cel al Carspicei, iar acesta la randul lui de cel al marelui lac de Aral. La inceputul erei cuartenare se produc mari seisme, care fac sa se prabuseasca podisul prin care Peninsula Balcanica era legata de Asia Mica, tocmai prin aceasta crapatura adancita intre Tracia si Anatolia s-a realizat un contact direct intre Mediterana si Marea Neagra si prin ele se scurg curentii care stabilesc circulatia din una in alta.

Caracterul de tranzitie intre doua lumi diferite a fost marcat astfel chiar si de relieful fizic. Harta scoate in evidenta profunda depresiune intinsa de-a lungul litoralului septentrional al Asiei Mici si contrastul care il opune tarmului opus al Rusiei Meridionale, unde marea patrunde insesizabil in intinderea stepei. Marea de Azov, carea prelungeste pana la gurile Donului aceasta parte a Marii Negre nu are in anumite puncte decat cincisprezece pana la douazeci de metrii adancime, astfel ca au fost necesare lucrari ample pentru a amenaja porturile moderne de la Mariupol sau de la Taganrog; dinpotriva, in cetrul depresiunii care se deschide intre Crimeea si Asia Mica adancimea atinge 2245 m. Calitatea apei nu este mai putin caracteristica: in Mediterana, cvancentratia sarii este foarte mare si atinge de la 3,64 pana la 3,93 %; cea a Marii Negre nu depaseste 1,9%. Trebuie evident sa se tina seama de marile cantitati de apa dulce, pe care atatea fluvii - Dunarea, Niprul, indirect Donul - le varsa in chiuveta pontica; s-a calculat ca, daca cursul acestor fluvii ar fi secat, i-ar trebui nu mai putin de trei mii de ani curentului Bosforului ca sa-l umple din nou cu apa Mediteranei.

Examinarea litoralului ofera aceleasi contraste. Anticii ii comparau conturul cu un arc scitic asimetric, unul din capetele sale fiind la Dioscurias, pe coasta Caucazului; Coasta stancoasa a Asiei Mici nu ofera navigatiei moderne decat un numar mic de golfuri, prea deschise si expuse vanturilor Nordului, bune fara indoiala pentru cabotaj si gata sa primeasca vasele de mic tonaj ale navigatiei antice si medievale, dar nepregatite sa adaposteasca marile pacheboturi din zilele noastre; Trapezuntul, cap de linie al drumurilor din Asia Centrala, se detaseaza drept centrul de comert cel mai infloritor. La varsarea anticului Phasis, acualul port Batumi isi datoraza importanta conductelor petrolifere. Coasta abrupta de-a lungul Caucazului nu este deloc prielnica navigatiei: in antichitate, Dioscurias(Sukhum Kale) era o piata importanta; in zilele noastre, Novorosiisk este o baza navala de prim ordin. Coasta Crmeei, cu cutele sale muntoase, prezinta o serie de porturi naturale care au fost folosite in toate timpurile de catre navigatori: Caffa sau Theodosia, Soldaia (Sudac), vechiul Cherson, inlocuit de Sevatopol, al carui port este un loc ideal pentru o flota de razboi. Indreptandu-ne spre vest, ajungem in regiunea porturilor de "liman", marcate de bancurile de nisip de la gurile marilor fluvii; in antichitate, Olbia de la gura Bugului si Tyrasul de la cea a Nistrului erau centrele cele mai frecventate.

Regimul climei prezinta aceleasi contraste si aceleasi tranzitii. La nordul Marii Negre, rigorile extremelor continentale cuprind Ucraina si Romania, fiind atenuate putin spre litoral, dar accentuandu-se pe masura ce se patrunde inauntrul continentului. O exceptie marcanta o constituie "riviera rusa" din Crimeea, la adapostul Muntilor Iail; ea ofera calatorului peisaje mediteraneene, care i-au atras pe greci in antichitate si pe italieni in evul mediu. La nord-vest de Caucaz o alta regiune de coasta este bantuita atat de des de ploi si dezvolta o vegetatie atat de luxurianta, incat geografii sovietici nu au ezitat sa o califice drept "subtropicala". Dar cu cat se inainteaza spre vest, de-a lungul malului anatolian, cu atat regimul ploilor descreste mai mult, pentru a se apropia de climatul uscat al litoralului mediteranean, in timp ce podisurile din interiorul Asiei Mici constituie, din punct de vedere climatic corespondentul exact al Sierras-urilor Peninsulei Iberice.

Indeosebi ca centru al traficului si al drumurilor bazinul pontic realizeaza cel mai bine imaginea unei rascruci deschise tuturor influentelor. Doua mari cai se indreapta de la malurile Marii Negre catre Asia Centrala: una, cea mai veche, are ca punct de plecare porturile Crimeei, merge de-a lungul Marii de Azov, urmeaza cursul Donului, se indreapta prin stepa catre varsarea Volgai si, trecand intre Ural si Caspica, se abate spre Turkestan, pentru a regasi in inima marilor masive muntoase ale Asiei marginile misterioase ale tarii serilor, stramosii actualilor chinezi. Acesta este "drumul matasii" venit din Extremul Orient, care a fost parcurs de caravanele negustoresti din antichitatea cea mai indepartata pana in secolul lui Pegolotti.

Cealalta cale, desi mai putin frecventata mai putin in epoca antica, nu este mai putin insemnata ca alte cai de tranzit din evul mediu. Ea pleaca tot din Asia Centrala, traverseaza podisul iranian si ajunge la Tebriz la Trapezunt pe Marea Neagra. De ea se leaga o alta retea rutiera, care uneste acelasi litoral pontic de Golful Persic si de Siria.

La aceste mari drumuri ale traficului intercontinental se adauga altele, care, desi mai putin lungi, dobandesc totusi o importanta de prim ordin. Anticii stiau ca pe Borysthenes se putea naviga cu usurinta, iar bizantinii cunosteau cataractele Niprului. Pe acolo coborau din Extremul Nord si pe malurile Balticii indraznetii varegi, fascinati de stralucirea "orasului pazit de Dumnezeu", Constantinopolul cu infinitele sale bogatii. In sfarsit, mai putin frecventat in antichitate si evul mediu, dar oferind o cale de comunicatie usoara navigatiei moderne, cursul Dunarii leaga Europa Centrala de Orient, iar regimul aplicat la varsarea sa in Marea Neagra este una din marile probleme europene ale vremurilor noastre.

Aceste cai, ducand catre toate punctele orizontului, sunt drumuri terestre, cel mult de navigatie fluviala; de fapt singura cale maritima care ajunge la Marea Neagra este cea a Stramtorilor, care o leaga de Marea Egee. Importanta incontestabila a traficului lor confirma de altminteri, in intregime ingenioasa teorie a unui specialist in probleme maritime, acea "lege a istmurilor" pe care Victor Bérard o aplica intr-una din lucrarile sale in special studiului epocii antice si medievale: el scotea in evidenta preferinta acordata atunci de calatori si negustori itinerariilor terestre care puteau fi parcurse in orice anotimp, in vreme ce navigatia prezenta riscuri considerabile si dispunea de mijloace de orientare si de bord din cele mai rudimentare. Pana la inceputul secolului al XIX-lea, calatorii din Orientul Apropiat sunt vazuti luand mai curand calea uscatului, care nu necesita decat traversarea Stramtorilor, pentru a ajunge din Europa in Asia, decat sa astepte vant favorabil pentru a infrunta traseul maritim. Exista desigur riscul de a intalni talhari in defileele Balcanilor sau ale Anatoliei, dar marea nu era si ea infestata de pirati?

Aceasta lege a istmurilor scoate la lumina intreaga importanta a Marii Negre ca centru al comertului international in antichitate si in evul mediu si explica, deasemenea, pana la un anumit punct declinul sau in epoca moderna. Drumurile care converg catre ea sunt drumurile continentale cele mai lungi cunoscute de oameni in acele timpuri, iar traficul maritim se limiteaza in general la o navigatie de-a lungul coastei, fara a infrunta marea deschisa, ce inspira atata teama navigatorilor.

Pe de alta parte, ritmul schimburilor nu priveste numai marfurile importate din Orient sau din Extremul Orient, ori blanurile din Extremul Nord. Reguinile din jurul Marii Negre au furnizat intotdeuna produse naturale foarte cautate pe piata mediteraneeana, care la randul ei exporta acolo articole cerute de indigeni. In antichitate, ca si in evul mediu, graul, pestele, ceara si sclavii din tinuturile pontice gaseau un bun plasament in comertul Greciei si al Italiei; la fel, ceramica din epoca clasica, vinurile grecesti sau postavurile italiene gaseau cumparatori in coloniile negustoresti de pe malurile Marii Negre. S-a stabilit astfel un fel de economie complementara, care explica interesul puterilor meridionale pentru bazinul pontic, din indepartatele zile ale talassocratiei ateniene, pana la patrunderea bizantina, expansiunea coloniala a Genoviei si Venetiei si cucerirea otomana, sau, mai aproape de noi, pana la deschiderea Stramtorilor pentru comertul occidental in ultimii ani ai secolului al XVIII-lea si prima jumatate a secolului al XIX-lea.

Aceste miscari periodice de la sud la nord, ce alcatuiesc un fel de ritm ciclic, de flux si reflux, economic si politic, intr-o mare in care, de altfel, marea lipseste, determina, de asemenea, diviziunile cronologice ale subiectului nostru. In epoca antica se pot distinge doua perioade principale: una este caracterizata prin activitatea simultana a iranienilor si a grecilor, prin colaborarea Imperiului scitic, stabilit pe litoraluil nordic al Euxinului, cu coloniile grecesti, carora el le asigura minimul de securitate indispensabil negotului. Dupa caderea Imperiului iranian, caruia ii succed monarhiile elenistice ale Pontului si ale Bosforului Cimerian, Roma este cea care impune pacea si ordinea in spatiul pontic, prin prezenta garnizoanelor si a escadrelor sale.

In evul mediu, daca ar fi sa urmam cronologia traditionala, Marea Neagra este supusa hegemoniei Bizantului si acordului cu chazarii, pe care vin sa ii zdruncine in secolul al X-lea, atacurile repetate ale varegilor, verii normanzilor, ce isi fac in acelasi timp aparitia in Europa Occidentala. In cele din urma se stabilesc relatii pasnice, care marcheaza cu influenta lor fecunda dezvoltarea civilizatiei ruso-bizantine, din secolul al XI-lea. Dubla invazie turca, cea a seleucizilor din Asia si cea a pecenegilor, apoi cea a cumanilor, in Rusia Meridionala, vine sa puna capat acestei infloriri. Marile drumuri comerciale sunt inchise de aceasta noua invazie a normanzilor si monarhia se instaleaza pe litoralul Marii Negre. Iata, cu toate acestea, ca, in secolul al XIII-lea, armatele lui Gingis-han supun intreaga Asie legilor lor, de la marile Chinei pana la Dunare. Numaidecat, asa cum altadata Imperiul iranian atragea pe greci si le favoriza negotul, Imperiul mongol acorda protectie negustorilor italieni si le inlesneste amplasarea de colonii; o noua era de prosperitate se deschide in bazinul Marii Negre. In ciuda depresiunilor si a crizelor, volumul comertului ramane considerabil, pana la caderea cetatilor care aparau asezarile ventiene si genoveze.

Tot dinspre Sud, vine impulsul menit sa schimbe fata lucrurilor: la mijlocul secolului XV-lea, cucerirea otomana invinge toate obstacolele, dobandeste Constantinololul si isi intinde stapanirea asupra tarmurilor Marii Negre, de la Trapezunt pana in Crimeea si Moldova. Kara Deniz devine timp de trei secole un lac turcesc, ale carui resurse constituie monopolul exlusiv al aprovizionarii capitalei sultanilor, a Seraiului si a armatelor Portii.

Daca se incearca sa se defineasca factorii permanenti ai acestei istorii si sa i se determine cadrul, este cu adevarat imposibil sa se tina seama de cele doua elemente fundamentale ale geografiei fizice a acestei regiuni, care atarna cu toata greutatea lor in balanta intereselor economiei si ale politicii: muntele si marea.

Primele embrioane ale voievodatelor Tarii Romanesti si Moldovei s-au format in inima Crapatilor, in ultimele secole ale evului mediu, dar ele nu si-au atins deplina dezvoltare decat atunci cand au reusit sa-si intinda stapanirea pana la Dunare si pana la "Marea cea Mare". Dintre cele doua state romanesti, Moldova pare a fi o rezultanta naturala si logica a cailor de comunicatii care se indreptau dinspre pietele Poloniei si ale Europei Centrale spre Marea Neaga. Securitatea traficului din secolul al XIV-lea cerea prezenta unei organizatii politice si a unei autoritati riguroase, in masura sa stavileasca actiunea nomazilor din stepele vecine; se poate spune ca aici, multumita unei conjuncturi politice determinante, cruciada monarhiilor crestine impotriva Imperiului islamizat al Hoardei de Aur este in fond drumul care a ceat statul.

Dar aceasta nu este singura concluzie la care ne putem opri. Se pare ca insasi libertatea tarii noastre ar fi fost inrt-o stransa depententa de accesul ei la mare, conditia ca sa se poata totusi naviga liber. Inca din 1478, ambasadorul lui Stefan cel Mare se exprima in acesti termeni in fata senatului din Venetia. "Caci sunt sigur ca Turcul iarasi va veni impotriva mea, in vara aceasta, pentru cele doua locuri ale mele, Chilia si Monchastro (*Cetatea Alba - Akkerman - , de la varsarea Nistrului*), care ii sunt foarte cu suparare [...] Si Inaltimea Ta te poti gandi ca aceste doua lucruri sunt toata Moldova, si Moldova cu aceste doua locuri este un zid pentru tara ungureasca si tara leseasca. Afara de acestea, eu zic si mai mult ca, de se vor pastra aceste doua cetati, turicii vor pierde si Caffa si Cramul si va fi usor lucru [...]"Aici se afla schita unei politici "pontice", pe care o sublinia alianta voievodului moldovean cu casa de Mangup din Crimeea si care lasa sa se intrevada inca din aceasta epoca o stransa interdepententa intre soarta Principatelor romane si cea a litoralului Marii Negre. Fara a dori in nici un mod sa incurajez tendinte imperialiste care nu au bantuit decat imaginatiile cele mai dereglate, nu este mai putin evident ca politica unui stat roman independent nu ar putea sa se dezintereseze de problema Stramtorilor, prelungire naturala a Deltei dunarene, ca si existenta bazelor navale si aeriene care domina spatiul pontic. Aceasta este, dincolo de frontierele propri-zis politice, un "spatiu de securitate", adesea invocat in zilele noastre de catre marile puteri, dar cun mult mai indispensabil, daca se poate spune asa, libertatii si vietii statelor de o mai mica importanta si de o intindere mai redusa. Este ceea ce intelesese in 1856 Congresul de la Paris si, intr-o oarecare masura, si conferinta de la Lausanne in 1923.

Vicisitudinile istoriei romanesti aduc o dovada convingatoare in sprijinul acestei teze. Progresele supunerii fata de dominatia otomana sunt marcante: in 1484 de cadera Chiliei si Cetatii Albe, care inchid accesul la Marea Neagra, in 1526 de cucerirea Ungariei care suprima apararea naturala alcatuita din podisul transilvanean; in 1538 prin anexarea Buceagului si prezenta garnizoanelor turcesti pe cursul inferior al Nistrului pana la Tighina sau Bender. Din aceasta epoca dateaza preponderenta Portii in problemele interne ale Principatelor romane.

Intoarcerea la libertate urmeaza aceleasi etape: tratatul de la Adrianopol, din 1829, ridica ipoteca grea care o reprezenta pentru economia moldo-valaha aprovizionarea fortata a Constantinopolului, cu pretul monopolului impus de agentii fiscului otoman. Congresul de la Paris, acordand Principatelor Unite deplina stapanire a gurilor Dunarii, subliniaza interesul european pentru acestea. In 1878 congresul de la Berlin recunostea Romaniei independente stapanirea celei mai mari parti a Dobrogei, care ii asigura o cale maritima, si mentinea la gurile Dunarii regimul Comisiei Internationale.

Cand in 1918, Puterile Centrale, profitand de victoria momentana in Est, au dictat Romaniei conditiile lor prin tratatul de la Bucuresti, ele puneau stapanire pe aceleasi pozitii care asigurasera avantul acestei tari spre libertate: creasta Carpatilor si, prin Dobrotgea, accesul la mare. Cateva luni mai tarziu, victoria fortelor Antantei deschidea Romaniei o intindere mai mare a litoralului Marii Negre si ii garanta, o data cu podisul transilvanean, realizarea unitatii nationale. Imprejurarile mai recente sunt prezente inca in toate memoriile. Ele confirma o data mai mult importanta fundamentala a problemelor Marii Negre si a Dunarii pentru dezvoltarea unui stat roman independent, in deplina stapanire a tuturor resurselor sale economice si in masura sa-si valorifice liber aspiratiile legitime intr-un spatiu national.

 Intoarcere sus ^

Epoca Greco-Iraniana

Capitolul I: Zorii epocilor istorice

Preistoria bazinului pontic si metodele folosite in cercetare: arheologia, lingvistica, traditia istorica si literara. Popularea regiunilor din jurul Marii Negre inaintea aparitiei indo-europenilor. Cimerienii in Rusia Meridionala si hititii in Asia Mica. Invazia scitilor.

Daca urmarim cu fidelitate scurta schita cronologica ale carei trasaturi esentiale le-am expus mai sus, istoria regiunilor pontice ar trebui sa inceapa cu iranienii si cu grecii. dar nu este greu sa observam ca aceasta perioada a istoriei vechi nu este ea insasi decat o etapa a unei evolutii mult mai ample, ale carei limite sunt incomparabil mai indepartate, atat in spatiu cat si in timp. Sub un stratum iranian si grec, clar definit de sursele istorice si de numeroasele resturi ale unei bogate culturi materiale, se descopera, pe masura explorarii epocilor protoistorice sau preistorice, nivelul de locuire si de civilizatie cu mult mai vechi.

