„În 1975, în cadrul Adunării Organizaţiei Naţiunilor Unite, deşi aceasta fusese o creaţie americano-evreiască, mai mulţi şefi de stat au denunţat „conspiraţia sionisto-americană împotriva lumii”, în acelaşi an fiind adoptată o Rezoluţie O.N.U. prin care sionismul a fost condamnat ca fiind o formă de rasism. Cele mai multe voturi veneau din partea statelor arabe şi a celor din lagărul comunist, mai puţin România ceauşistă, pro-sionistă. Delegatul SUA, Daniel Moynihan (evreu), a declarat pe loc: „Statele Unite se ridică să declare în faţa Adunării generale a Naţiunilor Unite, şi în faţa întregii lumi, că nu vor recunoaşte, nu se vor conforma şi nici nu vor fi vreodată de acord cu acest act". S-a întâmplat, însă, ca în Rusia să vină epoca gorbaciovistă, iar ruşii să cunoască destrămarea URSS, pentru ca Rezoluţia să fie anulată de către ONU, Rusia schimbându-şi votul. Din această perspectivă, căderea blocului comunist est-european şi a URSS a însemnat o indirectă victorie pentru sionişti. Pentru Ceauşescu situaţia era complicată. El se opunea schimbărilor, iar faptul că a avut o atitudine general pro-sionistă nu mai conta în faţa acuzelor din partea generalului de Securitate dezertor Ion M. Pacepa, acuze de asociere criminală împotriva evreilor cu liderul palestinian Yasser Arafat.” „Observând că până la anul 1000 nu se prea ştie nimic despre evreii europeni, dr. Israel Shahak constată că se poate vorbi despre iudaism în forma sa clasică abia după anul 1200 (deci odată cu apariţia pe scena istoriei europene a khazarilor travestiţi în evrei), considerând că această formă a iudaismului a suferit foarte puţine schimbări de atunci şi rămâne şi astăzi o forţă puternică.” „Din 1973, această «doctrină» este răspândită în mod public în special în rândurile militarilor israelieni religioşi. Prima dată, acest îndemn oficial apare într-o broşură editată de Comandamentul Regiunii de Centru a armatei israeliene, al cărei domeniu de acţiune cuprinde Cisiordania. În această cărticică marele rabin (colonel) al corpului de armată scrie: «Dacă în cursul unui război, sau în timpul unei urmăriri sau al unui raid, forţele noastre se găsesc în faţa unor civili de care nu putem fi siguri că nu ne vor aduce daune, aceşti civili după Halakhah, pot şi chiar trebuie să fie ucişi... În război, când trupele noastre se angajează într-un asalt final, Halakhal le permite şi chiar le ordonă să-i omoare şi pe civilii buni, adică pe cei care se prezintă ca atare.»” „Furtul calificat (însoţit de violenţă) este strict interzis dacă victima este un evreu. Totuşi, acelaşi act comis de un evreu în dauna unui ne-evreu nu este interzis decât în anumite împrejurări, de exemplu "când ei (ne-evreii) nu se află sub stăpânirea noastră"; dar el este permis când "când ei se află sub stăpânirea noastră". Autorităţile rabinice au opinii divergente în ce priveşte definirea precisă a împrejurărilor în care furtul calificat în dauna ne-evreilor este licit, dar întreaga dezbatere se învârte în jurul raporturilor de putere dintre aceştia şi evrei, şi nu ţine seama de considerente universale, cum ar fi dreptatea şi omenia. Acest fapt ar explica de ce atât de puţini rabini au protestat împotriva deposedării violente a palestinienilor din Israel de către evrei, atunci când aceştia aveau asupra lor avantaj zdrobitor.” „Refacerea statului evreu şi a Templului lui Solomon a fost însă pentru mulţi dintre evrei o preocupare permanentă de-a lungul acestor secole. Încă din secolul al doilea d.Hr., evreii la care sentimentul naţionalist precumpănea asupra celui strict religios intenţionau să organizeze recucerirea Palestinei prin mijloace politico-militare. Rabinismul ortodox, ce spunea, conform Talmudului, că eliberarea Palestinei nu poate avea loc decât odată cu venirea lui Mesia, a învins acest curent până în sec. al XIX-lea, când o adevărată revoluţie religioasă s-a petrecut în lumea iudaică: depersonalizarea mult aşteptatului Mesia. Istoricii au numit acest trufaş curent religios neomesianism.” „Înaintea Primului Congres Sionist de la Basel, în 1897, a avut loc Congresul de la Focşani, în 1893." Am citat cuvintele răposatului academician evreu sefard Nicolae Cajal. Până în 1948, crearea statului Israel însemnase un deziderat major al sionismului, al evreimii în general. Ceea ce se cunoaşte mai puţin astăzi este că soluţia nu a fost întotdeauna Palestina, ci chiar şi Argentina sau teritoriile româneşti, mai cu seamă Moldova.” „Presiunile politice internaţionale, sub comanda Alianţei Israelite Universale, declanşate asupra românilor, pentru ca aceasta să le asigure evreilor un "cămin", au demarat din 1878 când «Conferinţa de Pace de la Berlin» impunea României "înpământenirea" în masă a evreilor intraţi clandestin în ţară, în schimbul recunoaşterii independenţei şi a statalităţii, apoi, în 1919, la «Conferinţa de Pace de la Paris», când Alianţa Israelită Universală şi Jointul au înaintat un Memoriu ce a scos la iveală lucruri teribile pentru români, precum existenţa unor garanţii primite antebelic de către evrei de la «Marile Puteri»: „emanciparea evreilor” ca şi condiţie prealabilă recunoaşterii oricărei „anexări teritoriale de către Regatul României” (exprimare a organizaţiilor evreieşti), stipulându-se că „drepturile astfel obţinute de evrei vor fi plasate sub protecţia Ligii Naţiunilor”. Aceste „drepturi ale evreilor” vizau cu precădere Basarabia, parte a Moldovei pierdută de români în 1812, pe teritoriul căreia s-a concentrat mai apoi o şi mai numeroasă populaţie evreiască, datorită politicii ruseşti ce nu dorea răspândirea evreilor în întreg imperiul ţarist. De aceea, în 1919, în Basarabia evreii reprezentau 37,4% din populaţia urbană şi 55,7% din populaţia rurală şi a târgurilor. Respingerea evreilor de către români, ca o reacţie de auto-apărare faţă de intervenţiile presante ale «Marilor Puterii» străine, în opinia dlui Alex Mihai Stoenescu, reprezintă un «fenomen» determinat de „deciziile superioare europene, care au îndepărtat ideea constituirii statului evreu în teritoriul istoric [Palestina] şi au ales soluţia autonomismului în Estul Europei... Întregul demers presant al Marilor Puteri împotriva