| |
| |
Aceste boli mentale sunt
un semn că ne-am rupt complet de natura noastră reală.
Este o renuntare totală la noi însine, o evadare din viată, spre o
altă identitate.
Nu mai acceptăm nici un aspect al adevăratei noastre fiinte.
Am dori să nu mai fim noi însine.
Dacă suntem afectati de astfel de boli mentale, înseamnă că
intelectul nostru, structura noastră mentală, este extrem de
puternică si că nutrim obsesia cronică de a întelege viata, mai
degrabă, decât de a o accepta asa cum este ea.
Trăim, aproape exclusiv, la nivelul chakrelor superioare ( coronală
si a fruntii ), rupând orice contact cu primele două chakre ( bază
si sacrală ). VEZI
CHACRE.
Se poate, de asemenea, să fi încercat să fortăm cunoasterea tainelor
si misterelor vietii, dorind să ne grăbim initierea prin dezvoltarea
prea grabnică a anumitor perceptii extrasenzoriale.
Alienarea noastră este un mesaj clar că ne-am îndepărtat de sursa
vietii, a existentei, de Dumnezeu.
De altfel, se pare că suntem profund preocupati de credintă.
Suntem fie extrem de credinciosi, fiind prea preocupati de
existenta binelui si a răului, fie suntem în căutarea credintei,
simtind o nevoie acută de a percepe existenta lui Dumnezeu.
Ne simtim, pe undeva, păcătosi, mizerabili, fiinte oribile, rupte de
divinitate.
În noi se dă o luptă constantă între " fortele binelui si cele ale
răului ".
Credem în Dumnezeu dar, din păcate, credem de asemenea în existenta
lui Satan si aceasta creează în noi o diviziune, o sfâsiere,
tulburându-ne profund fiinta.
Satan nu are consistentă, el nu este decât o personificare a ceea ce
noi numim rău.
Răul, în sine, nu este decât absenta binelui, asa cum întunericul nu
este decât absenta luminii.
În realitate întreaga existentă nu este altceva decât o expresie a
divinitătii, care cuprinde, în egală măsură, lumina si tenebrele,
scopul evolutiei constând în expansiunea constiintei, a luminii
adevărului.
Atunci când credem în existenta răului, a păcatului, ne rupem de
divinitatea noastră interioară.
Tulburările mentale măsoară tocmai această distantă care ne separă
ne adevărata natură a fiintei noastre, căci, de fapt, noi am uitat
cine suntem...
Urmarea este că ne simtim izolati, rătăciti într-un univers ostil si
înghetat si suntem permanent în defensivă, simtindu-ne amenintati de
tot felul de primejdii.
Reactia noastră "de apărare" ne îndeamnă, fie să devenim extrem de
dependenti de aspectul material al existentei, pentru a ne securiza
(dezvoltând tot felul de fobii), fie să ne detasăm complet de
existenta materială, pe care o percepem ca pe sursa răului, evadând
într-o " ideală dimensiune paralelă " ( rupându-ne complet de
realitatea fenomenologică). |
|
| |
|