Pentru a scoate la lumina aceste substraturi ale istoriei au fost folosite mai multe metode; fiecare ajunge la anumite rezultate, dar nu este intotdeauna usor sa se stabileasca concordanta dintre ele. Nu s-ar putea contesta, cu toate acestea, ca fiecare modalitate de cercetare ajunge la o parte de adevar si ii subliniaza cel putin unul din aspecte. Exista o metoda arheologica, care se intemeiaza pe rezultatele sapaturilor si se orienteaza dupa datele furnizate de ceramica, podoabe si arme sau de diversele unelte ingropate in pamant. Exista o metoda lingvistica, care tinde, de asemenea, sa distinga substraturile, dar se bazeaza pe ramasitele limbajului si construieste adesea, pe baze ipotetice teorii generale pe cat de interesante pe atat de indraznete. Trebuie sa se tina seama, in sfarsit, de traditia istorica si literara, care completeaza aceste informatii si le ofera uneori marturia sa in sprijin, cu toate ca este necesar, aproape intotdeauna, sa fie extrasa dintr-un amalgam de mituri si de legende. Aceasta inseamna ca studiul primelor grupari omenesti care pot fi identificate pe tarmurile Marii Negre se loveste de multe greutati.

Arheologia preistorica, in afara catorva urme din paleolitic in Caucaz da la iveala mai ales asezari din epoca neolitica si distingem, regiunile situate la nordul Marii Negre, ariile de raspandire a trei culturi diferite. Una este caracterizata prin bordeie sau locuinte sapate in pamant (zemlianki) si pare sa fi fost opera unei populatii sedentare intr-un stadiu primitiv de dezvoltare. Locuintele se invecineaza cu cimitire in care au fost gasite urme de incineratie. Zona in care s-au descoperit vestigiile acestei culturi corespunde in general cu Ucraina actuala.

Dar ea nu este singura. Venind de la est, dinspre Volga, si traversand Valea Donului, o alta cultura, inca si mai primitiva, isi trage numele de la "mormintele de ocru" (Ockergräber) care o caracterizeaza. Scheletele se afla in pozitie chircita si sunt acoperite cu o spoiala rosie (culoarea ocrului), ce trebuie sa provina de la culoarea cu care erau unse cadavrele. Acestea sunt urmele unei populatii sarace si fara indoiala nomade.

In sfarsit, o a treia zona este situata in nord-vestul Ucrainei: ea se caracterizeaza prin monumentele megalitice, asemanatoare celor din nordul Europei si din regiunile baltice.

Aflata intr-un stadiu mai avansat de evolutie, civilizatia populatiei plošcadki a produs o ceramica de un tip cu caracterisitci proprii, denumita de Tripoliedupa localitatea situata langa Kiev, unde a fost descoperita si studiata. Produsele ei sunt raspandite pe spatii foarte mari, pana la Basarabia (Petreni) si Moldova (Cucuteni). Ornamentele ei specifice se apropie de tipul egeean si mult timp s-a sustinut ca ea era un reflex al acestuia, dar unii specialisti in preistorie o considera anterioara. In ultimii ani dinaintea razboiului din 1939, o ceramica de o factura foarte asemanatoare a fost descoperita in Turkestan, in regiunile limitriofe ale Chinei. este oare o simpla coincidenta de forme si de motive, sau trebuie sa se deduca din aceasta similitudine existenta unei migratii, intr-o epoca atat de indepartata, incat textele istorice nu-i mai pastreaza amintirea? Aceasta migratie, daca a existat, a urmat calea marilor invazii din Asia catre Europa, sau s-a indreptat in sens contrar, din Ucraina spre centrul continentului Euro-Asiatic? Sunt tot atatea intrebari care isi asteapta raspunsul.

Ceva mai tarziu, in epoca aramei, care precede imediat pe cea a bronzului, se dezvolta la nord-estul Marii Negre centrul unei civilizatii foarte bogate, care folosea pe scara larga metalele. Regiunea Kubanului, din jurul Maikopolului, a furnizat direct obiectele cele mai caracteristice; reprezentarile de animale sunt foarte frecvente. s-a vazut aici, pe buna dreptate, o influenta asiatica, din tinuturile din sudul Caucazului, poate chiar din Mesopotamia. Leii si taurii care figureaza pe diversele sale ornamente amintesc motivele sculptorilor din Chaldeea si din Asiria. a existat oare un contact direct intre aceste regiuni indepartate, peste Marea Neagra, Caucaz si Persia, sau mai curand aceste civilizatii au derivat dintr-un prototip comun? Si aici problema ramane deschisa; ea este identica si in ceea ce priveste cronologia sapaturilor din Kuban. Rostotzev ii data obiectele la mijlocul celui de-al treilea mileniu dinaintea erei noastre; Ebert ii fixa data in anul 2200 inaintea lui Hristos; Tallgren nu le considera mai vech de secolul al XVI inaintea erei crestine. Intre aceste diverse ipoteze exista un decalaj de aproape un mileniu. Se pare, in tot cazul, ca civilizatia din Kuban nu mai poate fi caonsiderata ca o simpla anexa a hititilor din Asia Mica, pe care va trebui sa o mentionam in cele ce urmeaza: ea pare sa fie mai veche cu cateva secole.

Aceste rezultate ale studiilor arheologiei preistorice, desi delimiteaza arii de civilizatii disticte, care trebuie sa fi caracterizat popoare diferite, nu ne lasa din nefericire nici un indiciu despre natura etnica, originea si legaturile acestor populatii.

Potrivit unei teorii, cultura Tripoliear fi apartinut indo-europenilor, pentru care s-a voit sa se gaseasca habitatul primitiv, nu in Asia Centrala, unde s-a crezut initial ca se poate plasa leaganul lor, ci tocmai in vastul spatiu situat la nordul bazinului pontic, cuprinzand Ucraina actuala si reguinile vestice ale Rusiei. Un argument in favoarea acestei teze ar fi elementul comun al numelor de animale si de plante in limbile europene, avand aceeasi origine si care se refera la un anumit tip de animal sau vegetal propriu acestei regiuni geografice. Un altul ar fi prezenta nu departe de aici a limbii lituaniene, ce pare sa se apropie cel mai mult de anumite forme primitive ale limbajlui indo-european. Dar in ciuda acestor apropieri, este imposibil sa faci sa coincida exact spatiul desemnat indo-europenilor, cu cel ocupat de una sau alta din culturile preistorice pe care le-am mentionat mai sus.

Cercetarile lingvistice ne orienteaza catre alte probleme, care, la randul lor, au favorizat numeroase ipoteze. Un fapt, totusi, pare sigur: indo-europenii, oricare ar fi vechimea lor relativa, au fost precedati pe tarmurile Marii Negre de popoare mai vechi a caror rasa este greu de precizat, dar care se foloseau de un alt limbaj. Stiinta filologica si lingvistica moderna a adoptat pentru aceste populatii denumiri deosebite, in privinta carora nu a fost posibil, inainte de razboi sa se realizeze o unitate de vederi si nici chiar de terminologie. Profesorul Hommel din München le numea alarodieni, dupa o expresie a lui Herodot (III, 94); Contenau le numea asianici, de la un nume ce fusese adoptat de "Revista de studii hitite si asianice". In Rusia sovietica, limbile primitive au fost studiate de Nikolai Marr, fondatorul institutului si a studiilor iafetite. Acest nume, derivat de la cel al lui Iafet, descendentul biblic al lui Noe, se aplica popoarelor din Caucaz, dintre care unele par sa fie de origine foarte veche, anterioara venirii indo-europenilor. Marr descopersie o inrudire intre abhazii din Caucazul Occidental si basici si credea ca ar fi gasit totodata cheia originii comune a tuturor limbilor omenesti. fara a dori sa-l urmam pe un teren unde suntem inca redusi la presupuneri, contributia sa si cea a discipolior sai a suscitat cu toate acestea un viu interes. Ele scot in evidenta valoarea acestui veritabil muzeu etnografic si lingvistic pe care il ofera cercetatorilor populatia tinuturilor caucaziene, unde par a fi persistat, la adapostul muntilor cei mai inalti cunoscuti la granitele Europei si Asiei, resturile popoarelor disparute ce au precedat venirea indo-europenilor.

Existenta acestor populatii este atestata de o a treia sursa de informatie, ale carei date sunt, de asemenea, lipsite precizie, dar confirma cu toate acestea concluziile arheologiei si ale lingvisticii. Traditia istorica si literara asa cum ne-au pastrat-o scriitorii greci care, inainte si dupa Herodot, s-au ocupat, de aproape ori de departe de regiunile pontice, semnaleaza aici intr-o epoca straveche popoare diverse, ale caror denumiri nu prezinta toate garantiile unei perfecte autenticitati. Acestea sunt: sauromatii, meotienii, sindienii, tauriscii, pentru a nu cita decat pe cele mai importante. Dar aceasta traditie destul de nesigura face totusi sa reiasa o trasatura esentiala a organizarii lor sociale, care pare sa fi fost comuna: este regimul matriarhatului, a carui influenta se intinde in domeniul religios, devreme ce divinitatea principala a acestor locuitori din Pontida preistorica era Marea Mama a zeilor. Aceasta organizare se opune net regimului patriarhal al indo-europenilor si demonstreaza clar existenta unei populatii ascultand de alte legi si de alte uzante, avand o conceptie diferita despre familie si societate. Legenda amazoanelor este o marturie intarziata; se stie ca ea are ca scena tarmurile Marii Negre, caci amazoanele, biruite pe malurile Thermodonului in Asia Mica ar fi trecut pe litoralul opus al Marii Negre, in tara scitilor cu care aceste razboinice infocate ar fi sfarsit prin a se uni, intemeind astfel o natiune mixta scito-amazoana. Mitul respectiv, adesea reprodus de autorii eleni, poate fi considerat ca simbolul fuziunii iranienilor, iesiti din marea familie indo-europeana, cu aceste populatii de origine mai veche.

Indo-europenii isi fac aparitia in bazinul Marii Negre in epoca bronzului. Pe litoralul septentrional, de la limitele estice ale Romaniei pana la extremitatea orientala a Ucrainei, stapanesc cimerienii, cei despre care se crede ca sunt inruditi cu tracii, dar care se suprapun in realitate populatiilor preexistente. Civilizatia bronzului din Ucraina le este contemporana, iar sapaturile de la Adjaisk, Kolonteva sau de la Borodino din Basarabia au furnizat un material interesant.

In sudul Marii Negre, apar in aceeasi epoca frigienii, de asemenea inruditi cu tracii, iar in partile nordice si centrale ale Asiei Mici, popoarele ce au dat nastere aceleli curioase civilizatii hitite, al carui imperiu rivaliza cu marile puteri din Asia Anterioara si tinea in loc expansiune a egipteana in Siria. Monumentele capitalei Hattus (astazi Bogaz-Köi), au facut obiectul a numeroase studii si scrierea a inceput sa fie descifrata si sa dezvaluie secretul limbii. Dar se pare ca nu au existat decat slabe contacte intre aceste doua grupuri de popoare indo-europene, stabilite in jurul bazinului pontic. Ineresele Imeriului hitit il orientau spre sud si sud-est si il puneau frecvent in legatura cu tari de veche civilizatie, Egiptul sau Mesopotamia. nu se gasesc decat foarte putine urme ale influentei sale la nordul Marii Negre si nu se prea poate cita alta marturie decat cea a statuetei gasite la Schenen, langa Memmel, la Marea Baltica, care prezinta o anumita asemanare cu basoreliefurile razboinicilor de la Bogaz-Köi. Fara indoiala ca a ajuns acolo pe calea legaturilor comerciale, despre care nu ramane o alta atestare pentru aceasta epoca atat de indepartata.

Ce reprezinta din punct de vedere etnic duble dominatie indo-europena a cimerienilor la nord, a frigienilor si a hititilor la sud de Euxin?

Se cunosc acum destul de bine caracterele esentiale ale limbii hitite, iar cea a cimerienilor ne-a lasat un anumit numar de nume proprii, care se aproprie de cele purtate de traci. Trebuie sa se traga concluzia unei disparitii totale a vechilor populatii, subjugate in urma invaziei indo-europene? Experientele acumulate de istorie in regiunile pontice nu sunt in favoarea unei solutionari atat de radicale a problemei. De fapt, numele popoarelor pe care ni le transmit izvoarele istorice nu reprezinta niciodata totalitatea populatiei, ci mai curand clasa dominata, care guverneaza si se afla din acest motiv in raporturi mai frecvente cu strainatatea. s-a vazut in epoca mongola o minoritate de cuceritori ce si-a impus dominatia la o suta de popoare diverse, iar, mai aproape de noi, mozaicul de nationalitati acoperit de Imperiul tarilor si pe care il dezvaluie constituirea Uniunii Sovietice.

Pe de alta parte, se intampla ca o populatie sa isi piarda limba si insasi constiinta trasaturilor sale specifice, pentru a le adopta pe cele care ii sunt impuse de contactul cu o civilizatie superioara, sau cu o limba de mai mare circulatie. Atunci ea continua sa existe numai din punct de vedere biologic si pastreaza unele trasaturi etnice sau cateva particularitati ale costumului, care parvin pana in perioadele noi, ca martorii unor epoci trecute. Conditiile popularii regiunilor din jurul Marii Negre ofera mai multe exemple de astfel de mutatii; cateva sunt scoase in relief in lucrarea lui Alexandru Bachmakoff, Cinquante sičcles d'evolution ethnique autour de la mer Noire, bazata pe cercetari antropologice foarte vaste. Intr-un capitol intitulat "Popoarele Rusiei Meridionale si urmele lor preistorice" el ajunge la concluzia ca o parte a tatarilor din Crimeea, cu toate ca sunt de religie musulmana si de limba tatara, au o cu totul alta origine etnica si reprezinta ramasitele acelei populatii indigene stravechi, care ar fi sfarsit prin a adopta, in evul mediu, credinta si vorbirea cuceritorilor mongoli. Aceasta ipoteza, desigur interesanta, ramane de verificat, iar responsabilitatea pentru ea va reveni autorului pana ce un fapt nou nu vine sa o modifice. Dar ea nu este imposibila si gaseste, de altfel, o paralela pe tarmul opus, in "problema hitita", asa cum a expuso Cavaignac. Este evident ca, de milenii, n-a mai ramas nici o urma din limba si din civilizatia acestui popor, in afara monumentelor si inscriptiilor al caror studiu a fost intreprins la o data recenta. A disparut oare, fara sa lase dupa el nici cea mai mica urma, sa fi fost oare vorba de una din acele exterminari totale relatate de istoria antica? Cu toate acestea, cei ce au studiat Asia Mica actuala, fara sa se lase convinsi de anumite teorii excesive privind continuitatea popularii, au consemnat totusi asemanarea intre costumele taranilor anatolieni si acelea reprezentate pe basoreliefurile din Bogaz-Köi. Avem de a face cu un element de permanenta de-a lungul timpului, care sa dovedeasca ca obiceiurile sau, mai bine zis, un anume habitus complex de trasaturi fizice si morale, pot dura mai mult decat formele unei organizari politice, decat credintele sau chiar decat limba si constiinta unei nationalitati distincte. In cazul Anatoliei este clar ca vechile populatii au fost mai intai elenizate, insusindu-si in intregime limba si cultura greaca, carora le-au ramas credincioase panma la emigrarea masiva a turcilor seleucizi si otomani, din secolul al XI-lea pana in secolul al XIV-lea. Sub aceasta noua influenta ele au trecut, incetul cu incetul, la Islam si au adoptat limbajul cuceritorilor, dar nu este imposibil ca, investigandu-se vechea lor origine, taranii de limba si nationalitate turca, de astazi sa fie, fara sa stie, autentici descendenti ai locuitorilor primitivi din tara lor.

Aceleasi motive pot fi invocate pentru a explica, la cealata extremitate a Marii Negre, disparitia unui alt mare popor al antichitatii: dacii. In discutia, veche de aproape doua secole, despre originile si continuitatea daco-romana, argumentul a fost adesea folosit, adica faptul ca nu a mai ramas nici o urma a limbii acestui popor si a eventualei sale contopiri cu colonistii romani, pentru a conchide asupra disparitiei sale, totale si asupra imposibilitatii de a sustine teza unei romanizari complete a bastinasilor din Dacia, timp de un secol si jumatate cat a durat ocupatia romana. Dar si acolo, persistenta remarcabila a anumitor trasaturi fizice si ale costumului traditional al populatiei rurale demonstreaza ca limba a putut fi abandonata si ca nationalitatea s-a topit in cea care s-a format in urma patrunderii latine si a trecerii invaziilor, dar ca fondul etnic persista.

Un specialist cunoscut in preistorie, Schuchhardt, rezumase edificator datele esentiale ale acestei probleme generale, cand scria la sfarsitul cartii sale despre "Europa veche":"Limba se schimba mai usor, cultura, adica portul, uneltele, amplasarea caselor si mormintelor, credinta in zei se pastreaza mult mai darz. De aceea, arheologia ofera in realitatea puncte de sprijin mai puternice pentru istoria unui popor decat limba". Trebuie insa sa-i poti interpreta mai mult sau mai putin exact marturiile, care sunt cel mai adesea de o imprecizie notorie. Dar este evident ca nu s-ar putea determina existenta unui popor si destinul sau doar prin criteriul limbajului; exista aici cu siguranta un element esential, dar se cuvine sa fie plasat in cadrul mai general al ansamblului manifestarilor vietii omenesti, care este de o diversitate nesfarsita. In ceea ce priveste procesul de romanizare a Daciei, argumentul "exterminarii dacilor" si a rastimpului prea scurt al duratei ocupatiei romane a fost respins de multa vreme printr-o examinare mai aprofundata a ansamblului conditiilor de existenta in aceasta provincie inainte si dupa cucerirea lui Traian. "Independent de natiunile care il locuiesc,scria Parvan in lucrarea sa de sinteza asupra Daciei, bazinul Dunarii a fost, prin definitie, din vremurile cele mai indepartate [...] o singura lume, un singur organism de geografie umana. Din momentul in care lupta dintre daci si romani s-a hotarat in folosul acestora din urma [...], romanii au influentat si au fost influentati si o intreaga cultura deosebita, romanismul dunarean, diferit de cel gallic sau de cel spaniol, a luat nastere".