României, insistenţa cu care erau exercitate presiunile, toată campania de denigrare din presa străină, duc către imaginea unei decizii superioare care încerca să constituie pe teritoriul României un cămin pentru populaţia evreiască emigrată din zona marelui Imperiu ţarist. Rezistenţa românilor şi eventuala expulzare a evreilor din România însemnau tot atâtea probleme grave, de maximă importanţă, în jocul de interese dintre Marile Puteri pe plan mondial. Este neverosimil a crede că doar marile puteri mondiale doreau să transforme Moldova într-un cămin evreiesc. Ei înşişi îşi doreau cu ardoare acest lucru, chiar dacă ar fi preferat Palestina, şi chiar dacă această aspiraţie a însemnat la un moment dat asumarea cauzei comunismului. Palestina mai însemna şi a te afla în mijlocul unui ocean de ură arabă, pe când românii s-au dovedit întotdeuna mai toleranţi. Secularul conflict teritorial evreo-român asupra Basararabiei a fost surprins şi de către scriitorul dizident român Paul Goma, român basarabean, martor la anumite evenimente (a cărui asasinare a fost comandată de nomenclaturista comunistă evreică Ghizela Vass - apropiată a cuplului dictatorilor Ceauşescu - teroristului internaţional Carlos «Şacalul»; a se vedea subcapitolul „O evreică deasupra Securităţii"): „Fireşte, evreii nu au vorbit niciodată cu glas tare [înainte de 1940] de interesul lor de a se menţine Basarabia «în componenţa» Rusiei, unde, într-un secol de ocupaţie, Basarabia capătase statut de surogat de «eretz» (patrie) a lor, cei fără de patrie. Denunţau gălăgios numai «răpirea samavolnică de către boierii români», «smulgerea de la sânul Rusiei» (alternând «sânul rus» cu «patria ucraineană», după mersul meteorologic politic). De la inventarea «Bessarabiei» de către ruşi la începutul secolului al XIX-lea, evreii s-au simţit mult mai bine în această nouă şi meridională gubernie rusească decât în Galiţia tradiţională; într-atât, încât în unele texte «klezmer» oneste poate fi auzit, în idiş, refrenul «Basarabia, ţara mea»... ” Chiar dacă astăzi „statul iudeu” este creat în Palestina (Israel), după 1990 s-a produs în România o subtilă infiltrarea a capitalului evreiesc în toate domeniile economiei, iar rapoarte secrete demonstrează că peste 100.000 de evrei israelieni s-au europeni au cerut şi au redobândit cetăţenia română. În cadrul recensămintelor aceştia îşi declară însă naţionalitatea ca fiind română. Având bani şi acaparând proprietăţi, alături de firmele magnaţilor israelieni ce „investesc" masiv în domeniul imobiliar şi funciar din România, ei par a pregăti un posibil refugiu, de fapt acelaşi ca şi în trecut, evreilor israelieni, în cazul în care Palestina ar cade pradă unui veritabil război, sau poate o «patrie» alternativă. Poate fi însă vorba şi numai de transformarea României într-o „vacă de muls” . Evreul Jules Meshil-Marigny, în a sa Istorie a economiei popoarelor vechi, scria, în anul 1878: „Stăpânul aurului va fi stăpânul lumii. Cine vor fi stăpânii lumii, dacă nu evreii? Apropiata ascendenţă a Ierusalimului pe colinele gloriei este aproape sigură. Noi lucrăm de secole în această direcţie, nimeni nu ni se mai poate împotrivi. Noi vom vedea curând că Israel, după ce va ajunge în posesia tuturor averilor lumii, va domina, se va extinde şi va creşte, stăpânim popoarele ca pe o cireada." Când comunismul părea unul dintre mijloacele scopului fanatic, iudaismul neo-mesianic cunoştea o altfel de exprimare, printr-unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai săi, mentor al doctrinarului comunismului, evreul Karl Marx: „Poporul evreiesc, considerat ca un tot, va fi propriul său Messia. Dominaţia evreilor asupra lumii va fi realizată prin contopirea tuturor celorlalte rase umane, prin înlăturarea graniţelor şi a monarhiilor şi prin instaurarea unei republici mondiale, care va acorda pretutindeni evreilor drepturi cetăţeneşti. În această nouă organizare a omenirii, fiii lui Israel, răspândiţi încă de pe acum pe întreaga suprafaţă a pământului, vor fi elementul conducător, fără să întâmpine rezistenţă din partea nimănui. La acest lucru se va ajunge îndeosebi atunci când evreii vor şti să aducă masele muncitoare sub conducerea puternică a câtorva dintre ei. Toate guvernele popoarelor care vor alcătui republica mondială vor ajunge în mâini evreieşti, proprietatea particulară va fi discreditată, iar bunurile statului vor fi pretutindeni administrate de evrei. Aşa se va împlini făgăduiala scrisă în Talmud, anume că evreii, în timpurile mesianice, vor ţine sub cheile lor bogăţiile tuturor neamurilor." - Levy Baruch, Revue de Paris, 1935. După 23 august 1944, când regele Mihai l-a arestat pe mareşalul Antonescu, iar România a întors armele împotriva Germaniei, evreii din România au aspirat spre un puternic reviriment social, datorat în primul rând prezenţei militare ruseşti din ţară, ce a adus din Uniunea Sovietică un puternic contingent de evrei comunişti, în frunte cu Ana Pauker, contingent care, împreună cu cei ce acţionaseră în clandestinitate în ţară, să preia conducerea statului. Acest deziderat evreo-sovietic s-a petrecut efectiv după 1948, adică după crearea Securităţii, şi după instalarea mai multor miniştri evrei. „Roosevelt şi Winston Churchill au cedat comunismului Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria şi Iugoslavia. Roosevelt provenea dintr-o familie ilustră de evrei sefarzi numiţi Delano şi din altă familie de evrei germani, numiţi Rosenfeld, dar care şi-au modificat numele, transformându-l în Roosevelt. Evreul clandestin Harry Salomon Truman (care i-a urmat lui Roosevelt la preşedenţia Statelor Unite), francmasonul Winston Churchill şi Anthony Eden, evreu şi el, au abandonat apoi Europa de Est totalitarismului evreiesc sovietic" (Jean Boyer). Întreaga familie a lui Stalin («Om de Oţel» în rusă, pe numele său real Iosif Visarionovici Djugaşvili) era evreiască, iar în gruzină Djugaşvili înseamnă chiar "fiu de jidan". Primele două neveste ale lui au fost evreice, iar cea de a treia a fost chiar evreică khazară, anume Rosa Kaganovici (sora lui Lazăr Kaganov, nomenclaturist sovietic). Stalin a trecut, după moartea lui Lenin, drept şef