Dar aceasta inseamna o anticipare asupra epocii istorice propriu-zise. Am mentionat aceste probleme care ne poarta in epocile indepartate ale preistoriei, pentru ca ele fac sa transpara caracterul atat de complex al problemei pontice, inca din vremea primelor asezari umane de-a lungul litoralului Marii Nergre. In fiecare moment, cercetarea trebuie sa mearga pe urmele care o indreapta spre regiunile mediteraneene, Golful Persic, Asia Centrala, Europa de Nord sau Cantrala. Interdependenta tinuturilor cuprinse in aceasta regiune geografica se evidentiaza, deasemenea, cu o forta specifica. In Ucraina, ca si in Asia Mica, pe teritoriul Romaniei actuale, ca si in Crimeea sau in Cucaz, fenomenele de migratie de intrepatrundere a popoarelor urmeaza un ritm analog si se supun in general acelorasi legi, pastreaza aceleasi "permanente". Inainte de a-i studia consecintele in suita evolutiei, era necesar sa fie marcate caracteristicile inca din zorii timpurilor istorice. Observatia atat de judicioasa a lui Rostovtzev nu este valabila numai pentru Rusia Meridionala, in legatura cu care el formula un principiu ce nu a mai fost abandonat de cercetarea istorica: "Nu trebuie sa se separe in mod artificial, ca si cum ar fi vorba de doua subiecte diferite, istoria rasei si istoria tarii care a devenit arena acestei rase". Avem aici una din conditiile generale indispensabile intelegerii dezvoltarii istorice in intreg bazinul Marii Negre.

Pentru a reveni la primele dominatii indo-europene, atestate de izvoarele istorice, se cuvine inca sa amintim ca cea a cimerienilor a lasat urme in monumentele literare cele mai ilustre ale antichitatii timpurii. Ei sunt mentionati de Odiseea, unde apar ca locuind in adancimea tarii intunericului, acolo unde Helios nu-si revarsa razele. Exista o vaga notiune despre tarile din spatiul boreal si despre lunga lor noapte polara, dar scriitorul care o culesese nu-i cunostea latitudinea si plasa acolo popoarele aflate in realitate mult mai spre sud.

Ei mai sunt pomenti si in izvoarele asiriene, care ne informeaza despre invaziile ce au devastat Asia Mica, mult timp dupa caderea Imperiului hitit, in secolele VIII si VII inaintea erei noastre. Un indoit curent de invadatori se dezlantuie atunci in podisul anatolian: unii vin dinspre Kuban si se infiltraza de-a lungul Caucazului, in timp ce altii trec Bosforul si se avanta asupra proviinciilor occidentale. Documentele asiriene disting printre aceste popoare in miscare pe Gimirri, care sunt cimerienii (Gomer din Biblie, cartea I a lui Moise), si pe Ashguzai in care se recunosc scitii.

Cu acestia un nou element patrunde pe scena istoriei, cel putin in masura in care ne-a ajuns la cunostiinta: asaltul nomazilor din stepa impotriva populatiilor sedentare. Scitii reprezinta defapt primul val pe care il putem identifica cu siguranta, din marele val de invazii ce s-a revarsat timp de mai bine de doua milenii din adancimile stepei asiatice spre Europa. Prezenta lor in acelasi moment cu cea a cimerienilor in razboaiele care devasteaza Asia Mica in secolele VIII si VII se explica cu usurinta. Socul se va fi produs la nordul Marii Negre, pe campul de lupta, ce va deveni ca sa zicem asa clasic, al campiior ucrainiene, de unde cimerienii invinsi s-au intors spre sud si spre sud-vest, traversand astfel concomitent Caucazul si Balcanii si patrunzand in Asia Mica prin cele doua extremitati ale sale, cea din est si cea din vest. Ei s-au ciocnit atunci de puterile Orientului Mijlociu, dintre care Asiria exercita o hegemonie incontestata. Dar scitii victoriosi erau pe urmele lor si au devenit din acest motiv aliatii normali ai regilor asirieni. Aparitia lor deschide un nou capitol in analele istoriei pontice: acesti primi invadatori nomazi vor intemeia un imperiu iranian, al carui putere va garanta drumurile marelui trafic, asigurand astfel inflorirea unei civilizatii cu caracter mixt, unde se afla reunite intr-o prima sinteza influentele Mediteranei elenice si cea a stepelor din Asia.

 Intoarcere sus ^

Capitolul II: Sciti si greci

Invazia scitilor si problema popoarelor din stepa. Stilul animalier. Fenicieni si greci pe tarmurile Marii Negre. Coloniile elene si comertul lor. Hegemonia milesiana si suprematia ateniana dupa razboaiele medice. Institutii politice, viata materiala si morala. Sinteza greco-scitica si Regatul Bosforului Cimerian. Ofensiva macedoneana impotriva tracilor si a cetatilor Pontului Stang. Criza din secolul al III-lea i.Hr..

Scitii (sau cel putin clasa lor dominanta) constituie ramura nordica si nomada a marelui popor al iranienilor; limba, tipul fizic ilustrat de atatea monumente figurate, costumatia cu caftan lung si pantaloni bagati in cizme, gluga ce le tine loc de caciula, identica celei a lui Darius Codoman fugind de invingatorul de la Arbela, totul ii apropie de mezii si de persii care au intemeiat in Asia primul din marile imperii cu tendinte de dominatie universala.

Dar, spre deosebire de verii lor, stapanitori peste lumea civilizata a sedentarilor, ei raman legati de obiceiurile stepei de unde provin; reforma religioasa a lui Zoroastru nu i-a afectat. Ei persista in credintele lor primitive, inca foarte apropiate de fetisismul animalier.

Se poate merge pe urmele asezarilor lor dupa indicatiile toponimiei antice, relatarile istoricilor si geografilor si, mai recent, ale obiectelor descoperite in sapaturi, care poarta amprenta caracteristica rasei lor.

Astfel, in jurul Armeniei, provinciile purtand numele de Skithene sau Sakasene le atesta trecerea pe vremea cand ii urmareau pe cimerieni.

Centrele lor principale, daca este sa judecam dupa cerectarile arheologice, se gaseau in Kuban si in stepa intinsa de la nordul Marii de Azov - Meotida anticilor - pana la cotul Niprului. Tumulii cei mai cunoscuti prin bogatia de obiecte descoperite se gasesc in aceste doua regiuni, care formau fara indoiala domeniul celor mai puternici dintre regii sciti. Dar alte obiecte, de o factura mai putin somptuasa, dar a caror forma si ornamentatie nu lasa nici o indoiala asupra origini lor, apar cu mult mai departe spre vest. Ele jaloneaza caile de invazie de-a lungul stepei, spre Dunare si Europa Centrala, destinate sa fie folosite de acum inainte de toti nomazii ce aveau sa mearga pe urmele avangarzii constituite de sciti in secolele VII si VI inaintea erei crestine. Ele coincid in majoritatea cazurilor cu drumurile pe care vor calari, optsprezece secole mai tarziu, armatele mongole pornite la asaltul Europei feudale. Unul traverseaza Galitia Orientala si patrunde printr-o parte a Sileziei pana in Brandenburg, unde sapaturile de la Vettersfelde scot la iveala descoperiri caracteristice, sau pana in Campia Pannonica. Un al doilea drum se indreapta prin Basarabia si Moldova (arme scite provin de la Navîrnet si Boureni) si ajunge in defileele Carpatilor ca sa atinga podisul transilvanean. Un al treilea, a carui existenta este pusa la indoiala de Rostovtzev, ar fi atins Dunarea de Jos si ar fi patruns in Dobrogea si in Muntenia, spre a ameninta de acolo pe tracii din Peninsula Balcanica. Totusi, pe Dunare, Darius, fondatorul marelui Imperiu persan, incearca cel dintai sa combata pe sciti, dar isi da seama la timp de imposibilitatea ca o armata regulata sa urmareasca la nesfarsit intr-un spatiu necunoscut un adversar ce nu poate fi interceptat. Astfel se delimiteaza pentru prima data (in masura in care permite sa fie delimitat un imperiu nomad) o vasta regiune geografica, chemata sa joace un rol considerabil in lunga istorie a marelor invazii.

Aceste elemente, care se refera aproape intotdeauna la epoca Imperiului roman de Rasarit si la evenimentele desfasurate din secolul al III-lea pana in secolul al VI-lea d.Hr., iau aici o cu totul alta amploare. Intr-adevar, incepand cu criza din secolul al III-lea, numita a "anarhiei militare", si aproximativ pana la sfarsitul domniei lui Iustinian, se produc marile miscari razboinice si demografice care afecteaza Europa Occidentala si ii determina noile formatiuni politice din evul mediu. Dar in spatiul pontic aceste deplasari sunt cu mult mai vechi; se poate spune ca ele preced aproape cu un mileniu cronologia obisnuita a "migratiilor"(Völkerwanderungen), dupa definitia curenta a istoricilor.

De fapt, aici are loc un fenomen de o insemnatate mai generala, determinat nu de cauze accidentale ci de opozitia a doua nume esential diferite si total adverse. Este vorba de contrastul transant intre evolutia tarilor cu civilizatie sedentara si traiul primitiv al nomazilor, evocat atat de bine in lucrarile sale de D-nul René Grousset: "Supravietuirea acestei umanitati, ramasa in stadiul pastoral in timp ce restul Asiei trecuse de mult la stadiul agricol cel mai avansat a pricinuit in buna parte drama istoriei. Ea antrena intre populatii vecine un fel de decalaj cronologic. Oamenii din al II-lea mileniu dinaintea de Iisus Hristos coexistau cu oamenii din secolul al XII-lea al erei noastre. Era de ajuns, pentru a trece de la unii la altii, sa cobori din Mongolia Superioara la Pechin, sa urci din stepa kirkizilor la Ispahan. Ruptura brutala plina de pericole, pentru sedentarii Chinei, ai Iranului sau ai Europei, hunul, turcomanul, mongolul sunt propriu-zisii salbatici pe care trebuie sa-i intimidezi cu cateva parade, sa-i distrezi cu cateva maruntisuri de sticla sau titluri, sa-i tii la respect departe de pamanturile cultivate. Cat despre nomazi, sentimentele lor pot fi ghicite. Bietii pastori turco-mongoli, care, in anii de seceta, pe iarba rara a stepei, se aventureaza de la un izvor secat la un alt izvor secat, pana la marginea culturilor, la portile Peciliei sau Transoxianiei, contempla aci uimiti miracolul civilizatiei sedentare, recoltele abundente, satele imbelsugate de grane, luxul oraselor. Miracolul acesta sau mai degraba secretul acestui miracol, munca indelungata de care a fost nevoie pentru a orandui aceste stupuri omenesti, hunul nu le-a putut intelege. daca este mirat, este ca lupul - totemul sau - , care pe timp de ninsoare se aproprie de ferme: pentru ca in spatele imprejmuirii zareste prada. Si la el reflexul milenar este atacul prin surprindere, prada si fuga cu prada. Supravietuirea unei umanitati pastorale sau vanatoresti alaturi de o umanitate agricola sau, daca vreti, dezvoltarea societatilor agricole din ce in ce mai bogate in vazul si in contactul cu populatiile ramase in stadiul pastoral si suportand crizele teribile, pe care, pe timp de seceta, le impune viata stepei, a adaugat astfel contrastului economic cel mai izbitor contrastul social cel mai crud. Repetam, aceasta problema de geografie umana a devenit o problema sociala. Sentimentele sedentarului si, respectiv, ale nomadului, unul fata de celalalt sunt cele ale unei societati capitaliste si ale unui proletariat inchise in acelasi oras modern. Societatile agricole care exploateaza fie pamantul galben roditor din China de Nord, fie gradinile Iranului, fie cernoziomul bogat al Kievului, sunt imprejmuite de o zona de pasuni sarace, cu conditii climatice adesea cumplite, unde o data la zece ani fantanile seaca, iarba se usuca, vitele mor si nomadul le urmeaza. In aceste conditii, goana periodica a nomazilor spre pamanturile cultivate este o lege a naturii".

Aceste concluzii privesc evident intreaga istorie a invaziei pana intr-o epoca in care "decalajul cronologic" intre viata nomazilor si cea a tinuturilor cu o cultura agricola si cu o civilizatie urbana ofera contrastele cele mai izbitare. In timpul invaziei scitilor - a caror asezare in bazinul pontic este datata de majoritatea istoricilor in secolul al VIII-lea i.Hr., iar inaintarea spre Europa Centrala si Balcani in secolele V si IV - aceste diferente sunt poate mai putin sensibile. Iranianul nu este, de altfel, mai putin "salbatic", mai putin distrugator decat turcul sau mongolul. De aceea, trebuie sa consideram ca Imperiul scitic, ca de altminteri si cele ce i-au urmat, reprezinta dominatia unei clase razboinice a carei origine o cunoastem, asupra altor populatii pe care le-a gasit pe loc sau a putut sa le tarasca dupa ea. Trebuie sa notam impartirea, mentionata de Herodot, facuta chiar de sciti, in calareti si plugari - - acestia din urma indeletnicindu-se cu cultivarea graului, nu insa pentru hrana lor, ci pentru a-l vinde, in epoca in care coloniile elene constituiau marea piata de cereale din bazinul pontic. Ebert scotea in evidenta similitudunea acestei ocupatii cu cea a tatarilor nogai la sfarsitul secolului al XVIII-lea care ajunsesera, si ei, sa cultive grau, dar pentru nevoile stapanirii rusesti. Diviziunea in doua categorii, dupa ocupatii si mod de viata, se aplica in aceeasi regiune si in alte epoci: gotii se impart in locuitori ai padurilor si ai campiilor, iar, cateva secole mai tarziu, o diferentiere de acelasi tip va separa pe slavii din nord-vestul de cei din sud-vestul Ucrainei. Se vor vedea mai apoi regii sciti si nobilii lor adaptandu-se la viata cetatilor grecesti din Euxin si un fel de amalgam se va produce intre aceste populatii, a caror cultura si obiceiuri erau atat de diferite.

O data cu acesti primi stapanitori nomazi ai tinuturilor din Pontul nordic, de-a lungul intregii intinderi a coastei arcuite ce se intinde de la Caucaz la contraforturile Carpatilor, un nou tip de razboinic isi face aparitia pe scena istorica si se pregateste sa detina rolul principal timp de doua mii de ani. Tot D-nul Grousset a analizat cel mai bine motivele acestei suprematii:"In tot acest timp, nomadul, cu toate ca era foarte inapoiat in ceea ce priveste cultura materiala, a dispus de un avans, de un avantaj militar enorm. El era arcasul calare. O cavalerie incredibil de mobila de arcasi infailibili, iata "arma tehnica" ce i-a conferit asupra sedentarului o superioritate aproape egala cu superioritatea pe care, in timpurile moderne, artileria a asigurat Europei asupra restului lumii [...] Sageata arcasului calare, care apare pe neasteptate, trage si dispare, a fost pentru antichitate si evul mediu un fel de tir indirect, aproape tot atat de eficace si demoralizant ca si tirul artileristilor nostrii".

Armamentul si tactica scitilor sunt primele exemple cunoscute din acest procedeu de lupta, ele fiind poate si cele mai tipice. Mai tarziu, intr-adevar, echipamentul calaretului va deveni mai greu. Se va completa cu scara de sa si cu armura si va crea unitatile de soc, al caror atac va hotari soarta bataliilor. Dar scitul, ca si ruda sa asiatica, partul, a carui sageata a ramas provebiala, se margineste sa-si arunce sagetile si sa dispara, ca sa se intoarca si sa rapuna dusmanul istovit. Nu i se cunoaste alta arma in afara de arc si de tolba plina cu sageti, decat pumnalul cu maner lung, prins la brau, raspandit in intreg Iranul si neputand servi decat la lupta corp la corp. Numeroasele exemplare din aceste "akianakes"-uri au fost descoperite cu ocazia sapaturilor intreprinse in Rusia Meridionala, in Ungaria si in Romania.