al iudaismului Rusiei sovietice, cu pretenţii de şef al iudaismului mondial, motiv pentru care a avut şi importanţi oponenţi, ceea ce, până la urmă l-a condus la o adevărată ură împotriva evreilor sionişti, şi chiar a evreilor în general, pe care îi bănuia a fi o masă de conspiratori. În general, după 1944 şi până în 1948, o pătură a evreilor foarte bogaţi din România reuşiseră să îşi expatrieze la timp averile mobile (cei mai mulţi având conturi în străinătate), în timp ce evreii obişnuiţi au fost cooptaţi în administraţie ca sprijinitori ai noului regim politic, deoarece noua oligarhie politică a Republicii Populare România o constituia o echipă de evrei veniţi în ţară odată cu tancurile sovietice, în 1944. Principala marionetă a instalării regimului iudeo-comunist a fost românul Petru Groza, prim ministru al României din anul 1945. Însă, chiar şi acesta a fost şocat în activitatea sa de teribilele crime la care s-au dedat evreii comunişti. Iată o astfel de relatare: „Astă noapte, pe la ora 12, o voce la telefon mă implora să mă duc imediat la sediul Comitetului Central al Partidului [Muncitoresc Român], că pun la cale fapte foarte grave, de care voi răspunde eu. Când am întrebat cine este, mi-a închis telefonul. Tulburat şi nedumerit, am pornit spre C.C. Acolo, spre surprinderea mea şi a celor prezenţi, am găsit pe Ana Pauker, pe Vasile Luca, pe Iosif Chişinevschi şi pe Teodor Georgescu. Se găseau în plină discuţie aprinsă, iar intrarea mea i-a surprins şi încurcat. I-am întrebat despre ce este vorba, căci în calitatea mea de prim-ministru aş dori să fiu şi eu informat, ca să nu fiu surprins de evenimente. Erau cu toţii congestionaţi la faţă în urma discuţiilor avute şi nu prea vroiau să-mi comunice subiectul discuţiei. După multe insistenţe, i-am asigurat de devotamentul meu pentru partidul comunist şi de încrederea pe care trebuiau să o aibă faţă de mine. Vasile Luca mi-a spus că au discutat despre suprimarea celor 6.400 de oameni arestaţi, majoritatea intelectuali, conservatori reacţionari şi duşmani ai poporului, care, dacă vor fi lăsaţi în viaţă, ar putea deveni foarte periculoşi. Că în urma discuţiilor avute, ei erau cu toţii de acord că singura soluţie era să scape de ei, să se facă o noapte a Sfântului Bartolomeu, ca în Franţa, şi să fie cu toţii suprimaţi. «Decât să ne suprime ei pe noi, mai bine îi suprimăm noi pe ei, cât timp îi avem în mână. Aşa au făcut şi bulgarii.» Îngrozit şi desfigurat, am început să urlu şi să le spun că, printre arestaţi, se mai găseau şi rude de ale mele şi prieteni, care m-au ajutat în vremuri grele, când şi eu eram arestat, şi mi-au salvat viaţa. Că suprimarea lor fără judecată va avea un ecou internaţional foarte defavorabil pentru ţară şi regimul nostru, şi chiar pentru Partidul Muncitoresc... Că e mai bine să-l întrebe pe Stalin, care are răspunderea a tot ce se întâmplă în ţară. Două ore am discutat cu Vasile Luca, cel mai înverşunat dintre ei... că răspunderea mea este enormă şi istorică, iar eu nu pot să-mi iau partea mea de răspundere la acest masacru al intelectualilor români, iar dacă se întâmplă acest fapt, eu îmi prezint demisia... Că demisia mea ar fi o dezavuare a celor ce au hotărât masacrul, fapt care va fi comentat de adversarii noştri şi de presa din Occident. Faţă de opunerea mea categorică, dar mai ales de argumentul Stalin şi Occident, Luca i-a convins şi pe ceilalţi să amâne hotărârea şi să găsească o altă soluţie fără zgomot, întru realizarea aceluiaşi scop... Astfel, în zori m-am înapoiat acasă, zdrobit şi desfigurat. A fost cea mai cumplită noapte din viaţa mea..." Documentele epocii sunt cele mai relevante în descriere­rea „năvalei evreieşti”. Astfel, Secţia de Politie din Piatra Neamţ transmitea, în august 1946, Inspectoratului Judeţean de Poliţie următoarea „radiogramă" (NOTĂ): „Făcând sondaje printre membrii Partidului Comunist din Piatra Neamţ, spre a vedea starea lor de spirit, s-a constatat că între membrii de partid creştini şi evrei există o ură de rasă contra celor din urmă pe motivul că toate posturile de răspundere sunt ocupate de evrei atât în partid, sindicat, comitet de fabrică, economate etc, care văzându-se pe aceste demnităţi se cred că ei sunt mai puternici, sfidând astfel legile, populaţia românească pe care o crede sclavă". (din Arhivele Statului-Bucureşti). Prin Decretul nr.221 din 30 august 1948, în România fusese creată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (Securitatea), în structura Ministerului de Interne, menţinându-se în paralel şi SSI, cu sarcini de informaţii externe şi contraspionaj. În fruntea Securităţii s-a aflat evreul Boris Grunberg, sub numele de Alexandru Nikolski. În această nouă structură a serviciului secret de poliţie politică erau recrutaţi "oamenii cei mai devotaţi", fiecare direcţiune internă fiind însă împănată cu consilieri sovietici, adică cu evrei, agenţi ai Moscovei. Astfel, colonelul Dulberger Mişu (alias Dulgheru Mihai), a condus anchetele penale între anii 1945-1952, mai întâi Brigada Mobilă, iar apoi ca director în Direcţia Generală a Securităţii Poporului. În 1987 a emigrat în Israel. In subordinea sa au lucrat ca anchetatori: Aritonovici Samuel (alias Antoniu Sami), director adjunct în Direcţia Anchete Penale între anii 1948-1952 (plecat în Israel). Mathuseevici Nathan (alias Andreescu Matusei) anchetator penal la Brigada Mobilă (1946-1948) şi la Direcţia Regională a Ministerului de Interne Timiş, ca director adjunct, coordonând şi sectorul anchete; decedat în 1988. Răzvan Sergiu, locţiitor şef de Serviciu (1948-1953), plecat în Israel. Ceaslasvski, şef de Serviciu (1947-1953), frizerul Anei Pauker. Neidman Gingol, consilier (1947-1953) şi profesor la Şcoala de Securitate Băneasa, emigrat în SUA. Rusu Mircea, anchetator al Securităţii (1947-1956), se află la Los Angeles-SUA Davidovici Leon (alias Mureşan) anchetator în perioada 1948-1958, emigrat în SUA Franco Sandu (1947-1956), se află în Israel. Lenobel Barbu, anchetator (1945-1950) în Brigada Mobilă şi la Direcţia Generală a Securităţii Poporului, plecat în Israel. Mahler William, anchetator (1952-1956), plecat în Israel. Flamboly Telemaques; Negru Nicu plecat în Israel; Segal Luiza, Hosu Estera, Gersohn Clar, Hebert Estera, Wincler Viorica, Mateescu Ella, etc. [La Direcţia Anchete Penale erau încadraţi circa 45 de ofiţeri. Pe lângă cei enumeraţi mai sus, evrei, mai erau încă 8-10 evrei maghiari, 4-5 greci, 2-3 sârbi, 2-3 lipoveni. Restul erau români. La o socoteală simplă rezultă că la Direcţia Anchete Penale a Securităţii erau doar 8 români!] Omul de încredere din Securitate şi mână dreaptă a rabinul-şef din România, Mosses Rosen (cel care l-a săpat şi înlăturat pe Alexandru Şafran), a fost evreul Iulian Sorin (care prin nume a căutat să îşi camufleze desăvârşit etnia). La început a fost ofiţer superior la Direcţia I a Securităţii, ca şef al Serviciului Artă-Cultură, iar apoi a trecut la Departamentul Cultelor, ca inspector general. Din anul 1997, "avocatul" Iulian Sorin, apare ca secretar general al Federaţiei Comunităţii Evreieşti din România, şi îl regăsim ca fondator al neo-sionismului din România, în anul 2002, când declara că evreii din România trebuie să susţină „prin toate mijloacele şi în toate ocaziile, cauza statului Israel”, şi că „este absolut necesar să găsim calea de a pătrunde în presa cotidiană şi în periodicele din România”. Şi la nivelul guvernării de la începutul perioadei "co­muniste", prezenţa evreilor la poziţiile de conducere şi control din România a fost literalmente masivă. Niciodată nu a fost alcătuită o listă completă a acestora, însă literatura a prezentat întotdeauna una succintă şi ilustrativă. 1.Ana Pauker, agentul nr.1 al Moscovei în România. Ministru de Externe al României. Pe numele său real Hanna Rabinsohn, s-a născut la 13 decembrie 1893 în comuna Codăeşti, judeţul Vaslui. Tatăl ei, Hers Kaufman Rabinsohn, era haham, adică cel ce taie vitele şi păsările în tradiţie mozaică. Mama sa, Sura, era născută Sofer. 2.Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului de Externe. 3.Josef Kishinevski (Iosif Chişinevschi), alias Iakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (vice prim-ministru al României) şi membru al CC al PCR. 4.Teohari Georgescu, (nume real Burah Tescovich). Ministru de Interne al României. 5.Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar General al Adunării Naţionale (forul suprem al statului român socialist), realul conducător al Adunării. 6.Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru. 7.Miron Constantinescu, alias Meher Cohen (Kohn), evreu originar din Galaţi, ministru al Minelor şi membru în CC al PCR, membru al "grupului sionist" al Anei Pauker. 8.Moises Haupt, general, comandant militar al Capitalei. 9.Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii, evreu originar din Brăila. 10.Alexandru Bârlădeanu, alias Goldenberg. Membru al Comitetului Executiv şi al Prezidiului Permanent al CC al PCR. Aliat al lui Ion Iliescu în 1989 în preluarea puterii "revoluţionare". 11.Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil. 12.William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contraspionajului. 13.Valter Roman, pe numele real Neulander, tatăl lui Petre Roman (prim ministru al României după 1989, apoi ministru de externe), şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei, şef al Editurii Politice. 14.Alexandru Moghioroş. Evreu născut în Ungaria, ministru al naţionalităţilor mai întâi, apoi vice prim-ministru al României în perioada 1954-1965 (prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri). 15.Alexandru Bădan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor. 16.Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al cenzurii pentru presă. 17.Colonel Holban, alias Moscovich, şef al Securităţii pentru Municipiul Bucureşti. 18.George Silviu, alias Gersch Gollinger. Secretar General al Ministrului de Interne. 19.Erwin Voiculescu, real Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe. 20.Gheorghe Apostol, alias Gerschwin, preşedinte al Sindicatului Muncitoresc, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în guvernarea Gheorghiu-Dej. 21.Alexandru Nikolski. Evreu din Chişinău, pe numele său adevărat Boris Grunberg. Inspector general al Siguranţei în 1947. Din 1948 director adjunct al Securităţii. Din 1953, după moartea lui Stalin, a avansat la rangul de secretar general în Ministerul de Interne. Cunoscut ca "torţionar-şef" în ani '50, datorită terorii sistematice şi cruzimii aplicate deţinuţii politici români. 22.Stupineanu, alias Stappnau, şef al Spionajului Economic. 23.Emmerick Stoffel, evreu din Ungaria, ambasador al României în Elveţia. 24.Hary Făinaru, alias Hersch Feiner, şef de legaţie în ambasada română din State Unite ale Americii. 25.Ida Szillagy, evreică, prietenă a Anei Pauker, reala conducătoare a ambasadei române din Londra. 26.N. Lăzărescu, alias Burach Lazarovici însărcinat de afaceri al României la Paris. 27.Simon Oieru, alias Schaeffer, subsecretar de stat. 28.Aurel Baranga, alias Ariel Leibovich, inspector general în Departamentul Artelor. 29.Liuba Kishinevski, alias Liuba Broitman, preşedintă a Femeilor Române Antifasciste. 30.Lew Zeiger, evreu, director general în Ministerul Economiei. 31.Doctor Zeider, juristconsult al Ministerului de Externe. 32.Marcel Breslaru alias Mark Breslau, director general al Departamentului Artelor. 33.Silviu Brucan, alias Saul Bruckner. În 1934 ar fi devenit comunist şi a fugit la ruşi, în Uniunea Sovietică, revenind în România cu tancurile ruseşti, odată cu Ana Pauker. Redactor-şef al Scânteii. Deşi avea doar şapte clase şi o şcoală de cofetari, regimul comunist l-a făcut profesor universitar. Ambasador al României în SUA. 34.Samoilă, alias Samuel Rubenstein, director guvernator al ziarului Scânteia. 35.Horia Liman, alias Lehman, redactor adjunct al ziarului Scânteia. 36.Inginerul Schnapp, evreu, director guvernator al ziarului România Liberă, al doilea ziar ţării. 37.Jehan Mihai, alias Jakob Michael, şef al industriei cinematografice române. 38.Alexandru Graur, alias Alter Brauer, director general al Societăţii Radiofonice Române. 39.Mihai Roller, evreu, necunoscut înainte de venirea sa în România din URSS, preşedinte al Academiei Române, autorul istoriei falsificate a românilor. 