Arheologia a furnizat multe alte date despre credintele si obiceiurile intemeietorilor Imperiului iranian. Multa vreme nu s-a dispus pentru orientarea in acest domeniu decat de textele literare, printre care relatarea lui Herodot, din cartea a IV a Istoriei sale, constituia marturia cea mai impotanta. Cu toate acestea, multi puneau la indoiala exactitatea descrierii sale. Pasajul privind ritualurile de inmormantare ridica cele mai multe obiectii:"Cand moare regele lor,scrie el,ii ridica o movila mare, patrata. Indata ce mormantul este gata, ei spinteca cadavrul, il curata, il umplu cu tamaie [...], ii cos pielea la loc si, dupa ce l-au impregnat cu ceara, il ridica si il duc in caruta la un alt popor (de neam scitic). Acesta din urma, luand mortul in primire, urmeaza exemplul dat de scitii regali: isi taie o bucatica din ureche si parul [...] si duc cu carul corpul regelui, pana ce ajung la un alt popor de sub stapanirea lor [...] Apoi, dupa ce aseaza mortul in mormant pe un asternut de ierburi, infing sulite de o parte si de alta a cadavrului si pe deasupra aceluia intind pari [...] In partea disponibila a mormantului ei ingroapa pe una din concubine, dupa ce o sugruma la fel ca pe paharnic, bucatar, pe vataful cailor [...] de asemenea mai ingroapa caii si cateva din obiectele sale cele mai pretioase, ca si vasele de aur [...], dupa care ei toti sapa pamantul si ridica o movila mare deasupra, silindu-se care de care s-o inalte cat mai sus."(IV, 71) In paragraful urmator este vorba despre ce se petrece la un an dupa moartea regelui, data la care aveau loc sacrificii umane, pana la cincizeci dintre razboinicii cei mai devotati, omarati impreuna cu caii lor, pentru a-i inmormanta apoi in jurul movilei ragale, fiecare calare pe calul lui. Aceste povestiri ar putea sa para exagerate, dar se stie acum ca sacrificiile umane colective erau practicate in Mesopotamia pana la domnia reginei UrSubad (inceputul mileniului al III-lea i.Hr.), in China pana in epoca mormintelor regale, din Nyan Yang (pe la 1300-1200 i.Hr.), iar la mongoli inca la funerariile lui Gingis-han, in anul 1227 al erei noastre. Sapaturile au adus, de altminteri, o confirmare surprinzatoare povestirii lui Herodot. Marea movila de la Kostromskaia, in Kuban, a dat la iveala un esafod de barne dispuse transversal deasupra scheletului principal; jur-imprejur sunt asezate tot felul de obiecte si arme; in vecinatatea sa se afla un adevarat un escadron de cai sacrificati, in randuri de catre patru, ale caror oseminte au putut fi dezgropate. La Ulski, in groapa alungita s-au descoperit resturile carului mortuar regal, ale rotilor si ale baldachinului sau, caii fiind sacrificati, doi cate doi, chiar pe locul unde se oprisera. Realitatea acestor ritualuri este incontestabila; credinta care le-a generat amesteca in mod ciudat calul si omul in preocuparile pentru viata de apoi. Aici se afla unul din aspectele preeminentei rezervate animalului de catre pastorii si vanatorii din stepe, particularitate asupra carei vom mai avea ocazia sa revenim. Ea se manifesta in ornamentele unui stil inspirat din zoomorfism, fiind numit din acest motiv "stilul animalier". Desigur, acestuia nu-i apartine exlusivitatea: vechile arte ale Mesopotamiei ofera multe exemple de reprezentari de animale al caror realism si putere au fost rareori atinse. Dar scenele de vanatoare ce figureaza atat de des pe basoreliefurile asireine, prezinta imaginea unei serii de animale, a caror fuga se desfasoara pentru a scapa de urmarirea vanatorului, sau care se infrunta uneori intr-o pozitie aproape heraldica. Fiecare secventa este distincta si desenul urmeaza cat se poate de aproape modelul viu.

Altfel se prezinta ornamentul scitic ce amesteca intr-o incalceala inexplicabila parti de animale diverse, in jurul uni motiv central care "dramatizeaza" cel mai adesea intalnirea fiarei cu prada. Dar aceasta este atat de acoperita de o nesfarsita complicatie de ornamente secundare, incat pare, uneori, ca se disociaza in haosul unei stranii vegetatii, in care misuna forme monstruase rasucite unele pe altele. Pentru a patrunde sensul ascuns al acestor inlatuiri, trebuie sa se tina seama, mai mult decat s-a facut pana acum, de traditiile si miturile samanismului primitiv, asa cum il mai practicau inca pana de curand popoarele inapoiate din spatiul arctic. Magia, care explica prin perceptele sale desenele din grotele preistorice nu este absenta din aceasta figuratie si ii subliniaza caracterul specific. Imaginea este cand un totem, cand un simbol al actiunii, garantand indeplinirea necesitatilor si realizarea dorinteleor.

In legatura cu zona geografica unde s-a format aceasta arta ornamentala subzista o controversa. Trebuie sa vedem, ca Borovka, "originea topografica si cronologica a artei stepelor" in Siberia Centrala, unde s-au gasit la Minusinsk bronzuri animaliere intr-un stil mai simplu,care ar fi primele incercari ale genului? Sau, dimpotriva, trebuie, ca Rostovstzev, sa-i urmarim dezvoltarea in regiunile pontice, in Kuban si in Crimeea si sa consideram exemplarele gasite in Asia drept forme mai simple si mai sarace ale acestei arte? Bogatia ornamentatiei din Kuban si din Rusia Meridionala s-ar explica in acest caz prin contactele mai frecvente ale scitilor cu civilizatiile din Orientul Apropiat si Mijlociu.

Pare intr-adevar greu de imaginat o mentalitate si obiceiuri mai complet diferite de cele din coloniile grecesti, ce aveau sa se stabileasca pe litoralul Marii Negre sub protectia unui mare Imperiu scitic: si totusi legatura de dependenta intre aceste doua formatiuni este evidenta. Elementul care le leaga una de alta este comertul, ale carui necesitati aduc conditiilor de existenta din bazinul pontic adanci transformari. Cu toate acestea nu grecii au fost primii care s-au bucurat de ele; ca si in Mediterana si in alte parti, altii sosisera inaintea lor.

Nu raman decat putine urme ale trecerii fenicienilor la nord de Stramtori si inca si mai putine punctele pe care poate le frecventau pe malurile marii necunoscute. Numai toponimia permite schitarea unei ipoteze. In fata Constantinopolului, Calcedonul poate sa fie derivata de la un Karsedon, amintind de Cartagina punica. Mai departe, pe coastele orientale ale Marii Negre, numele de Phasis aminteste, de asemenea, un termen fenician care desmneaza aurul. Ar fi deci aici o aluzie la bogatiile Colchidei, ce avea sa-l aduca pe Iason la capturarea miticei Lani de aur. Numarul sapte, care este frecvent mentionat, ar putea fi, si el, o mostenire de la fenicieni; la semiti era o cifra inzestrata cu virtuti speciale. In orice caz, daca trebuie sa-i dam dreptate D-lui Jacques Pirenne si sa interpretam razboiul din Troia ca pe un prim razboi al Stramtorilor, intre aheienii din Micene si rivalii lor de pe coasta Asiei Mici, suntem neaparat nevoiti sa presupunem curente de comert si de navigatie pornind din Mediterana pana la tarmurile pontice, si sa admitem ca intr-o epoca foarte indepartata ele nu puteau sa poarte decat vase feniciene. Se pare ca grecii au pasit repede pe urmele lor; comentatorii moderni ai Odiseei s-au pus de acord in a localiza pe tarmurile Marii Negre episoadele din canturile X, XI si XII. Mai greu este poate de identificat portul Lestrygonilor Balaklava sau insula lui Circe cu peninsula Taman. Exista inca sanse ca tara Soarelui Rasare, Aia, sa se fi aflat pe litoralul Caucazului. Caci exact acolo ne poarta itinerarul si aventurile argonautilor a caror versiune ioniana sau milesiana a fost incorporata in Odiseea. Toate aceste episoade legendare sunt in legatura cu extragerea metalelor, dintre care fierul si arama atrageau inca de pe atunci pe mestesugarii din sud.

De-abia incepand cu secolul al VII-lea i.Hr. ne aflam pe un teren mai solid pentru studiul colonizarii grecesti pe litoralul Marii Negre. Pionierii acestei intreprinderi au fost poate navigatorii carieni, dar cei despre a caror prezenta putem fi siguri sunt ionienii si in primul rand milesienii. Patrunderea lor este semnificativa pentru definirea drumurilor principale, pe care atati navigatori si negustori le vor urma dupa ei.

Carienii, aflati printre primii care au explorat litoralul pontic, au lasat putine urme: numele lor ramane legat in antichitate de un port din Dobrogea Meridionala. Ei au urmat deci in navigatia lor coasta tracica si pe semne ca au acostat acolo unde se oferea vreun adapost pentru vasele lor. Din stationarea lor acolo nu a ramas nici una din acele vestigii arheologice care lamuresc atatea episoade din istoria veche. Dimpotriva, rezultatele sapaturilor efectuate asupra atator puncte ale litoralului atesta prezenta ionienilor si indeosebi pe cea a milesienilor, incepand cu anul 650 i.Hr. Una dintre principalele lor ctitorii a fost orasul Histria sau Istros in sudul Deltei dunarene, aproape de malurile lacului Sinoe, care era altadata un golf marin. Veniturile din pescuit, foarte abundent in acele tinuturi, au stat la baza prosperitatii sale: emblema figurata mai tarziu pe monedele lui, reprezinta un vultur tinand in ghiare un delfin. Mai la sud, de-a lungul coastei, lantul asezarilor continua: acestea sunt Tomi sau Tomis, pe locul de astazi al Constantei, Bizone cu nume probabil indigen, aproape de Cavarna, Cruni sau Dionysopolis si o serie de localitati neidentificate, care depasesc capul Sabla, unde se gasea portul carienilor, pentru a intalni portul de la Odessos, actuala Varna, dar ionienii din Milet, nu au fost singurii aventurati pe aceste tarmuri. Pe locul actualei Mangalia, Callatis-ul era o asezare doriana a Heracleei, la fel ca si Mesembria, fiica a Megarei. Unul din popasurile cele mai vechi este cel din "insula Alba", Leuké sau Achilleis, mica stanca ce se inalta in plina mare, in largul gurilor Dunarii, si se numeste astazi Insula Serpilor. Acest punct de escala al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat in cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigatiei si al comertului. Prin urmare, in special sub egida Miletului se organizeaza viata elena a "Pontului stang" de pe litoralul occidental al Marii Negre care isi pastreaza legaturile cu Asia Mica si mai ales cu Propontida etalonul ponderal din Cyzic a reglat sistemul greutatilor si al monedelor din cetatile grecesti aflate in aceasta regiune. Istoria lor, trasata cu ajutorul numeroaselor inscriptii scoase la lumina de sapaturi indica stranse contacte intre aceste porturi ale litoralului, care pastreaza caracterele principale ale civiliztiei urbane a Greciei antice, si populatiile indigene ale hinterland-ului, geti sau sciti, exista acolo o intreaga populatie de , "barbari contaminati de elenism si solidari cu interesele cetatilor grecesti din vecinatate". Se mai constata si influenta vicisitudinilor regiunii foarte apopiate de Balcani, unde Imperiul macedonean isi va impune suprematia in secolul al IV-lea.

Dar aici nu este vorba decat de unul de sectoarele receptive fata de colonizare, si nu de cel mai important prin amploarea traficului si asezarilor urbane. Plecand din Asia Mica elenizata era firesc ca navigatorii sa mearga de-a lungul litoralului pontic al peninsulei si sa intemeieze factorii sau puncte de sprijin. Ii vedem pe dorieni stabilindu-se la Heracleea Pontica, al carui nume a supravietuit pana si in transcrierea sa turceasca: Bender Eregli, si pe ionieni fixandu-se la Amisos, Sinope, Trapezus sau Trapezunt. Elenismul se va mentine aici de-a lungul a douazeci si cinci de secole, pana la schimbul de populatii efectuat intre Grecia si Turcia de dupa incheiarea tratatului de la Lausanne din 1923.

Drumurile spre interiorul podisului anatolian nu ofereau in acel timp resurse prea consistente, dar aceste porturi puteau sa serveasca drept escale spre litoralul Transcaucaziei, celebra pentru bogatia de metale, aduse de munteni, si pentru sclavi, a caror vanzare a fost infloritoare pana in secolul al XIX-lea. In fine, erau bine plasati, fie pentru a intreprinde periplul Pontului occidental si pentru a debarca la gurile marilor fluvi, unde se afla piata de peste si de grau, fie pentru a se avanta pe calea cea mai scurta la traversarea Marii Negre, de la punctul nordic al Asiei Mici pana la capatul meridional al Crimeei, si sa abordeze aceasta coasta stancoasa, sau sa atinga porturile vecine Bosforului Cimerian, stramtoarea Kerci de azi. Si in acest caz ionienii sunt in frunte. Este posibil ca Phanagoria si Hermonassa, la extremitatea peninsulei Taman, sa fi fost intemeiate de colonistii din Teos si Mytilene, inainte de a se fi impus hegemonia Miletului. Celelalte colonii sunt insa cu toate acestea adevarate asezari milesiene: ele alcatuiesc doua grupuri distincte, a caror pozitie geografica le-a determinat destine diferite. Spre vest, la nord de grupul balcanic si dunarean, Tyrasul supravegheaza limanul Nistrului, asa cum Olbia il supravegheaza pe cel al Bugului, care se confunda aproape cu estuarul vecin al Niprului. Pe coasta Crimeei, Chersonesul, inlocuit astazi de Sevastopol, a fost intemeiat de catre ionieni, pentru a fi reconstruit, in secolul al V-lea, de catre colonistii dorieni din Heracleea Pontica.

Acestui grup occidental i se opune un sirag oriental de asezari, de la Theodosia din sud-estul Crimeei, pana la Nymphea, al carui port este acum blocat de nisip, si Panticapeion, pozitie strategica la intrarea in Marea de Azov, a carui importanta a fost subliniata prin rolul Kerci-ului in ultimul razboi. Impreuna cu Phanagoria si Hermonassa, ce strajuiesc de cealalta parte a stramtorii, si Gorgippia, pe locul careia se ridica portul caucazian Anapa, acest grup de cetati va fi cuprins de posesiunile Regatului Bosporan, care va avea norocul straniu de a dainui mai mult decat toate monarhiile elenistice, cu toate ca a fost cel mai indepartat de marile centre ale civilizatiei antice si cel mai expus ofensivei popoarelor din stepa.

Coloniile exploatau dupa cum puteau mai bine abundenta productie locala, care trebuia sa indestuleze din plin nevoile alimentare ale cetatilor suprapopulate ale Egeei. Nu este exagerata aprecierea ca, din acest punct de vedere, bazinul pontic avea o importanta egala sau chiar superioara bazelor de aprovizionare ale lumii grecesti occidentale, Sicilia si Italia Meridionala. Intemeierea Imperiului scitic si controlul pe care regii si asociatii sai il exercitau pe marile cai din interior deschideau comertului oraselor noi de pe litoralul Marii Negre multe alte posibilitati. Herodot descrie cu o uimitoare precizie pe cea care va urca de la gura Tanais-ului (Donului) spre cursul inferior al fluviului Rha (Volga), unde vanzatorii, fara indoiala de neam finic, vin sa-si vanda blanurile. Drumul traverseaza apoi Uralul pentru a patrunde adanc in stepele asiatice, pana in muntii indepartati din Altai, unde un popor turc sau mongol, potrivit descrierii trasaturilor sale etnice, joaca rolul de intermediar in negot. Pentru a se descurca, scitii plecati de pe malurile Euxinului sunt nevoiti sa apeleze la bunele oficii ale interpretilor in sapte limbi diferite. Mai departe locuiesc issedonii, in masivul Asiei Centrale, la granitile misterioasei tari a arimaspilor, grifoni legendari, paznicii aurului. De asemenea, calatorul mai putea sa urce de-a lungul cursului Phasisului sau sa coboare de cealalta parte a muntilor pe tarmurile Caspicii, sa ajunga in valea Oxus-ului si in tara massagetilor iranieni, inruditi cu scitii, si de acolo sa mearga de-a lugul defileelor Afganistanului modern catre Indii. Mai putea inca sa urce pe cursul Borysthene-lui (Nipru) si sa intalneasca negustorii care aduceau chihlimbarul de la Baltica impreuna cu blanurile din nord. Toate aceste mari drumuri comerciale indicate in lucrarile istoricilor si ale geografilor isi gasesc confirmarea in obiectele scoase la iveala de sapaturi, care dovedesc relatii sau influente de la un capat la celalalt al lumii vechi, chiar si acolo unde te asteptai cel mai putin sa le gasesti. Este cazul unui obiect turnat din Memphis in Egipt, unde este redata o scena tipica din viata nomazilor din Extremul Nord, traind ca si in zilele noastre in mijlocul cainilor si al renilor: Noin-Ula, in Mongolia, ofera o tesatura greceasca cu siguranta "venita din Bosforul Cimerian" la inceputul erei crestine. Cu toate ca, prin intersectia influentelor si a contactelor dintre civilizatiile Mediteranei si ale Extremului Orient, aceste mari drumuri de trafic international fac din bazinul pontic una din principalele rascruci ale antichitatii, aportul lor la volumul comertului este redus. Este firesc ca, pe itinerarii atat de lungi si atat de periculoase, sa se prefere sa nu se transporte decat obiecte de mare pret, dar in cantitate mica si in greutate si mai mica: stofe pretioase, bijuterii, parfumuri sau mirodenii. Marile incarcaturi ridicate din porturile Euxinului constau mai cu seama din grau, cerut de cetatile grecesti, la care trebuie sa adaugam pestele, ceara sau lana, sau contingentul tot mai numeros de sclavi: este aici vorba de produsele economiei regiunilor pontice si nu de ale unei tari indepartate din interiorul continentului.

Importanta comertului cu cereale va situa astfel Marea Neagra in centrul primelor faze ale chestiunii orientale. Timp de un secol, hegemonia Miletului asupra numeroaselor sale colonii pare sa fi fost necontestata; dar, pe de alta parte, puterea regilor sciti intelegea sa traga foloase de pe urma prosperitatii pietei a carei dezvoltare o asigura, iar, pe de alta parte, Imperiul persan isi extindea dominatia asupra intregii Asii Anterioare si isi impunea protectoratul cetatilor ioniene din Asia Mica. In acest loc se intercaleaza primul dintre evenimentele de importanta universala, care deplaseaza catre Marea Neagra interesul unei politici mondiale, cel putin in sensul ce se poate atribui acestui termen in acel timp: este vorba de expeditia lui Darius I contra scitilor in 512 i.Hr. A fost, fara nici o indoiala, o ofensiva de o anvergura deosebita, care combina operatiile armate de la Dumarea de Jos cu cele ale flotei echipate de cetatile grecesti; un corp de debarcare, sub comanda lui Ariarammes, satrap din Capadocia, a fost insarcinat sa provoace o diversiune in regiunea ocupata de coloniile elenice, la norul si la estul Marii Negre.