40.Profesorul Weigel, tiranul Universităţii din Bucureşti, care conduci operaţiunea de epurare a studenţilor anticomunişti. 41.Profesorul Lewin Bercovich, un alt tiran al Universităţii din Bucureşti, care controla corpul profesori venit din Rusia. 42.Silviu Josifescu, alias Samson Josifovich, cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri şi pe Vlahuţă de conţinutul operei ce nu se armoniza cu comunismul sau cu interesele evreieşti. 43.Joan Vinter, alias Jakob Winter, al doilea critic literar marxist al României. 44.Trei secretari generali ai Ligii Generale a Muncii erau evrei: Al. Senkovich, Misha Levin şi Sam Asriel (Şerban). Stalin pretindea ca iudaismul, care iniţiase şi sprijinise necondiţionat instalarea comunismului în Rusia, să promoveze în continuare, la nivel planetar, această formă a sionismului politico-social, astfel încât el să devină un fel de secretar general al sovietelor întregii lumi. "Evreul" de la Kremlin nu putea înţelege că a fost înşelat, că nu el poate face jocurile mondiale ale iudaismului, că lumea comunistă este doar un element al conspiraţiei mondiale, poate chiar un experiment. De aceea, din 1949 până în 1952, în U.R.S.S., Stalin a reuşit să împingă evreii din conducerea de partid şi de stat într-un război fraticid, împărţindu-i în taberele iudeo-comunistă şi "sionistă". Pentru început s-a folosit de evreii "reconvertiţi" ca agenţi ai anti-sionismului. Comitetul Evreiesc Antifascist a fost desfiinţat, precum şi revista de limbă idiş Ainikait (Unitatea), iar şcolile evreieşti au fost închise. Un mare număr de intelectuali evrei au fost acuzaţi de "cosmopolitism dezrădăcinat", câţiva scriitori de limbă idiş fiind chiar asasinaţi. A rămas celebră propoziţia lui Stalin: „Politica mondială se face la Moscova, nu la New York sau Washington!” Spiritul violent al evreilor sionişti din Odessa crease puternice necazuri armatei române atunci când aceasta, în 1941, a ocupat oraşul în cursul ofensivei anti-sovietice. Astfel, la 22 octombrie 1941, evreii şi sovieticii, ascunşi în cei peste 500 de km de catacombe, au aruncat în aer Comandamentul Militar Român. A doua zi a fost descoperită, în imediata vecinătate a clădirii distruse, o centrală telefonică completă, plasată sub patul unui evreu, ce făcea legătura exte­rioară cu miile de comisari sovietici din catacombele Odesei. Şi până la acea dată comisarii evrei se opuseseră îndârjiţi înaintării românilor. Iată conţinutul telegramei mareşalului Antonescu trimisă la 3.09.1941, din zonă, lui Mihai Antonescu: „Comunică ministrului de interne că a fost o mare greşeală eliberarea evreilor din tabere. Acolo se găseau elementele cele mai periculoase, bogaţi sau săraci, care fac operă de dezagregare economică şi mai ales morală şi de intimidare în spate. Cei întorşi în Moldova au devenit foarte obraznici. Soldaţii de pe front cu mari riscuri de a fi răniţi sau omorâţi din cauza comisarilor evrei, care cu o perseverenţă diabolică împing pe ruşi din spate cu revolverul şi îi ţin să moară până la unul pe poziţie... Te rog remediază acest fapt. Toţi evreii să fie readuşi în lagăre, preferabil în cele din Basarabia, fiindcă de acolo îi voi împinge în Transnistria... Trebuie să se înţeleagă de toţi că nu este luptă cu slavii, ci cu evreii. Este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ori învingem noi şi lumea se va purifica, ori înving ei şi devenim sclavii lor... Şi războiul, în general, şi lupta de la Odessa, în special, au făcut cu prisosinţă dovada că Satana este evreul. El, şi numai el, duce slavii ca pe o turmă de boi şi-i face să moară trăgând ultimul glonţ. De aici enormele pierderi. Fără comisarii evrei eram de mult la Odessa." Evreu georgian căsătorit cu o evreică, cu noră şi ginere evrei, Stalin a înţeles perfect, la începutul anilor '50, ce putea însemna o republică evreiască (Crimeea) în imediata vecinătate a fief-ului sionist Odessa. Instabilitate şi expansionism, urmat de proclamarea independenţei cu sprijinul evreiesc internaţional. El i-a îndepărtat sau i-a lichidat pe susţinătorii acestui nou proiect sionist. Pentru a dilua puterea evreilor în conducerea statului sovietic, el convoacă în 1952 congresul partidului comunist, care nu se mai ţinuse de 11 ani, pentru a spori numărul membrilor Biroului Politic de la 10 la 25 persoane. Printre principalii vizaţi cu marginalizarea era şi evreul Nikita Hruşciov, cel care peste un an avea să îi i-a locul. În plan extern, Stalin aflase că oligarhia evreiască instalată de Uniunea Sovietică în statele din lagărul socialist, îşi folosise poziţia pentru a înarma Israelul. Era cazul Cehoslovaciei şi al României. În Cehoslovacia, la 20 noiembrie 1952, secretarul general al partidului ceh, Rudolf Slansky, împreună cu alţi 13 nomenclaturişti comunişti, dintre care 11 erau evrei, au fost acuzaţi de "conspiraţie troţkisto-titoisto-sionistă", condamnaţi sau executaţi. Furnizarea de arme pentru Israel cu începere din anul 1948 a constituit unul din principalele capete de acuzare. Totodată, pentru prima dată în istorie, acuzaţia de "conspiraţie evreiască mondială", în care Comitetul Evreiesc American şi guvernul israelian apăreau ca un fel de «Înţelepţi ai Sionului», a fost formulată oficial de un guvern comunist. Anii 1949-1951 au fost ani ai instalării supremaţiei totale evreieşti. Iată, în acest sens, alocuţiunea din 23 iunie 1949 lui Petru Groza (preşedinte al Consiliului de Miniştri, adică al guvernului) către Emil Bodnăraş (membru al Biroului Permanent al partidului şi Ministru al Armatei), ambii români: „Nu mă surprinde că Ministerul de propagandă mă retuşează în broşurile sale atâta vreme cât în Ministerul Propagandei şade Moraru - evreul care n-a uitat învăţăturile sionismului lui Eduard Mezincescu - care şi el este evreu - este o păpuşă în mâna lui Moraru. Moraru dirijează Ministerul Propagandei, azi Ministerul Artelor. Te miră c-am afirmat că Mezincescu este evreu? Tatăl lui Mezincescu a fost doctor la Bacău şi medic curant al lui Averescu, tatăl lui Mezincescu a fost evreu botezat. Dar Moraru nu este singur acolo. Moraru şi-a adus o serie întreagă de oameni la Ministerul Propagandei de la un cap la altul şi vezi ce oameni sunt