Bazandu-se pe relatarea lui Herodot, majoritatea istoricilor moderni interpreteaza expeditia regelui persilor si zadarnica urmarire a armatei scitilor de-a lungul stepei cu un esec. Daca ar fi avut intentia sa ocupe aceasta intindere si sa incorporeze in imperiul sau regiunile locuite de sciti, in scopul de a seca din izvor suvoaiele invaziei, ar trebui sa retinem aceasta concluzie ca deplin justificata. D-nul J. Pirenne, in schita sa asupra istoriei universale, a formulat recent o ipoteza interesanta: marele rege ar fi intreprins aceasta campanie in scopul de a acorda cetatilor grecesti ale Asiei Mici, care ii recunosteau suprematia, o compensatie pentru pierderile suferite de comertul lor in Mediterana Orientala, unde el fusese obligat sa le sacrifice interesele in favoarea aliatilor sai fenicieni. Dar aceasta versiune nu este absolut sigura; se poate crede tot asa de bine, asa cum propune Rostovtzev, ca este vorba de o manevra preventiva, destinata sa inspaimante pe nomazi, prin desfasurarea unei mari forte militare si navale, si sa fortifice legaturile de dependenta ce legau cetatile elenice de Imperiu. In acest caz, si limitata la acest obiectiv, expeditia ar putea fi apreciata drept un succes, caci pune capat invaziilor scitice in tinuturile asiatice din bazinul Marii Negre.

Cativa ani dupa acest eveniment, insurectia oraselor ioniene din Asia Mica si reprimarea ei de catre persi punea capat prosperitatii Miletului si suprematiei sale coloniale in apele Euxinului. Dar coloniile amplasate pe tot litoralul erau destul de puternice si destul de prospere ca sa mentina prin propriile mijloace si sa-si continue, in cele mai bune conditii pentru interesele lor, tranzactiile comerciale cu indigenii din interior. Razboaiele medice nu aveau sa le intrerupa; cand Xerxes a traversat Stramtorile, pentru a incepe invadarea Greciei, el a intalnit vase incarcate cu grau, care mergeau din Pont la Egina si spre porturile Peloponezului.

Victoria elenica contra invadatorului a asigurat triumful Atenei asupra marii. Noua sa putere maritima cladea un imperiu si reducea pe confederatii din Delos la starea de supusi si de tributari. In secolul al V-lea si chiar in secolul al IV-lea Atena acapareaza comertul Marii Negre si cea mai mare parte din importul de grau. Colonii ateniene se instalau in Amisos si Sinope, garnizoane in Crimeea aproape de Theodosia, la Nymphea, la portile Panticapeionului. In anul 444 i.Hr., Pericle insusi viziteaza aceste avanposturi, iar, dupa el, Alcibiade, la randul sau, va aparea pe litoralul pontic.

Cifrele indicate de izvoare sunt destul de elocvente prin ele insele. In 426, Atena conceda micului oras Methone din Pieria dreptul de a importa patru sau sapte mii de medimne de grau din Pont. In vremea lui Demostene, cand Imperiul atenian nu mai era decat o amintire a trecutului, Pireul primea inca in fiecare an 400 000 medimne de grau (aproape 236 000 hl) din Bosforul Cimerian, jumatate din cifra totala a importului sau de cereale. In prima jumatate a secolului al IV-lea, Theodosia, pe atunci incorporata in Regatul Bosporan, livra Atenei 2 100 000 medimne, iar in 357 i.Hr., in timpul unui an de lipsuri, importul de cereale pontice atinsese asemenea cantitati incat a depasit necesitatile Aticei si a adus cetatii un castig de cincisprezece talanti.

In schimbul graului, al pestelui uscat si al altor produse naturale ale unei economii predominant pastorale si agricole, coloniile de pe litoralul Marii Negre primeau din Grecia incarcaturi de vin si ulei, sau vase dintr-o ceramica ce atinsese nivelul unei adevarate perfectiuni. Comertul se specializase: erau distincte profesiile de armator, de expeditor, de negustor angrosist de import sau de export. Unul dintre procesele pledate de Demostene impotriva lui Lakritos si Phormion este deosebit de revelator pentru natura si amploarea acestor operatii, cat si pentru posibilitatile de a savarsi fraude. In fapt, se formase o adevarata banda de escroci, pe care marele avocat o denunta in fata justitiei concetatenilor sai. Fusese implicat aici imprudentul Androcles, financiar atenian, care imprumuta 3 000 de drahme lui Artemon Phaselitul, pentru a incarca 3 000 de amfore de vin aproape de Potideea si de a le revinde in regiunea Bosforului in Tracia, sau, daca i s-ar fi parut mai profitabil, sa le negocieze la varsarea Borysthene-lui si sa se reintoarca la Atena cu o incarcatura pontica. Regula prevedea sa se transporte vin sau ulei si sa se revina cu grau. La inapoierea vasului, Androcles trebuia sa-si primeasca banii in rastimp de douazeci de zile, cu 22 1/2% dobanda, in cazul in care calatoria ar fi avut loc vara, si cu 30%, daca s-ar fi efectuat toamna; se exceptau riscurile naufragiului si ale pirateriei. Aceste detalii sunt retinute; aceleasi procedee si chiar aceleasi clauze ale contractelor maritime vor fi preluate din antichitate in evul mediu, iar intr-un spirit cu totul asemanator isi vor reglementa tranzactiile navigatorii si negustorii genovezi sau venetieni, cincisprezece secole mai tarziu. Se inregistreaza aici un edificator exemplu de continuitate a conditiilor economice.

Urmarea procesului scoate la iveala manevra frauduloasa a Phaselitului. El imprumuta pe aceeasi garantie inca unsprezece mine de argint, nu ia decat 450 de amfore si le vinde din nou pe tarmurile Bosforului, pentru a incarca de aici 80 de chiupuri de vin prost din Cos, o duzina de butoaie de peste sarat si cateva baloturi de lana si de piei de capra. Totul era destinat intretinerii fortei de munca agricole a unui propietar din Theodosia in Crimeea. In locul lui Artemon, care murise intre timp, fratele sau, Lakritos, pretinse ca vasul se pierduse cu oameni si lucruri pe coasta Crimeei, in timp ce in realitate el vanduse toata incarcatura unui negustor din Chios. Dar aceasta contravenea dispozitiilor legii ateniene, care stipula ca orice vas angajat in traficul din apele pontice este obligat sa se reantoarca cu o incarcatura de grau.

In afara detaliilor care releva rutina tranzactiilor cotidiene, aceasta ultima particularitate nu este mai putin semnificativa: ea se va regasi in secolul al XIV-lea in reglementarile navigatiei venetiene.

Comertul cu sclavi ofera aceleasi analogii de la o epoca la alta: asa, de exemplu, un pasaj din Strabon (XI, cap II, 12) asupra comertului cu din Dioscurias, singurul port de pe tarmul Caucazului central, ar fi putut asa de bine sa fi fost scris treisprezece sau paisprezece secole mai tarziu, cand aceeasi marfa umana era imbarcata cu destinatia Egiptului mamelucilor sau chiar pentru orasele crestine din Mediterana, ori inca in plina epoca moderna, cand haremul sultanilor si servitorimea seraiului se recrutau de pe aceleasi tarmuri.

Un obiect de negot este totusi caracteristic pentru perioada antica si pentru indeletnicirile ei: producerea abundenta a ceramicii grecesti, din care s-au gasit numeroase fragmente. Cronologia lor permite sa se reconstituie cu destula exactitate succesiunea asezarilor din coloniile grecesti de pe litoralul Marii Nege. Astfel, straturile adanci scot la iveala aproape peste tot locul vase cu figuri pictate in negru pe fond rosu, care caracterizeaza maniera milesiana. Ele marcheaza prin prezenta lor prima epoca, cea a coloniilor din Milet si a comertului ionian; pot fi reintalnite la Histria, in Dobrogea, pe insulita Berezan si la Olbia, la varsarea Bugului, in asezarile din Crimeea si din stramtoarea Kerci. In secolul al V-lea si al IV-lea, ceramica ateniana, cu figuri rosii pe fond negru, inlocuieste tipul milesian: exemplare din cele mai reusite impodobesc astazi colectiile adunate in urma sapaturilor din Rusia Meridionala. Mai tarziu decorul vaselor se schimba o data cu gustul epocii elenisticie si romane: smaltul incearca sa imite luciul metalului sau reproduce tipul italian de "terra sigillata".

Astfel decurgea viata in aceste comptuare indepartate de comertul mediteraneean, imitand, in masura posibilului, moda si obiceiurile metropolei. Dar influenta mediului nu este mai putin sensibila. Relatiile pasnice intre negustorii cetatii si stapanii geti sau sciti din hinterland sunt atestate de numeroase marturii, iar sapaturile confirma o data in plus relatarile textelor literare sau istorice. Pe cand Herodot vizita Olbia, regele scit Skyles, fiul unei grecoaice din Histria, isi avea resedinta ornata cu statui de sfincsi si de grifoni. El insusi era castigat de elenism in asa masura, incat lua parte pe strazile orasului la serbarile publice care celebrau cultul lui Dionysos. In aceasta postura deloc regala l-au zarit supusii sai, ramasi fideli credintelor stramosilor, iar acesta a fost totodata motivul invocat de fratele sau vitreg pentru a se rascula impotriva lui; el avea sa sfarseasca sacrificat prin reconcilierea dintre scitii de pe Borysthenes si tracii de la Dunarea de Jos, comandati pe atunci de regele odrid Sitalkes. Kurganele care se ridica in apropierea amplasamentelor cetatilor elenice au dat la iveala multe obiecte cu o lucratura greceasca caracteristica, cautate de conducatorii barbari la fel ca si de orasenii din colonia frecventata fara indoiala in momentele lor de ragaz. A luat nastere o arta "greco-scitica" creatoare de capodopere pe buna dreptate celebre, in care tehnica superioara a mestesugului elen se straduie sa reproduca subiecte preluate din realitatile apropiate de viata din stepe. Vasele cu subiecte scitice de la Kul-Oba, Certomlîk, Voronej, pieptenele de aur de la Solosa, tolba de sageti de la Karagodeas sunt piese de muzeu ce vin sa ilustreze aceasta simbioza, in care traiesc aproape unul langa altul, in casa sa ornata cu peristil, cetateanul din polis-ul elenic si - la cateva mile mai departe, in mijlocul domeniilor si al turmelor sale - seful scit in memoria caruia vor fi sacrificati pe mormant sotiile, servitorii si caii. Exemplul lui Skyles dovedeste cu toate acestea ca el se umaniza prin elenizare. Dar si grecii, la randul lor, se adaptau. Costumul unui tanar din orasul Olbia, descris de Dion, nu seamana deloc cu cel din Elada clasica: tunica a fost scurtata ca sa nu jeneze miscarile calaretului, un caftan il acopera, iar pantalonii imprumutati de la sciti dispar in cizme de piele moale. Acest port, ce reprezenta pentru cetateanul din Atena epocii lui Pericle ceea ce ar fi insemnat costumul unui vanator canadian din secolul al XVIII-lea pentru un gentilom de la curtea din Versailles, nu impiedica pe locuitorii oraselor pontice sa se duca frecvent in Grecia si sa ia parte la jocuri si la ceremoniile de cult. Vase panateniene s-au gasit in numar mare pe malurile Marii Negre: unul dintre ele a fost descoperit la Stanita Elisabetinskaia in Kuban in mormantul unui conducator scit, in jurul caruia fusesera sacrificati 200 de cai. Cu toate acestea, un gust pentru arhaic se remarca in aceasta viata coloniala, in care persista intr-o epoca mai recenta teme artistice sau arhitecturale abandonate de mult tim de metropola. Mormintele explorate in jurul Panticapeionului amintesc prin constructia lor pe cele ale anticului Micene: Mastile de aur ne duc la obiceiurile funerare din aceeasi epoca. La fel ca pe toate treptele elenismului, viata literara nu mai este cu totul in pas cu vremea: gustul poetic al colonistilor se multumeste cu nemuritoarea epopee a lui Homer. Singurul retor si filosof cu oarecare renume nascut in regiunile pontice in secolul al III-lea i.Hr., Dion Borystenitul, isi va face studiile si isi desfasoara cariera la Atena. Preocuparile practice au mai multa trecere decat teoriile abstracte: la sfarsitul secolului al III-lea, Demetrios din Callatis a lasat o geografie in douazeci de volume, astazi pierduta, care era considerata de contemporanii sai drept o opera de mare importanta.

Institutiile si ideile politice sunt cele ce se apropie cel mai mult, in coloniile Euxinului, de cele in voga in Grecia. Formula politica a federatiei a fost adoptata la un moment dat de orasele de pe Pontul Stang: se va construi acolo, in secolul al II-lea, sub numele de Pentapolis sau de Hexapolis, o alianta de cinci sau sase cetati principale, care isi va mentine autonomia sub egida Romei. Despre Tyras nu dispunem de stiri decat din epoca romana: ele se refera la organele de ocarmuire cu autoritate in orice cetate elenica, consiliul, adunarea poporului, arhontii. O situatie asemanatoare era si Olbia, unde cu toate acestea inscriptiile releva prezenta, printre demnitarii cetatii, a unui numar destul de mare de nobili de origine scitica sau sarmata, fara indoiala proprietari de mari domenii la marginile orasului, unde veneau sa-si vanda produsele. Carmuirea din orasul Borysthenes pare sa fi primit de timpuriu o amprenta net oligarhica: este vorba de un colegiu de noua si altul de sapte, ale caror sarcini se perpetuau in aceleasi familii. "Ekklesia" si "bulé", institutii din era democratica, au fost reduse la un rol pur decorativ.

Chersonesul din Crimeea, reconstituit in secolul al V-lea de dorieni, a pastrat mai bine traditia venita din Megara. Consiliul si poporul mai conduc cetatea chiar si in secolul I i.Hr. si "demiurgii" tin locul arhontilor. O inscriptie, regasita pe pavajul unei biserici bizantine, reproduce textul unui juramant pe care il depuneau in secolul al III-lea inaintea erei crestine tinerii aspiranti la demnitatile politice. Este emotionant sa-i vezi luandu-si angajamentul sa apere "orasul, tara si cetatea", sa "le pastreze pentru poporul Chersonesului si sa nu rastoarne democratia". Fara indoiala, trebuie sa intelegem prin aceasta grupul destul de restrans de cetateni care se bucurau de toate drepturile si privilegiile conferite de aceasta calitate, dar distanta care ii separa de autohtonii din vecinatate pare sa fi fost mentinuta mai multa vreme si cu mare strictete.

Coloniile din grupul oriental al bazinului pontic au avut, dimpotriva, o alta soarta. Inca din secolul al V-lea - in 438 i.Hr., dupa cronologia general admisa - o tiranie militara se stabilea in Panticapeion, transformata curand in regalitate cu caracter mixt, elena si barbara deopotriva, precedand astfel monarhiile din Orientul Apropiat si Mijlociu ale erei elenistice. Aceasta dinastie a Spartakizilor - al carei nume deriva de la acela al intemeietorului ei Spartakos - pare sa fi fost de origine tracica sau poate provine de la acel popor cimerian, ce preceda in aceste regiuni sosirea scitilor. Tirania lor, analoaga mai intai celei din atatea alte orase grecesti, a trebuit sa stabileasca raporturi de buna intelegere si de prietenie cu puterea navala a Atenei, a carei dominatie se exercita asupra intregii intinderi a bazinului Marii Negre. Relatiile comerciale s-au dezvoltat, iar exportul graului pe piata ateniana ramane marea resursa a economiei Bosforului Cimerian. Inca sub succesorii lui Spartakos, in prima jumatate a secolului al IV-lea, domeniul acestor "arhonti ai Panticapeionului" se extinde, iar dublul aspect al carmuirii lor se contureaza. La Atena, Leucon I (389-349) ofera aparenta unui tiran corect; statuia sa si cele ale succesorilor sai se ridicau in pietele publice. In urma infrangerii suferite in razboiul Peloponezului, care in faza finala a fost, de asemenea, un razboi al Stramtorilor, Atena a fost nevoita sa renunte la monopolul exclusiv al comertului de cereale pontice; dar ea continua sa-si atraga mari cantitati pe piata sa, datorandu-si fara indoiala aceasta pozitie privilegiata bunelor relatii intretinute cu dinastia stapanitoare in Panticapeion. Aceasta, devenita deplin independenta, adoptase intre timp o linie politica noua. Dupa ce si-a intins puterea asupra cetatilor vecine si si-a asigurat controlul absolut al intrarii in Meotida - Marea de Azov din zilele noastre, - a pus stapanire pe Theodosia, pe coasta orientala a Crimeei si a supus dominatiei sale populatiile indigene de pe litoral. Leucon se intitula deja: "arhonte al Bosforului si al Theodosiei"; fiul sau adauga la acesta titlul de "rege al sindilor si al tuturor meotilor". Atunci cand regalitatea a devenit formula politica curenta a epocii elenistice, descendentii lor au lasat sa treaca in umbra putin cate putin titlul de "arhonte", ce amintea inca de vechea carmuire a cetatii, pentru a pastra titlul de rege, care desemneaza pana la sfarsitul antichitatii dinastiile Bosforului Cimerian. Pe monede grifonul iranian figureaza pe revers cu un cap de silen sau de satir de inspiratie elenica. Asa cum remarca foarte justificat Rostovtzev, "Statul Bosporan nu era deloc un grup de mici cetati grecesti pierdute pe litoralul Marii Negre, traind din ceea ce putea sa le trimita metropola. El a dezvoltat o forma de viata interesanta si originala. A avut perspicacitatea sa inventeze o constitutie semigreceasca , care a putut sa-l mentina timp de secole; a contribuit la popularizarea ei in Grecia, iar prin intermediul propagandei istoricilor sai a impus pe tiranii din Bosfor, Leucon si Pairisades, in marea galerie a oamenilor de stat ilustri, familiari in scolile din Grecia. El a reusit sa raspandeasca civilizatia elenica printre vecinii sai sciti si sa-si deprinda supusii negreci cu aceeasi civilizatie. Timp de secole el a garantat lumii grecesti o alimentatie abundenta si ieftina: a transformat mari intinderi de stepa in campuri cultivate. In sfarsit, el a creat o arta viguroasa, care repurteaza stralucite triumfuri, mai ales in toreutica....". Aceste realizari raman legate de istoria unuia din creatiile cele mai originale ale bazinului pontic in antichitate.

Este incontestabil ca prezenta scitilor si a grecilor si relatiile lor in general pasnice au marcat pentru aceasta zona geografica o era de mare prosperitate si dezvoltarea unei civilizatii cu trasaturi distincte, o prima sinteza a elenismului si a Orientului iranian. Dar aceasta dualitate preponderenta nu trebuie sa umbreasca rolul altor elemente, stabilite in tinuturile vecine ale Dunarii de Jos. Scitii dominasera acolo o anumita perioada, iar unul din triburile lor, agatarsii, se stabilise in podisul transilvanean; in secolul al IV-lea ei au inceput sa se deznationalizeze. Masa populatiei din intreg spatiul carpatic si balcanic, de ambele parti ale Dunarii, este constituita de geto-daci, ai caror regi intretineau raporturi comerciale si de buna vecinatate cu cetatile grecesti de pe Pontul Stang.

Puterea care a incercat sa modifice acest echilibru a venit de aceasta data din Sud. In momentul in care intreprindea unificarea Eladei, Filip al Macedoniei a trebuit sa se indrepte mai intai spre nord, unde invazia scitica a regelui Ateas punea in pericol coloniile grecesti, situate la sudul Deltei dunarene. Victoria obtinuta a fost stirbita de cursa intinsa de tribali, cand a trecut din nou Balcanii la intoarcere. Fiul sau, Alexandru cel Mare, a trebuit sa reinceapa aceasta expeditie inainte de a se avanta in cucerirea Asiei: campania sa dunareana, fara sa reuseasca sa distruga armata geta, care se retrage din fata lui, la fel ca si scitii din fata lui Darius, a avut totusi rezultatul de a supune dominatiei macedonene pe tracii din Balcani si orasele elene de pe litoralul Marii Negre. Dar lupta nu se sfarsise: in 326 i.Hr. unul din generalii sai, Zopyrion, trecea Dunarea si mergea sa asedieze Olbia. O eroare geografica, confuzia dintre Tanais (Don) si Ixarte (Amu-Daria), facuse pe cuceritorul macedonean sa creada ca ar putea sa stabileasca prin nordul Pontului Euxin o noua linie de comunicatie intre posesiunile sale europene si asiatice. Sarcina depasea fortele aflate sub comanda locotenentului lui Alexandru: Olbia, ajutata poate de scitii stabiliti la portile cetatii, rezista victorios, iar getii au zdrobit armata macedoneana in retragere.

In timpul perioadei diadocilor, lui Lysimah i-a revenit sarcina de a relua lupta pentru dominatia Dunarii de Jos si a litoralului Dobrogei. El a trebuit sa invinga rezistenta inversunata a Callatisului, al carei declin este marcat de acest razboi, sa infrunte dincolo de Dunare redutabila putere a getilor, Dromichete, care l-a facut un moment prizonier, dar a stiut sa-l trateze cu o abila moderatie. Dobrogea a fost impartita intre geti si macedoneni, fara ca aceasta frontiera sa fi constituit un obstacol pentru patrunderea elenica in valea Dunarii, studiata de Parvan, si chiar pe teritoriul Moldovei si al Transilvaniei actuale. Cu toate ca nu este tot atat de accentuata ca cea care se exercita asupra scitilor, influenta anumitor forme ale culturii grecesti asupra geto-dacilor nu este mai putin sigura.

Razboaiele desfasurate pe Dunare la sfarsitul secolului al IV-lea constituiau preludiul unei epoci tulburi, care avea sa intunece stralucirea civilizatiei pontice. Indiciile se recunosc in faimosul decret al lui Protogenes, la Olbia, daca totusi se adopta pentru acest monument epigrafic punctul de vedere al lui Rostovtzev, care il crede redactat la inceputul secolului al III-lea si nu cu vreo suta de ani mai tarziu, cum l-au datat alti istorici. Situatia cetatii "fericite" prin excelenta apare aici foarte precara; ea este nevoita sa se adaposteasca indaratul zidurilor de aparare, ale caror turnuri sunt ridicate pe cheltuiala bogatilor, si de a-si cumpara securitatea de la "purtatorii de sceptru" sciti, depinzand de regele Saitapharnes. Dar acestia par ei insisi expusi atacului altor adversari; este foarte posibil ca domnia acestui monarh (mai cunoscut astazi datorita tiarei confectionate de un falsificator abil si a greselii comise de Salomon Reinach, a carui buna credinta a fost inselata de plasmuirea sa) sa fi remarcat reculul puterii scitilor si retragerea lor din fata noilor invadatori.

Aceste vicisitudini nu vor pune capat existentei cetatilor grecesti de pe litoralul pontic. Majoritatea va putea sa depaseasca aceasta criza, iar Regatul Bosforului Cimerian nu va inregistra o diminuare a stralucirii civilizatiei sale, nici a importantei rolului politic la liziera stepelor. Dar alti actori vor ocupa partea din fata a scenei si vor face sa patrunda noi influente in regiunile litoralului Marii Negre.

 Intoarcere sus ^

Capitolul III: Sarmatii, Mithridate si cucerirea romana

Sarmatii: mentalitatea stepei si fundalul asiatic al invaziilor. Prima aparitie a germanilor; obstacolul daco-get in fata inaintarii nomazilor. Declinul oraselor grecesti; apelul la Mithridate. Regatul Pontului si hegemonia Euxinului. Etapele cuceririi romane: periplul pontic si intariturile Daciei si ale Armeniei. Stabilizarea puterii romane in epoca Antoninilor.

Este evident ca in secolul al III-lea prima perioada de prosperitate a regiunilor pontice ia sfarsit. Viata cetatilor a devenit mai saraca, exportul de grau a scazut. Se simte apasand pe lumea greco-scitica o amenintare care nu a putut fi indepartata. In adevar, din ambele parti deodata, pericolul atat de mult timp retinut de forta Imperiului iranian prinde contur si se precizeaza: este vorba de invazia celtilor care coboara din Europa Centrala pe cursul Dunarii pana la varsare si traverseaza Balcanii, pentru a intemeia in Asia Mica regatul galtilor, catre 270 i.Hr.. Un alt stat celt se intemeiaza in Tracia, iar toponimia a pastrat, la gurile Dunarii, nume de locuri a caror origine celtica pare sigura Noviodunum (Isaccea) sau Arrubium (Macin). Sosirea acestor cuceritori probabil ca a tulburat relatiile comerciale atat de intinse ale cetatilor grecesti de pe litoral.

Venind de la est, in acelasi timp se ivesc alti nomazi de rasa iraniana, sarmatii, care inlocuiesc de acum inainte pe sciti in fruntea confederatiei popoarelor din stepa de la nordul Euxinului. Nu suntem bine informati asupra soartei acestora din urma. Au disparut in bulversarea produsa sau au fost absorbiti de sarmati, a caror origine si limba nu erau foarte diferite de a lor? Potrivit arheologului roman, D-nul Nestor, scitii, care au parcurs regiunile dunarene si Pannonia, ar fi fugit din fata altor invadatori. Se pare intr-adevar ca ramasitele lor s-au mentinut mai mult timp in doua din regiunile litoralului pontic, carora natura insasi le-a rezervat rolul de adapost. Crimeea ofera invinsilor din stepele euro-asiatice protectia izolarii sale peninsulare, iar Dobrogea un spatiu usor de aparat, inghesuit intre mare, Delta Dunarii si cursul inferior al acestui fluviu. Cele doua provincii gazduiesc atunci ramasitele scitilor, dupa cum vor primi mai tarziu alte popoare, alungate din campia intinsa de tumultul razboaielor si al invaziilor. Din acest prim refugiu, Dobrogea a pastrat in antichitate numele ce il primise inca din epoca romana: Scythia Minor.

Sarmatii nu erau probabil niste necunoscuti pe tarmurile Marii Negre. Printre vechile populatii mentionate de scriitorii greci, exista una, cea a sauromatilor, al caror nume se apropie mult de al lor. Este doar o confuzie sau trebuie sa vedem in acest popor pre-scitic pe stramosul celor ce au dezmembrat imperiul scitic in secolul al III-lea? Dintre istoricii moderni, Rostovtzev se ridica impotriva acestei identificari, evidentiind argumentul ca sauromatii adoptasera regimul matriarhatului, opus organizarii sociale a iranienilor, dar Ebert si prof. Altheim adopta o opinie contrara. Dintre scriitorii antici, Polibius noteaza prezenta lor catre anul 179 i.Hr. chiar in regiunea ce se intinde din Kuban peste Don si peste Nipru, unde scitii isi stabilisera centrul dominatiei lor.

De fapt, numele de "sarmati", ca si cel al scitilor, de altfel, este un apelativ cu caracter generic, care acopera un numar nedeterminat de populatii sau de triburi distincte. Numele catorva dintre ele au ajuns pana la noi; se cunosc, astfel, roxolanii, iazigii, care s-au stabilit mai tarziu in Pannonia, si alanii sau aorsii, care, probabil, nu erau cuprinsi in confederatia sarmatica, dar erau foarte apropiati de ei prin origine si prin felul lor de viata. Fata de sciti se deosebesc mai ales prin practicile funerare si prin trasaturile caracteristice ale echipamentului militar. Tumulii din epoca sarmata, atat din Rusia Meridionala, cat si in Campia Pannonica, contin unelte si obiecte , in genul celor date la iveala de mormintele scite, dar in general mai necizelate si mai sarace; acestia sunt morminte de calareti, a caror bogatie nu ar putea sa se compare cu monumentele impozante ale predecesorilor lor. Forma insasi a acestor movile de dimensiuni mai reduse, dupa aprecierile lui Rostovtzev, care le-a explorat, difera de masele de pamant ale curganelor ridicate de sciti pe mormintele lor regale, ce se mai profileaza si astazi in orizontul dezolant al stepei ucrainene sau al Bugeacului basarabean.

Contrastul cel mai izbitor este in privinta armamentului. Scitii erau si ei un popor de calareti, dar, potrivit terminologiei militare moderne, cavaleria lor era usoara: erau, asa cum am vazut, arcasi calari, a caror tactica consta in a acoperi adversarul cu o ploaie de sageti, in a-l incercui cu multimea detasamentelor calari, aparand sau disparand intr-un galop nestavilit, hartuindu-i randurile, amenintandu-i comunicatiile, fiind in acelasi timp prezenti si de neinterceptat. O data cu sarmatii, apare un alt tip, cel al razboinicului imbracat din cap pana-n picioare cu un fel de platosa, ai carei solzi imbricati nu erau neaparat de metal, dar puteau fi imbracati cu placi metalice. Un coif ascutit completa aceasta armura, ce acoperea uneori chiar caii, asa cum dovedesc basoreliefurile de pe columna lui Traian. Acesti iranieni din a doua perioada nu abandonasera arcurile si sagetile, pe care le foloseau mult partii, dar care nu posedau si armele de soc: lancea si spada lunga si ascutita cu tais dublu. O data cu sarmatii, cavaleria grea, cu armura de felul celei a cavalerilor din evul mediu, isi face aparitia pe campul de lupta. Aceasta evolutie a fost posibila datorita aparitiei scarii de sa, care da calaretului o cu totul alta alta stabilitate si-i permite sa atace folosind lancea, fara sa se lase doborat de eventuala intalnire a unui adversar sau a unui obstacol. Se poate vedea imediat transformarea pe care o aduce artei razboiului aceasta noua modalitate de lupta si modificarile determinate de ea in tactica cavaleriei. Ele sunt analoage cu aparitia masinilor de razboi blindate si motorizate, ca forte de soc si de asalt, in ultimul razboi; ca si in cazul acestora, de altfel, folosirea lor tinde sa se generalizeze si se vor putea vedea armatele ce apara civilizatiile sedentare adoptand incetul cu incetul armele si tactica nomazilor, cu toate consecintele pe care le antreneaza aceasta schimbare, nu numai in sistemul militar, ci si in domeniul politic si social. O noua mentaliate, care va fi cea a evului mediu, apare in cateva din trasaturile ce marcheaza sensul acestei noi orientari. Este aici, in orice caz, o prefigurare a "marilor invazii" in sensul clasic al termenului, asa dupa cum bine a remarcat Altheim intr-un articol pe care l-a consacrat acestui aspect al chestiunii. Gasim aici, intre altele, o incercare fericita de a defini mentalitatea stepei, ale carei caracteristici principale este bine sa le retinem inca de pe acum.

Ceea ce il frapeaza pe observator este mai intai absenta traditiei - traditia scrisa, se intelege - la popoare care nu au alfabet si se multumesc cu limbajul figurat al imaginilor simbolice. Nomazii nu acorda trecutului decat o atentie redusa, care nu pare sa depaseasca respectul riturilor funerare. Ei traiesc in prezent, care le impune legea ineluctabila a necesitatii, a subzistentei zilnice, a pasunii pentru turmele lor, a procurarii vanatului.

Aceasta absenta a istoriei se completeaza cu o alta lacuna: cea a atasamentului de pamant, cu amplasare determinata, cu un camp cu limite precise sau cu locuinta al carei interior este cunoscut. Pentru a intelege aceasta particularitate, trebuie sa fi strabatut aceste spatii nesfarsite, sa fi contemplat acest orizont de o monotonie ce te aduce la disperare, aceste ondulatii de teren asemenea rostogolirii valurilor marii. Atunci iti poti da seama in ce masura stepa ramane identica peste tot si in ce masura cutare loc unde te-ai oprit seamana cu altul anterior si cu cele care il urmeaza. Daca vreun calator ar avea ocazia sa survoleze aceasta regiune, ar putea sa se intrebe cum ar reusi pilotul avionului sa se orienteze fara sa dispuna de mijloace de bord. Nimic nu ar retine privirea la suprafata solului daca n-ar fi din cand in cand cursul vreunui rau sclipind in soare sau traseul modern al vreunei cai ferate. Toate satele se aseamana si imaginea insasi a unui punct determinat pe harta se regaseste aproape identic pe o raza de o suta sau o mie de kilometri. In aceste conditii, notiunea de loc devine indiferenta si depinde doar de posibilitatile pe care le ofera activitatii umane. Daca sursa de apa a secat, trebuie sa mergi in cautarea alteia; daca pasunea se usuca turma se deplaseaza in alta parte, ca sa gaseasca o iarba mai deasa. De aici decurge o mentalitate, cea a nomadului, cu obiceiuri esential migratoare; tot interesul existentei se concentreaza in jurul animalelor care devin factorul principal. De pasune sau de vanat depind amplasarea si stationarea tribului. Este si motivul pentru care primatul animalului se manifesta in arta stepei, care perpetueaza in epoca sarmatica maniera scitilor. In arta clasica, elementul central este figura umana: proportiile sale ii determina canoanele. In arta popoarelor nomade, animalul constituie motivul curent; el ii inspira ornamentele si ii determina simbolurile. Astfel, scena elanului urmarit de grifon se interpreteaza ca reprezentare figurata a unei deplasari a stapanitorilor stepei catre un nou teritoriu. Legenda insasi a migratiei, determinata de urmarirea vanatului, care se gaseste in Evul Mediu la originea mai multor orase sau sate ale Europei Orientale, pare sa-si gaseasca punctul de plecare in aceasta mentalitate caracteristica a popoarelor din stepa, intre care sarmatii nu reprezinta decat un nou avatar.

Una din concluziile lui Altheim trebuie sa ne retina in mod deosebit atentia. El considera ca torentul invaziilor din secolul al III-lea i.Hr. a determinat aceleasi efecte ca cel ce s-a abatut realmente, in secolele III si IV ale erei noastre, asupra Imperiului roman si ale civilizatiei lumii antice. Regasete aceleasi elemente a caror actiune s-a facut ulterior simtita din plin, dupa mai mult de jumatate de mileniu. In adevar, in acelasi timp cu noul val iranin al sarmatilor, la nordul Marii Negre isi fac aparitia popoarele de origine germanica: bastarnii si schirii din decretul lui Protogene de la Olbia, invecinati pe Bug si pe Niprul Inferior cu sarmatii veniti din est.

Aceasta intrare in scena a germanilor este cu mult anterioara expeditiei cimbrilor si teutonilor care avea sa provoace atata emotie la Roma, aproape un secol mai tarziu. Similitudinea acesetei stari de fapt cu cea care determina invaziile in vremea Imperiului roman este cu atat mai izbitoare, daca avem in vedere fundalul asiatic. Tocmai in acelasi moment, la sfarsitul secolului al III-lea i.Hr., s-a produs in China schimbarea de dinastie, care i-a adus pe Han-ii razboinci si cuceritori pe tronul Tsin-ilor; este si epoca in care se termina impozanta lucrare de aparare, destinata sa protejeze frontiera septentrinonala a Imperiului chinez, Marele zid, ce ridica la marginile Mongoliei o linie defensiva, precedand cu cateva secole limes-ul roman din Europa. Deja aceste fortificatii, ce bareaza drumul nomazilor, exercita o presiune asupra acelui popor, caruia i se acorda in general un rol preponderent in miscarea marilor invazii din era crestina. Caci tocmai impotriva acelor Hiung-nu, stramosii hunilor Imperiului roman, imparatul chinez Huang Ti a pus sa se ridice turnurile Marelui zid obligandu-i astfel sa-si indrepte fortele in alte directii.