aceştia. Aproape toţi evrei. M-am pomenit într-o zi solicitat să invit la mine acasă echipa culturală bulgară, care a venit în România însoţită de echipa culturală română ce vizitase Sofia. Am primit ambele echipe. Aflasem că la Sofia a fost o echipă culturală română, dar nu-i cunoşteam compoziţia. De astă-dată am avut-o în faţa mea: 7 inşi, toţi evrei. Aceştia au fost reprezentanţii culturii române la Sofia. Nu s-a găsit nici un scriitor sau om de cultură român... Credeţi voi că acest lucru nu s-a remarcat, că reacţiunea nu a înregistrat că în străinătate cultura română nu mai poate fi reprezentată decât de către evrei? Dar Moraru, sionistul, nu pricepe acest lucru. El urmează consecvent linia marii conspiraţii împotriva noastră... Formal, Sioniştii nu activează ca organizaţie politică, în fond însă îi găsim multiplicaţi în zeci de mii de exemplare, infiltraţi în viaţa politică, economică, de partid, administrativă. Să luăm pe rând organismele: Iată sportul. Cine conduce, cine dirijează acolo? Evreii. Nu mai vorbesc de aparatul nostru economic, de diferitele organisme pe care le-am creat: Romlacta, Romcar, Comerţul, Planificarea - pline de evrei, peste tot evrei. Cum vrei ca evreii de la Planificare să facă muncă cinstită şi corectă, cum să-l ajute pe Miron Constantinescu evreii puşi să planifice fabricile, întreprinderile comerciale de care ei au fost expropiaţi? Sioniştii sunt foarte bune elemente pentru coloana a 5-a.” Petru Groza nu avea însă nici o putere, funcţia sa fiind aproape decorativă. El însuşi recunoaşte că Ana Pauker îi controla întreaga activitate. Evreica, fiind la el acasă, îi zisese: „Pătrule, vreau să-ţi prezint un tânăr care o să-ţi placă”. Groza, concluziona cu amărăciune: „Era viitorul meu secretar general, Hodoş, şi el tot evreu”. I-ar Hodoş şi-a mai luat şi un ajutor, tot evreu. „Alta - adaugă şeful statului-. Într-o zi simt nevoia să mă consult cu arhitectul, ştiam că am un arhitect la Consiliu. Când mi se prezintă, constat că nu mai este vechiul arhitect, e unul nou, şi acesta evreu.” Ana Pauker acţiona plenar, printre protejaţii ei fiind evreii Valter Roman (Neulander), Mihail Florescu (ministru la Industrie), Gaston Marin (ministru la Energie), Mihail Boico (general MAI), Wilhelm Einhorn (Securitate) etc, etc... Ceauşescu nu s-a sfiit să transmită Moscovei poziţia sa politică: îl condamnă public pe Gheorghiu-Dej de "stalinism", apoi îi reabilitează pe evreica Ana Pauker şi pe Lucreţiu Pătrăşcanu. Mai mult, în timp ce la Moscova se dădeau luptele finale între comuniştii evrei şi cei neevrei (câştigată deja în bună măsură de cei din urmă, prin instalarea lui Leonid Brejnev la conducerea partidului comunist), el se înconjoară de evrei (îndepărtând încet, în scurt timp, pe toţi cei care l-au susţinut iniţial), iar faţă de statul Israel adoptă cea mai favorabilă poziţie dintre toate ţările din lagărul socialist (satelite ale Moscovei), una ultra-sionistă, ceea ce avea să îi aducă un sprijin ocult mondial, la care se adaugă şi cel al masoneriei. Aspectul exotic al istoriei îl reprezintă faptul că Elena, soţia lui Nicolae Ceauşescu, fostă Petrescu, avea un frate, Gogu Petrescu, a cărei soţie Adela, era evreică. Pe numele ei real de Raschela (Raşela), evreica Adela venise la Bucureşti din Rusia şi devenise automat membră a Partidului Comunist Român. Fiind mai mare decât cumnata sa Elena, a luat-o la partid, ocupându-se de viitorul ei. Adela-Raşela ca şi Elena Petrescu au devenit în scurt timp, din grija primei, apropiate cercurilor evreieşti, mai târziu ale Mossad-ului chiar, pentru care Elena devenise un pion foarte important (transformabil în regină) de atunci de când Raşela Petrescu i-a prezentat-o, la manifestările comuniste din 1944-1945, lui Nicolae Ceauşescu, iar mai apoi, în 1946, când a reuşit să îi căsătorească pe Elena şi Nicolae. Relatările împrejurărilor cum Adela-Raşela a racolat-o pe Elena Petrescu pentru Mossad, aparţin familiei lui Nicolae Ceauşescu (Elenei şi lui Emil Bărbulescu), precum şi afirmaţia că Raşela a dirijat toată activitatea politică şi de stat a Elenei Ceauşescu, devenind destul de repede «Cabinetul 2» al României. Mai târziu, şi fiul Ceauşeştilor, Valentin s-a căsătorit cu o evreică (Iordana Borilă), fiica unui membru al Biroului Politic al partidului, a cărei mamă era evreică unguroaică, în timp ce lui Nicuşor nu i s-a permis să se căsătorească cu fiica lui Niculescu-Mizil, Donca, fiind internată forţat la Spitalul Elias spre a avorta, iar fiica lor, Zoe, trăia cu evreul Petre Roman. Chiar şi medicul personal al soţilor Ceauşescu era tot un evreu, Abraham Schechter . Curând după instalarea lui Ceauşescu, un vânt nou începuse să bată la Moscova. Un vânt anti-evreiesc. Forţat de împrejurări, în 1964, evreul Hruşciov făcuse un pas înapoi şi lăsase loc mai tânărului Brejnev. Şi înainte de numirea lui Brejnev în fruntea statului, în URSS reizbucniseră manifestările anti-sioniste ale sovieticilor, etichetate azi ca „anti-semite", dar abia perioada de sub conducerea sa a fost caracteristică unei atitudini oficiale sovietice în acest sens. Această situaţie a făcut ca România (prin ambiţiosul Ceauşescu) să se afle într-un conflict surd cu URSS privind politica externă (independentă, pro-occidentală şi sionistă a Bucureştiului), ceea ce nu o dată a apropiat România de pericolul unei invazii militare. După instalarea lui Brejnev, Sovietskaia Latvia scria în august 1967 despre sionism mult mai tranşant, ca despre o „Cosa Nostra internaţională" cu „un centru comun, program şi fonduri comune...", iar „Cercurile conducătoare din Israel sunt partenerii secunzi ai comploturilor sale la scară mondială". Mai târziu, în plină perioadă brejnevistă (1977), comitetul central al partidului comunist al URSS dezbate raportul unui cercetător sovietic care arată că SUA se află sub controlul unei conspiraţii sionisto-masonice în spatele căreia se află „Gestapoul B'nai B'rith". Sioniştii, spunea raportul sovietic, pătrund în societatea "goimilor" prin intermediul masonilor, fiecare dintre aceştia fiind un informator sionist activ, sionismul bazându-se pe „piramida iudeo-masonică". Mai târziu, studiile sovieticilor