Se stie ca, inca de atunci, triburile lor reunite sub comanda unui conducator capabil, Mao-Tuen, s-au indreptat spre vest, punand in miscare popoare iraniene, acei Yue-Ce din analele chineze, venite sa ocupe oazele din Turkestan, Turfan si Kucea, unde a inflorit timp de cateva secole stralucita civilizatie tohariana. Sub presiunea lor, alte triburi de calareti iranieni se desprind la randul lor din regiunea Lacului de Aral, unde isi vedeau pana atunci de pastorit si de vanatoare, si se indreapta si ei spre sud si vest: pe de o parte sunt partii, care cuceresc repede Iranul si-si disputa cu Seleucizii greci Mesopotamia, unde vor veni sa se stabileasca inaintea lor legiunile romane, pe de alta parte sarmatii, succesorii scitilor in nordul bazinului pontic. Din Extremul Orient pana in apropierea Dunarii toata stepa era in miscare si avangarda iraniana intalnea sub zidurile Olbiei pe bastarni, precursori ai lumii germanice, care se pregateau la randul lor, sa paraseasca tarmul Balticii si sa se stabileasca in Europa Centrala; decretul lui Protogenes atesta amploarea ravagiilor provocate si efectele lor pustiitoare. Jonctiunea intre iranienii din stepa euroasiatica si germanii veniti din nord s-ar fi putut produce inca de atunci precipitand asaltul unei mase redutabile de barbari asupra lumii mediteraneene, pe care Roma nu reusise inca s-o unifice sub dominatia sa. Ceea ce s-a produs in secolele III si IV ale erei noastre, cand gotii si alanii, reprezentand respectiv pe germani si pe sarmati, s-au reintors impinsi de huni si au trecut hotarele Imperiului roman, urmati de o multime de alte popoare, a caror invazie a sfarsit prin a atrage caderea Imperiului roman de Apus, s-ar fi putut inscrie in analele istoriei antice inca din secolul al II-lea i.Hr.. Cativa dintre adversarii Romei par sa fi avut aceasta intuitie: Filip al V-lea al Macedoniei se gandea sa apeleze la bastarni, idee ce nu va fi realizata decat partial de fiul sau, dar pe care Mithridate o va relua in ultimile zile ale domniei sale. Aceasta a fost una din "posibilitatile nerealizate" ale istoriei, ale carei perspective ar fi putut fi inspaimantatoare. Daca marea invazie din nord si est ar fi avut loc cu cinci secole mai devreme si daca n-ar fi intalnit in drumul sau barajul sistemului defensiv roman, daca germanii si sarmatii si-ar fi exercitat actiuneal lor distructiva in voia instinctelor lor primitive, fara ca civilizatia Mediteranei si a Orintului sa fi avut timp sa-i patrunda in oarecare masura si sa le atenueze salbaticia excesiva, civilizatia antichitatii clasice ar fi disparut poate, fara speranta de revenire sau de renastere, iar valori eterne ale culturii umane ar fi fost nimicite pentru totdeauna. Cum a fost evitata aceasta catrastofa si ce obsacol a indepartat-o?

Ni se pare ca aici se releveaza inca o data importanta regiunilor pontice pe scena istoriei universale. Amenintarea invaziei barbare nu a putut sa ia atunci amploare si sa realizeze toate efectele potentialului sau distructiv, deoarece a intalnit, chiar in spatiul unde mai tarziu a reusit sa-si concentreze fortele, opozitia unui stat in plina expansiune, sprijinit de populatii primitive si rustice, dar cu viata si obiceiuri sedentare. Puterea daco-getica, care avea sa-si atinga apogeul in secolul I i.Hr., sub domnia lui Burebista, se constiutuia la nordul Dunarii si prezenta un obsatacol dintre cele mai serioase in calea patrunderii spre sud si vest a invadatorilor stepei. In vremea lui Burebista avea sa se formeze un adevarat imperiu dunarean, care se intindea din muntii Slovaciei pana la gurile Niprului si din Galitia in Balcani. Una din diviziunile hartii alcatuite de Agrippa, din ordinul lui Augustus, cuprindea Dacia si-i extindea limita orientala pana la apele Borystenes-ului; Rostovtzev observa in legatura cu aceasta ca este singura data cand limitile Daciei au fost impinse atat de departe catre rasarit. Nu este vorba aici, cum poate am fi tentati sa credem, de vreo fantezie cartografica, intrucat se stie ca Burebista a devenit stapanul cetatii Olbia, aproape de varsarea Bugului. Cu siguranta ca existenta acestui puternic regat constituia o amenintare pentru Roma, incat inspirase lui Cezar proiectul de razboi pe care Traian avea sa-l intreprinda si sa-l duca la bun sfarsit; prin una din acele coincidente ce marcheaza uneori cursul evenimentelor, regele dac si dictatorul roman, posibilul sau vrajmas, au disparut amandoi in acelasi an, iar conflictul dintre Roma si daci, s-a amanat cu un secol. Dar in acelasi timp, imperiul dacic, cu resursele si armatele sale numeroase, precum si cu fortaretele sale ce constiuiau tot atatea redute in inima Carpatilor, se ridica in pragul marii stepe, stavilind patrunderea nomazilor in Europa Centrala si in Balcani. Sarmatii, care aveau sa se infiltreze in secolul I in Campia Pannonica si sa ocupe teritoriul Muntenii dunarene, se aflau intr-o postura de dependenta fata de regele dac, dupa cum ulterior aveau sa constituie clientela pietelor Imperiului roman. Situatia lor nu face decat sa confirme ipoteza rolului de aparare jucat de regatul lui Burebista si a succesorilor sai.

Afara de aceasta, regatul dac sau daco-get, cu civilizatia sa rudimentara in comparatie cu cea a lumii greco-romane, se arata deja adanc patruns de influente occidentale. Aporturile cetatilor elenice nu sunt mai putin sensibile, fie si numai in sistemul monetar, iar prezenta monedelor atesta circulatia negustorilor veniti din pietele si porturile din "Scythia Minor" sau de pe litoralul tracic. Dar acestea sunt contacte de suprafata; influentele profunde resimtite in arta teritoriului daco-getic vin din Occident. Ele sunt, villanoviene si celtice in perioada veche, pannonice, illirice, italice, de asemenea, pe masura apropierii de orbita focarului. Catre aceasta noua putere aveau sa se intoarca cetatile elene de pe tarmurile Euxinului, in cautarea unei protectii impotriva pericolelor multiple care le amenintau existenta.

Dar cucerirea romana, ce se va profila curand la orizint, se va intinde aici in urma unei alte dominatii, careia i-a fost dat sa uneasca pentru prima oara sub imperiul sau toate coastele Marii Negre, din Asia Mica in Caucaz si din Crimeea la gurile Dunarii; partii continentale a Imperiului daco-getic, adica regiunii carpato-dunarene, i se opune imperiul elenistic al marii, care se va multumi cu litoralul, dar va voi sa-l domine in intregime. Acest rol era rezervat Regatului Pontului, constituit in primul sfert al secolului al III-lea in nord-estul Asiei Mici, in apropierea Armeniei si a Caucazului. Sirul suveranilor sai, care incearca sa realizeze o sinteza intre vechiul fond anatolian, influentele iraniene si civilizatia elena, extinde incetul cu incetul limitele regatului de-a lungul litoralului pontic. Primii regi care poarta numele de Mithridate si primul dintre Pharnace anexeaza astfel, in cursul secolului al III-lea si la inceputul celui de-al II-lea, o multime de orase grecesti de pe coasta: Amisos, Amastris, Sinope, pe care o aleg capitala in scopul de a-si continua cuceririle si de a-si asigura dominatia asupra intregului Pont Euxin. Dar ulterior ei se lasa atrasi de complicatul joc al rivalitatii din interiorul Asiei Mici si se lupta cu Bithynia pentru Phrigia, Paflagonia si tara galatilor. Aici se ciocnesc pentru prima data cu legiunile romane care ocupa Phrigia in 120 i.Hr.. In acest moment urca pe tronul pontic cel mai mare dintre suveranii acestei dinastii, Mithridate al VI-lea Eupator, cel pe care romanii il vor califica pe buna dreptate drept "al doilea Hannibal", pentru inversunarea impotrivirii. Inainte de a incerca marea aventura a domniei sale, alungarea romanilor din Asia Mica si din Grecia, el a inceput sa-si consolideze pozitiile pe tarmurile Marii Negre si sa realizeze pentru prima oara, dupa cate stim, o dominatie extinsa asupra intregului litoral. Apelul adresat de orasele grecesti din Crimeea l-a determinat sa treaca la actiune. Situatia lor devenise disperata: impinsi de sarmati, scitii se reintorsesera in peninsula taurica si, la randul lor, hartuiau cetatile elene care le plateau tributuri grele. Olbia trebuise sa recunoasca suprematia regelui Scilurus, care acolo isi batea monede; federatia din Pentapolis lupta din greu contra presiunii bandelor tracice si a pirateriei instalate in mod stabil in apele Marii Negre. In Crimeea, fiii scitului Scilurus, dintre care cel mai de vaza se numea Palacos, amenintau Chersonesul. Din acest oras, care pastrase, mai mult ca toate celeleate, amintirea traditiilor elene, a pornit apelul catre Mithridate. Comandate de generali destoinici, armatele sale au debarcat si au pus repede stapanire pe Crimeea si pe litoralul septentrional al Pontului Euxin. Cetatenii din Chersones au dedicat o inscriptie comemorativa lui Diophantes, strategul victorios al armatelor Pontului, iar turnul numit al lui Neoptolem, de la numele amiralului ce condusese flotele lui Mithridate, a fost ridicat la varsarea Bugului. Dar scapand de pericolul scitic, indaratul caruia se preciza amenintarea invaziei sarmate, cetatile eliberate prin interventia lui Mithridate au trebuit sa-si sacrifice libertatea; ele faceau acum parte din imperiul sau. Panticapeionul a devenit, la Bosforul Cimerian, capitala posesiunilor sale septentrionale in momentul in care se stingea, pe la 107 i.Hr., anticul neam al Spartakizilor. Putin timp dupa aceea, el mai ingloba in statele sale o parte din Armenia, Trapezuntul si Colchida. La cealalta extremitate a Marii Negre, Odessos batea moneda cu efigia sa; cetatile din Dobrogea: Callatis, Tomis, Histria, au urmat de indata acest exemplu. La sfarsitul capitolului consacrat acestor cuceriri, in marea sa carte despre Mithridate, Théodor Reinach a definit foarte bine rezultatele acestei politici indraznete: "Astfel se inchidea ciclul cuceririlor, unele sangeroase altele pasnice, prin care Mithridate isi triplase intinderea statelor si resursele bogatiilor, asigurand recrutarea flotei si a armatelor sale si procurand Regatului un granar: Chersonesul, un arsenal: Colchida, o citadela: Armenia Mica. Caracterul insusi al Regatului pontic iesea profund modificat din aceasta serie de stralucite campanii. Axa politica a monarhiei se deplasase: nu mai era in stramta vale a Irisului, ci in Pontul Euxin, al carui perimetru, afara de coasta Caucazului si cea a Bithyniei, era dominat in intregime de Mithridate insusi, fie de aliatii sai. Noua capitala, Sinope, altadata in aer, aproape de extremitatea regatului, era acum in centru, la egala distanta de gurile de acum inainte pontice ale Phasis-ului, Tanais-ului si Dunarii. Camp de manevre, bazin de comert si port de refugiu, Marea Neagra a devenit un lac mithridatic; regele Capadociei pontice face loc regelui Pontului, "regele marii". Acest rezultat ar fi trebuit sa ajunga vietii unui om; dar ambitia lui Mithridate nu vedea in el decat o etapa: in timp ge generalii sai se straduiau inca sa supuna Euxinul, el pregatea cucerirea Asiei Mici."

Ar insemna sa depasim cadrul acestui studiu daca ne-am apleca asupra campaniilor pe care Roma a trebuit sa le intreprinda impotriva sa. In doua randuri, el a reprezentat pentru politica romana un pericol aproape mortal. Asa cum a sublinaiat foarte bine Carcopino: "Daca ne gandim mai bine, numai cateva luni au lipsit pentru ca Mithridate al VI-lea Eupator, regele Pontului, devenit in douazeci de ani un redutabil monarh, sa nu impinga Roma spre Marea Adriatica sub presiunea fortelor disparate, pe care stiuse sa le adune sub propriile ordine, dupa cum ele se amestecau firesc in ambiguitatea persoanei sale. Mithridate a fost pe punctul de rasturna Imperiul Romei pentru ca, exact in momentul in care acesta, asaltat in Italia, se clatina din temelii, el a fost gata sa profite, cu o energie salbatica si cu geniul siretlicurilor sale, de situatia creata in Asia prin nefericita politica a Patres-ilor lovita deopotriva de teama si de aroganta, lacoma si tematoare, fara generozitate si fara orizont."

A fost nevoie de efortul succesiv a trei dintre cei mai mari generali romani din aceasta epoca, Sulla, Lucullus, Pompei, pentru a putea rapune acest formidabil adversar. Doborat prima oara si obligat sa-si abandoneze cuceririle din Egeea, el reia zece ani mai tarziu negocierile cu toti dusmanii Romei. Invins din nou, cauta refugiul pe langa ginerele sau Tigran, regele Armeniei; pentru imaginea ce ne-o putem face despre aceasta personalitate atat de complexa, este semnificativ faptul ca de aceste evenimente se leaga episodul dramatic al masacrului surorilor si concubinelor sale, adevarat harem, pe care nu intelegea sa-l abandoneze in mainile vrajmasului; sub lustrul elen se intrezaresc deja moravurile de serai. O noua tentativa, determinata de rascoala legiunilor, ajunge la un nou esec si va sfarsi prin a antrena si ruina lui Tigran, care tocmai obtinuse intre Pont, Caspica si Mesopotamia, domeniul revendicat mai tarziu de armeni drept patrimoniul lor. Urmarit de invingatorul Pompei, Mithridate tot nu renunta; trecand prin multe peripetii, el fuge de-a lungul coastelor abrupte ale Caucazului si reapare, aclamat de cetatile pontice, in regatul sau din Bosforul Cimerian. De acolo ar fi vrut sa-si incerce din nou norocul si sa pregateasca contra Romei cea mai periculoasa din manevrele sale; el se gandea, probabil daca am crede relatarile istoricilor, sa alcatuiasca la nordul Marii Negre o coalitie redutabila a tuturor barbarilor - sarmati, geti, celti si germani -, ca in fruntea lor sa se arunce asupra Italiei, traversand regiunile dunarene. Dar ora acestei mari invazii nu sunase inca. In imposibilitatea de a inabusi revolta propriului sau fiu, Pharnace, si de a stavili razvratirea ce fierbea in jurul lui, a sfarsit prin a se arunca in sabia unui mercenar gal, in cetatea de la Panticapeion, unde il asediau dusmanii. Asa s-a incheiat in 63 i.Hr. - anul conjuratiei lui Catilina - cariera acestui mare om politic "superior celorlalti, uneori prin noroc, dar intotdeauna prin curaj", dupa cum il caracteriza istoricul roman Velleius Paterculus. Odata cu el, regiunile pontice s-au aflat pentru o clipa in plina lumina, in centrul marilor evenimente din istoria secolului I. El a fost primul care a realizat unitatea lor si a inteles deplin valoarea, nu numai economica, ci si politica si strategica, a pozitiilor ce ii aparau accesul. A treia sa campanie impotriva Romei a fost mai mult un razboi al Stramtorilor, al caror control tinea sa si-l asigure, decat o lupta pentru succesiunea la tronul Bithyniei; ea avea sa esueze in fata rezistentei Cyzicului si a Bizantului, orasele grecesti care aparau zona din apropire deja atasata hegemoniei romane. Incepand cu epoca lui Mithridate spatiul pontic se poate considera deplin integrat in curentul politicii generale a lumii antice, in momentul in care Roma termina sa-si constituie imperiul mediteranean.

In urma razboaielor contra regelui Pontului interesul politicii romane s-a extins la litoralul Marii Negre. In timp ce Lucullus, urmarindu-si interesele, patrundea in Armenia si se apropia astfel de bazinul pontic oriental, fratele sau, M. Lucullus Varro, invingatorul tracilor din Balcani si Moesia, supunea inca din 72-71 i.Hr. cetatile grecesti din Pontul Stang si ducea pentru prima oara legiunile pana la malurile Dunarii.

Un tratat de alianta a fost incheiat inca de pe atunci intre Callatis si Roma, care inlocuia protectoratul lui Mithridate prin cel al Republicii. Operatia intreprinsa ulterior de Pompei impotriva piratilor ce bantuiau marile a curatat si Pontul Euxin de acesti jefuitori. In Regatul Bosporan, Pharnace ii succeda la tron lui Mithridate, dar ca "prieten si aliat al poporului roman". El avea sa piarda apoi aceasta calitate, in incercarea sa de a recuceri Regatul Pontului, pe care Cezar i l-a smuls printr-o campanie fulgeratoare, si Regatul Bosporan, disputat cu Asandros; acesta s-a debarasat si de Mithridate din Pergam, pretendentul pe care il sustineau romanii. Acest moment marcheaza o intrerupere a expansiunii romane; deja, spre 62 i.Hr., o revolta a orajelor din Pontul Stang, ce nu puteau indura abuzurile financiare ale avidului proconsul din Macedonia, il facusera sa suporte o infrangere zdrobitoare si compromisesera influenta Romei asupra tracilor de pe malul drept al Dunarii. Puterea daco-getilor lui Burebista ajungea pe atunci la apogeu, in timp ce grupurile rivale din razboiul civil se infruntau in provinciile romane. Se intelege ca Cezar, dupa ce a pus stapanire pe imperiu, s-a gandit la o incheiere a socotelilor cu regele barbar care optase pentru Pompei; am amintit mai sus ca ambii protagonisti au disparut aproape in acelasi timp. Imediat, marele regat daco-getic s-a dezmembrat din nou, iar inaintarea romana a fost si ea stavilita, pana in momentul cand Octavian a devenit Augustus, succesorul lui Cezar si unic stapan al lumii romane. De data aceasta noua expeditie a legiunilor a recucerit Dobrogea de la bastarni; gurile Dunarii au fost apoi aparate cu succes contra sarmatilor. Populatiile din nordul Euxinului au cautat din nou prietenia poporului roman, iar, daca am acorda credit testamentului lui Augustus, influenta imperiului a fost consolidata pana la Delta Dunarii, Dobrogea urmand sa fie cuprinsa mai tarziu in limitele provinciei Moesia.

Dar ambitia lui Augustus si vederile colaboratorului sau, insarcinat cu afacerile din Orient, Agrippa, nu se limitau la cursul Dunarii. Problema spatiului pontic in ansamblu se punea pentru Roma, care ii domina acum perimetrul anatolian si balcanic. Cetatile grecesti de pe coastele septentrionale ale Marii Negre, deja saracite si hartuite la sfarsitul domniei lui Mithridate, pareau amenintate de o distrugere totala. Olbia cazuse in urma atacului indreptat contra ei de Burebista; orasul din epoca romana a fost o creatie noua pe ruinele vechii asezari elenice. Cele 180 000 medimne de grau, livrate de toate posesiunile Bosforului Cimerian lui Mithridate, nu se pot compara cu cele 400 000 pe care, cu doua secole inainte, Panticapeionul le trimitea numai pe piata Ateniana; productia de grau si exportul lui se resimt in urma nesigurantei generale, provocate de incursiunile sarmatilor si refluxul scitilor. Elenismul asiatic gasise un punct de sprijin in armatele romane; era logic ca avanposturile sale din Euxin sa invoce aceeasi protectie, dupa caderea lui Mithridate.

Augustus si Agrippa par sa se fi gandit la aceasta; li se atribuie proiectul de a organiza in Crimeea provincia Scythia Taurica. Dar efortul era disproportionat fata de fortele de care dispuneau la acea data; alte pericole retineau legiunile pe Rin si pe Dunare. La nordul Marii Negre s-a aplicat formula atat de ingenios definita de Kornemann a "granitelor nevazute" in locul limes-ului fortificat si al garnizoanelor ce asigurau apararea, un regat indigen, al carui suveran era legat de imperiu prin legaturi clientelare si prin dependenta, isi asuma rolul de a supraveghea miscarile popoarelor din stepa si de a reprezenta interesul politicii romane. Regatul Bosforului Cimerian era bine plasat pentru a indeplini aceasta sarciana. In epoca lui Augustus, Roma a trebuit sa faca fata actiunii reginei Dynamis, fiica lui Pharnace, si a unei printese indigene, care parea ca vrea sa reinvie pentru propriul profit traditia razboinica a amazoanelor. Dar dupa domnia acestei personalitati cu adevarat "dinamice" - daca ar fi sa judecam dupa succesiunea alternativa a victoriilor, infrangerilor si casatoriilor sale, care nu erau pentru ea decat un alt camp de lupta -, dinastia fondata de Cotys se infeuda complet Imperiului roman. Seria regilor sai cu nume tracice se prelugeste pana in secolul al IV-lea, asigurand o durata exceptionala unei monarhii ce parasise de mult temeliile dreptului elenic de la originile sale pentru a adopta tot mai mult obiceiurile Orientului iranian. Demnitarii "Sublimei Porti" figureaza deja pe o inscriptie din secolul al III-lea al erei noastre. Dar ei se proclamau si prieteni fideli ai imparatilor romani si erau infatisati pe monedele lor cu insemnele militare conferite de Imperiu. S-ar putea eventual atribui aceleiasi influente anumite detalii ale costumului, semanand cu vesmantul roman, pe care il regasim uneori pe statuile barbare inaltate pe tumulii stepei, kamennye baby, a caror folosire s-a mentinut in antichitatea timpurie pana in epoca invaziilor cumane si tatare. Unele exmplare, pe care le-am putut examina pe Niprul Inferior, la Melitopol, Eupatoria sau la muzeul din Taganrog, lasa sa se intrevada in sculptura lor barbara o incecare de reprezentare vestimentara, ce poatre fi comparata cu tipul "militar" al monedelor Bosforului. Ar fi o dovada a influentei exercitate asupra popoarelor stepei de acest regat oriental, integrat in sistemul roman de aparare.

In Dobrogea se incercase mai intai o solutie similara, dar vecinatatea regatelor daco-getice obligase in cele din urma Roma sa preia direct in mana administratia si apararea provinciei. Ovidiu, exilat la Tomis in vremea domniei lui Augustus, a lasat in operele sale o descriere foarte vie a starii de nesiguranta continua ce plana atunci asupra oraselor grecesti si a satelor getice din regiune. Iarna, barbarii de dincolo de Dunare traversau fluviul inghetat, incendiau satele si rapeau vite si sclavi. Zidurile oraselor erau singurul obstacol pe care nu-l puteau trece. De aceea, sub domnia lui Claudius, Ripa Thraciae invecinata cu Delta Dunarii a fost alipita provinciei romane.

Totusi, aceste pozitii defensive nu erau suficiente pentru o dominatie care pretindea sa cuprinda intregul Orbis terrarum. Daca adoptam cronologia care fixeaza data expeditiei lui Plautius Aleianus la nordul Dunarii in timpul domniei lui Nero, adica pe la 60-67 d.Hr., vom vedea reinnoindu-se manevra celor doi Lucullus in campania lor combinata impotriva lui Mithridate si Tigran. Intr-adevar, si de aceasta data, o armata romana invada Armenia, la ordinele lui Corbulon, facand o recunoastere a drumurilor spre Caspica, pe cand cea a lui Plautius Aelianus obliga pe regii bastarnilor germani si ai roxolanilor sarmati sa vina sa se inchine in fata vulturilor. Epitaful generalului victorios gasit la Tivoli aminteste, intre altele, ca "l-a silit apoi pe regele scitilor sa ridice asediul orasului Chersones, aflat pe cealalta parte a Borystenes-ului", si ca primul dintre legatii Moesiei "a gasit remediul pentru lipsa de paine a poporului roman prin trimiterea uneui mari cantitati de cereale din aceasta provincie". Aceasta reluare a exportului de grau pontic pe piata mediteraneana subliniaza interesul economic al initiativei. Istoricii ii atribuie lui Nero proiecte mai vaste. In intelegere cu partii, cu care tocmai fusese restabilita pacea, el planuia cucerirea Caucazului si, printr-un plan ce reinoia pe cel al lui Alexandru si Cezar, o expeditie ce ar fi supus Romei tot spatiul necunoscut din nord si din est, dincolo de Marea Neagra si de Marea de Azov, a carui intindere adevarata era necunoscuta pe atunci. Caderea imparatului a pus capt acestor proiecte gigantice; poate ca informatii mai exacte au aratat generalilor romani imposibilitatea de a duce la bun sfarsit aceasta sarcina imensa. In ultimul sfert al secolului I, sub domnia Flavilor, Roma se multumea cu succesiunea Regatului Pontului, pe care tocmai il preluase aproape in intregime: litoralul anatolian si tracic, Dobrogea, iar la nordul Dunarii punctele de sprijin ocupate de trupele sale incepand de la Tyras la varsarea Nistrului, la noua Olbia ridicata pe locul celei vechi, pana la Chersones in Crimeea si locurile dependente de el: sapaturile intreprinse la capul Ai-Todor, anticul Charax, in extremitatea sudica a Crimeei, au scos la iveala existenta unei garnizoane romane. Toate aceste orase grecesti isi pastrasera autonomia si institutiile municipale, pe linia guvernarii oligarhice favorizate peste tot de politica romana, dar ele faceau parte de acum inainte din marea federatie de cetati, reunita in hotarele Imperiului. Pentru a incheia periplul, Regatul Bosporan, ai carui regi se proclamau fideli slujitori ai puterii imperiale, veghea asupra stramtorii Kerci si a gurii de varsare a Kubanului, in timp ce flota Euxinului intalnea in larg coastele Caucazului si urmarea piratii. Timp de trei secole Marea Neagra va fi un lac roman.

Aceasta opera nu avea sa fie deplin consolidata decat sub domnia lui Traian. Razboaiele acestui imparat, care a intins la maximum frontierele dominatiei romane, par sa fi fost, in ultima analiza, consecinta directa a ocupatiei litoralului pontic. Pentru a mentine aceasta cucerire si a o asigura contra oricarei impotriviri defensive trebuiau sa fie aparate solid cele doua bastioane care flancau pozitiile orcarui cuceritor venit din sud: Armenia in sud-estul si Dacia in nord-vestul Euxinului. Manevra de atatea ori proiectata, schitata uneori ca o pregatire pentru alte actiuni mai vaste, va fi de aceasta data considerata de unul din marii capitani ai antichitatii ca principalul sau obiectiv si va fi redusa cu hotarare pana la realizarea deplina si integrala. De aceea, cucerirea Daciei, intrevazuta de Cezar, se dovedea acum o necesitate inevitabila. Regatul daco-getic, unificat din nou prin initiativa cutezatoare a lui Decebal, ameninta nu numai pozitia Romei in bazinul pontic, ci si prin provinciile noi din Balcani si din Europa Centrala. In fruntea unei coalitii a popoarelor razboinice, tracice, sarmatice si germanice el ar fi devenit in cativa ani un nou Mithridate; deja victoriile sale reputate asupra legiunilor lui Domitian zdruncinasera linia de aparara a Dunarii si o pace nesigura ii lasa ragaz ca sa pregateasca, cu mijloace pe care chiar Roma i le furniza, un atac inca si mai de temut.

Nu intentionam sa reconstituim aici istoria razboaielor Daciei; ele au fost studiate in toate detaliile operatiunilor lor. Este poate locul sa insisistam, poate mai mult decat s-a facu pana acum, asupra episodului "pontic" al acestor campanii. Pare sigur ca in primul razboi din 102 d.Hr., Decebal a incercat o diversiune in Dobrogea cu forte considerabile si l-a obligat pe imparat sa se repeada cu auxiliarii si cu legiunile sale si cu flota Dunarii pentru a da o sangeroasa batalie, martora fiind imaginea de pe columna lui Traian. Doua ctitorii ale imparatului au consacrat memoria acestor infruntari victorioase pe campul de lupta, unde a fost oprita tentativa lui Decebal de a transfera teatrul de razboi in Moesia, spre a opri astfel invadarea propriei sale tari: sunt cele doua orase dunarene Nicopolis si Tropaeum. Langa aceasta din urma se inalta trofeul monumental, a carui masa de piatra si ciment domina pana in zilele noastre oraselul Adamclisi. Basoreliefurile care au fost transportate la Bucuresti au fost si sunt mereu un subiect de ample discutii intre arheologii si istoricii antichitatii; unii vad in aceste sculpturi reprezentarea contemporana a luptelor purtate de armata lui Traian impotriva lui Decebal si a aliatilor sai, altii le apropie stilul de cel care a dominat Imperiul roman si se arata inclinati sa dateze aceste figuri, cu o executie pe jumatate barbara, in secolul al IV-lea , in epoca razboaielor sustinute de imparatul Valens impotriva gotilor. Oricum ar fi, pare sigur ca originea monumentului trebuie cautata in razboiul lui Traian, cu toate ca a fost ulterior reconstituit si ca sculpturile pot fi atribuite unei maniere aproape "medievale" din secolul imperiului crestin. El marcheaza importanta acestei campanii pe cursul inferior al Dunarii pentru intregul mers al razboiului: cucerirea Daciei nu a devenit posibila decat cand baza de operatii pe care o constituia culoarul pontic si dunarean al Dobrogei a fost definitiv asigurata.

Se cunoaste astazi destul de bine organizarea si intinderea noii provincii Dacia imediat dupa cucerire. Legiunile detineau efectiv podisul transilvanean, care se suda de provinciile dunarene prin teritoriile anexate din Oltenia si Banat. Intre Carpati si cursul inferior al Dunarii, Campia Romana nu era cuprinsa in hotarele Imperiului, in sensul propiu al cuvantului. Dar drumuri strategice o traversau, supravegheate de legiuni si parcurse de negustori, ca si celalat "buzunar" constituit intre Tisa si Dunare, in portiunea din Campia Pannonica unde se stabilisera sarmatii. De asemenea, se pare ca un cap de pod roman se prelungea pe malul stang al fluviului, probabil in partea de sud a Moldovei si lega poate punctele de la gurile Dunarii de avanpostul de la Tyras de pe limanul Nistrului. Acolo nu sunt altceva decat pozitiile avansate ale liniei de aparare, care acopera in acelasi timp Dunarea si bazinul Marii Negre: acest caracter defensiv se va accentua sub domnia lui Hadrian.

La fel se va intampla si in cealalta extremitate a Marii Negre. Profitand de un razboi contra partilor, sase ani dupa terminarea celui cu dacii, Traian ocupa Armenia si incheie alianta cu principii Caucazului. O data asigurat acest pivot, ei intreprinde cucerirea Mesopotamiei, intra in Ctesiphon si isi infinge vulturii pe malurile Golfului Persic. Dar rezistenta localnicilor, complicata de o rascoala a evreilor, opreste inaintarea acestei ultime cuceriri. Si aici Hadrian abandoneaza pozitiile inaintate si se multumeste sa consolideze apararea Euxinului, controland drumurile Caucazului si ale Persiei; In curand Armenia va redeveni un stat semiindependent, atasat de Roma prin legaturi clientelare. Formula "granitelor nevazute" a sfarsit prin a iesi invingatoare, la fel ca pe litoralul opus al Marii Negre, in regatul Bosforului Cimerian. Asa se stabilizeaza in jurul bazinului pontic dominatia Romei: ea se va mentine pana la criza din secolul al III-lea al erei noastre si va rezista la asaltul marilor invazii. Nu toate pozitiile vor fi aparate pana la capat, dar o parte importanta a mostenirii romane va reveni Bizantului, iar continuitatea milenara a acestei organizatii militare si politice, la una din marile raspantii ale lumii antice si medievale, nu va fi intrerupta. Ea a asigurat supravietuirea cetatilor intemeiate de colonizarea elenica si contopirea, intr-o sinteza de o remarcabila originalitate, a culturii greco-romane din ultimele secole ale antichitatii cu vechile traditii orientale si cu influentele iraniene ale popoarelor de stepa. Persistenta acestei vieti urbane si a centrelor sale pe litoralul Marii negre va asigura, pe de alta parte, noi posbilitati comertului, de indata ce criza invaziilor va fi depasita, iar drumurile de pe uscat si de pe mare vor redeveni practicabile. Avem aici una din "permanentele" sigure ale istoriei pontice.

Succesiunea insasi a fazelor pe care le-am descris sumar in acest prea scurt capitol permite sa degajam altele, ce se vor verifica in epocile urmatoare. Aparitia sarmatilor, impinsi de huni, anunta marile miscari ale popoarelor din stepa si stransa interdpendenta a evenimentelor din aceasta regiune geografica cu cele ce se desfasoara in intinsul spatiu euroasiatic, in Asia Centrala si la portile Extremului Orient. Perspectiva istoriei, vazuta de pe tarmurile Euxinului, este de acum inainte continentala, aproape planetara.

Regatul maritim al lui Mithridate subliniaza un alt fenomen specific politicii si razboaielor din aceasta regiune, de asemenea susceptibil de a se repeta in cursul secolelor: tendinta unei hegemonii intinse pe tot litoralul Marii Negre, al carei punct de plecare si baze navale se afla pe coasta anatoliana, intre capul Sinope si hotarele Transcaucaziei. Intre aceleasi limite se va constitui, la sfarsitul evului mediu, Imperiul Trepzuntului, care va adauga la posesiunile sale porturile bizantine din Crimeea si va incerca sa supuna controlului sau navigatia din bazinul oriental al marii si accesul la marile drumuri caravaniere din Siria si Persia.

In sfarsit, cucerirea romana, prin felul ei de a aborda problema pontica si de a o rezolva, deschide calea celeilalte cuceriri venite din sud , un mileniu si jumatate mai tarziu, cea a invadatorului otoman. Pentru Imperiul turc, ca si pentru Imperiul roman, stapanirea litoralului Marii Negre cere puncte de sprijin la cele doua extremitati ale spatiului pontic: in masivul muntilor Armeniei si in cel al Carpatilor. Cucerirea litoralului antreneaza fatalmente anexarea tinuturilor din sudul Caucazului, pe de o parte, si, pe de alta parte, puncte de sprijin si capete de pod pe Dunare - stindardul pasei fluturand pe cetatea din Buda -, in Transilvania si in principatele Moldovei si Tarii Romanesti din dependenta Sublimei Porti. Cuceririle lui Soliman decurg ca necesitate din razboaiele lui Mahomet II, asa cum cele ale lui Traian decurg din proiectele lui Augustus si ale expeditiilor din timpul domniei lui Nero. O inlantuire atat de sigura de la cauza la efect marcheaza inca o data unul din aspectele permanente ale locului ce se cuvine sa-l acordam Marii Negre in evolutia multimilenara a chestiunii Orientului.

 Intoarcere sus ^ | < Intoarcere la versiunea cu imagini a paginii