au fost reunite în studiul ZIONISM, enemy of peace and social progress (A collection of studies translated from the Russian), Moscova 1983. Este cunoscut că unul dintre oamenii de casă ai lui Ceauşescu, cu care mai juca cărţi (şeptic şi popa-prostu'), a fost arhitectul evreu Camil Roguski, în mare măsură responsabil de sistematizarea oraşului Bucureşti. Să ne mai mirăm de dărâmarea bisericilor creştin-ortodoxe în cadrul acestei sistematizări arhitectonice a capitalei României? Originea părinţilor generalului Pacepa este aceea de evrei slovaci. Ascensiunea sa în statul român s-a datorat Elenei Ceauşescu, care era înconjurată de evrei. Când fostul său superior, Doicaru, a dorit să-i blocheze ascensiunea, a scos o piesă din dosarul lui Pacepa spre a i-o arăta lui Ceauşescu, dar Elena Ceauşescu a reacţionat violent, contracarându-l de fostul şef al spionajului. Informaţia lui Doicaru consta în faptul că tatăl gen. Pacepa condusese, până la război, reprezentanţa pe România a firmei americane General Motors. Şi ce-i cu asta, ar spune oricine? Răspunsul este simplu: General Motors este principala firmă ce susţine oculta politică internaţională evreiască, Consiliul Afacerilor Externe (CFR), Comisia Trilaterală, CIA. Dealtfel, căderea lui Pacepa se datorează incredibilelor afaceri pe care acesta le derula folosindu-se de acoperirea serviciilor secrete româneşti, banii obţinuţi neintrând la bugetul statului. Când a fost deconspirat a dezertat la americani, speriat de pedeapsa penală ce i se putea aplica, şi pozând în victimă a regimului dictatorial din România. Până în 1980, Academia Română publicase primele 8 volume ale Operelor complete ale lui Mihai Eminescu, urmând să continue cu publicistica eminesciană a „chestiunii evreieşti". Deşi tirajul publicat a fost mic (pentru specialişti), volumul IX al acestor Opere, apărut în septembrie 1980, a provocat o viscerală şi violentă reacţie din partea rabinului şef Roses Mosen, şeful comunităţii evreieşti din România. Totul avea să se sfârşească tragic pentru câţiva scriitori români, ce aveau să dispară în condiţii dubioase. În ieşirea sa împotriva Academiei Române, Moses Rosen l-a calificat pe Eminescu ca fiind „fascist, rasist, antisemit, dement, pornografic, mincinos, huligan şi sifilitic", ceea ce a deranjat sensibilitatea mai multor scriitori români. Conform unei Note-Raport a Securităţii din 28 octombrie acelaşi an, rabinul pretindea că ar fi primit dispoziţie chiar din partea Israelului să ceară guvernului român retragerea de pe piaţă a volumului IX al Operelor lui Mihai Eminescu (proză politică) şi să combată în presă "conţinutul scrierilor legate de evrei" (Arhiva SRI, fond D, dosar nr. 10962, vol.5). Într-o Notă Informativă a Securităţii de la începutul anilor '80 se preciza că rabinul şef Moses Rosen a difuzat către toate comunităţile evreieşti din România (ca şi în străinătate, prin poeta evreică Nina Cassian) copii după scrisorile profesorului Marcea („pentru informare"), principalul său oponent în editarea Operelor eminesciene, dar că nu există dovezi că acestea ar fi fost urmate de „slujbe de blestem" sau ritualuri magice, după cum s-a zvonit. Doctor în filologie ce a predat literatura română la Universităţile din Paris, Bonn, Koln, Aachen şi Dusseldorf, profesorul Marcea avea să capete în timpul controversei publice cu rabinul o „boală ciudată", fără diagnostic. Tenul său avea o culoare stinsă, glasul îi era abia articulat, avea o incapacitate de a citi şi o accentuată slăbiciune, care nu îi permitea să se deplaseze. Soţia sa, Florentina Marcea, care spunea că profesorul este „apatic, descurajat, slăbit, se mişcă ca un om accidentat, ţinându-se de mobile şi aşezându-se cu greu în fotoliu", îl acuza pe rabin că apelase la «magia neagră» pentru a-i ucide soţul. Cert este că, într-un timp scurt, profesorul universitar Marcea a fost găsit înecat într-un lac din preajma Bucureştiului, poetul „antisemit" Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat, iar unul dintre editorii Operelor lui Eminescu, Alexandru Oprea, a fost găsit mort în baie, "asfixiat". Evreul Silviu Brucan, ex-nomenclaturist comunist, «dizident» politic în anii '80, a fost cel care, din interiorul României, s-a implicat total, făţiş dar şi conspirativ, în dărâmarea lui Nicolae Ceauşescu. S-a scris foarte mult că, la acea dată, el era agent CIA, racolat din timpul şederii în SUA. În această conspiraţie a fost asociat cu mai multe servicii secrete şi cu câţiva acoliţi din ţară. Deşi imaginea publică a lui Brucan era aceea a unui «dizident», el avea să declare mai târziu, cu sinceritate: „Eu n-am fost disident, eu am fost complotist", parcă vrând să confirme astfel imaginea generală a românilor despre evrei. Comportamentul său mieros şi slugarnic de la acea dată a făcut ca el, deşi evreu, să fie agreat în mod deosebit de către Gheorghiu-Dej. În anii '50, fiind ambasadorul României la Washington, şi-a cultivat relaţiile personale în cercurile economice şi politice, iar faptul că era evreu i-a deschis uşile oligarhiei americane evreieşti, care l-a primit cu braţele deschise. "Brucan era în cele mai bune relaţii cu KGB-ul şi flirta cu CIA - scria Teşu Solomovici -. Ruşii îl socoteau omul lor, americanii erau convinşi de contrariu. Cu siguranţă că Silviu Brucan le-a dat motive, şi unora şi celorlalţi, să creadă acest lucru." Complotarea împotriva lui Ceauşescu, după toate indiciile comandată de foruri externe, a început în 1976, când Brucan l-a cooptat în acest scop pe ministrul român al apărării, Ion Ioniţă. Creierul era Brucan, Ioniţă (susţinut şi de Ion Gheorghe, şeful Statului Major al armatei) fiind programat să fie executantul unei lovituri de stat militare. Eşecul complotului a apărut ca evident când, sondând populaţia română şi armata, s-a constatat că opinia generală a acesteia era ostilă unei lovituri de stat. Brucan a tras concluzia, şi a transmis aceasta cercurilor oculte străine interesate, că Ceauşescu trebuia demonizat în ochii populaţiei româneşti, în acest sens fiind necesară înrăutăţirea condiţiilor de trai ale românilor. În tot acest timp, organizaţiile evreieşti din România, complotau activ pentru dărâmarea lui Ceauşescu. Dl. Teodor Filip, care avea o funcţie de conducere în Securitate la acea vreme, ca şef la USLA, arată ("În perioada în care Gogu Rădulescu a răspuns de comerţul exterior, s-a aflat foarte aproape de a fi reţinut şi cercetat pentru acte de spionaj, respectiv trădare în favoarea Israelului.") că nomenclaturistul comunist Gogu Rădulescu "a patronat mai multe întâlniri/reuniuni secrete ale membrilor lojei sioniste la una dintre reşedinţele sale de vacanţă. Reuniuni la care se stabileau etapele următoare de sabotare a regimului Ceauşescu. Informaţii despre aceste reuniuni şi activităţile lojei sioniste au fost obţinute de mai mulţi ofiţeri de securitate. Toate acestea au poposit pe masa de lucru a şefului Securităţii, Tudor Postelnicu (1978-1987). Însă acesta, fricos din fire, nu a îndrăznit să le prezinte lui Ceauşescu. Aşa se explică, de fapt şi longevitatea lui în această funcţie." Deşi român, Gogu Rădulescu s-a căsătorit cu o evreică, Dorina Rudich. Din neatenţie, după decembrie 1989 Gogu Rădulescu a fost arestat la grămadă cu toţi ceilalţi membrii a Comitetului Politic Executiv (C.P.Ex.) al partidului comunist, dar nu a mai ajuns la nici un proces, fiind preluat de Comunitatea evreiască pentru a-i fi "îngrijită sănătatea şubredă". "Grija pe care comunitatea evreiască i-a acordat-o o merita din plin - scrie dl. general (r) Neagu Cosma -, el fiind acela care, în calitate de ministru al Comerţului Exterior (pe vremea lui Dej), transformase această instituţie într-un El Dorado al jefuitorilor avuţiei naţionale. Şi dacă 99,99% din funcţionarii comerţului exterior românesc erau evrei, apreciem că subminarea economiei naţionale nu a fost o simplă «întâmplare», ci o strategie concepută, pe undeva, în afara României, coordonată şi aplicată aici de Gogu Rădulescu." Majoritate evreilor de la Comerţului Exterior au fost condamnaţi în 1961 la închisoare urmată de poprirea ulterioară a 1/3 din veniturile personale. Nu s-a ţinut cont nici de faptul că unul dintre miniştri, Marcel Popescu, şi el evreu, era soţul Licăi Gheorghiu, deci ginerele lui Gheorghiu-Dej. Alexandru Bârlădeanu, care s-a implicat spre a-i apără, fiind la rândul său evreu, s-a ales şi el cu un dosar. Abia în 1980 au fost iertaţi. "În 1980 - se scria într-un raport al spionajului maghiar -, la insistenţa preşedintelui S.U.A., Jimmy Carter, şi a preşedintelui Canadei, Trudeau, care au trimis la Bucureşti pe Spitzer, preşedintele organizaţiei internaţionale [sioniste] B'nai B'rith, în ianuarie 1980 s-a realizat anularea (prin «Hotărâre a Consiliului de Stat») a popririlor pe venituri". După ce are o convorbire cu doi dintre ceilalţi conspiratori, cu Gheorghe Apostol şi cu evreul Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan pleacă la Washington, Londra şi Moscova, să detalieze scenariul dărâmării regimului politic din România. Întâlnirile de la Departamentul de Stat din SUA şi de la Foreign Office din Londra au fost aranjate încă de la Bucureşti prin ambasadorul american Kirk şi ambasadorul britanic Hugh Arbuthnott. Şederea lui Silviu Brucan la Moscova a coincis cu vizita unor virulente organizaţii evreieşti, implicate în conducerea ocultă a lumii. În lucrarea noastră anterioară relatam că: "între 12-19 decembrie 1988 reprezentanţii B'nai B'rith, conduşi de Seymour D. Reich (preşedinte general al ordinului, ce fusese recent ales şi în fruntea Conferinţei Preşedinţilor Marilor Organizaţii ale Evreilor Americani), au avut convorbiri secrete la Moscova cu autorităţile sovietice. Pentru public aceste convorbiri s-au axat pe probleme de afaceri externe, cultură şi culte, încheindu-se anumite acorduri, ceea ce a făcut ca în exact acelaşi moment Departamentul de Stat al SUA să declare că "este de acord" să se desfăşoare la Moscova Conferinţa Mondială a Drepturilor Omului. În acelaşi moment, România era acuzată cu rea voinţă că nu respectă drepturile omului în privinţa drepturilor acordate minorităţii maghiare. S-a aflat ulterior că în tot cursul anului 1989 B'nai B'rith-ul a avut o activitate deosebit de febrilă la Moscova, prin filiera creată acolo, inaugurând o politică «amicală» cu Gorbaciov şi cu oamenii din jurul său. Cotidianul L'Humanite din 20 ianuarie 1989 dădea ştirea întâlnirii la Moscova dintre delegaţia Comisiei Trilaterale (braţul mai lung al Grupului Bilderberg), condusă de evreii Rockefeller şi Kissinger, şi autorităţile sovietice, reprezentate la vârf de Gorbaciov şi Primakov." La ora 5 după-amiaza din ziua de 22 decembrie, Brucan nu putea lipsi de la celebra şedinţă din clădirea fostului Comitet Central. Aici s-au întâlnit oamenii noii puteri: Iliescu, Brucan (evreu), Petre Roman (evreu), Bârlădeanu (evreu), generalul (r) Militaru (pensionat de Ceauşescu pentru dovedita apartenenţă la KGB). Brucan l-a impus ca prim ministru al României pe un evreu, Petre Roman. Brucan, deşi menţinându-se în umbra "revoluţiei", mai obţine numirea unui agent KGB ca ministru peste armată: "L-am susţinut în schimb, ca ministru al Apărării pe generalul Nicolae Militaru". Pe evreul Sergiu Celac l-a impus ca ministru de externe al României (apoi ambasador la Londra şi director în Ministerul de Externe; Celac este considerat "singurul est-european în conducerea celei mai secrete societăţi masonice din Anglia"), iar pe Alexandru Bârlădeanu, tot evreu, l-a împins finalmente pe poziţia de "al doilea om" în stat, preşedinte al Senatului. O adevărată avalanşă de evrei cu identitate camuflată a ocupat din 1990 importante funcţii în stat. În zorii „perestroikăi" gorbacioviste, Birstein, în cârdăşie cu ştabi din KGB şi din partidul comunist al URSS, derulează afaceri de amploare pe întreg teritoriul sovietic. Procuratura sovietică bănuia că Birstein investeşte peste hotare şi rezervele valutare ale imperiului comunist, fapt confirmat de rapiditatea cu care a avansat în afaceri concernul său, Seabaco. Ziarul rus Izvestia (iulie 1993) afirmă că din vremea emigraţiei sale în Israel şi Elveţia, Birstein era agent dublu, Mossad şi KGB. Un site rusesc arată că Birstein este membru al lojei masonice Magisterium, iar o altă sursă afirmă că el se ocupa de racolarea agenţilor pentru KGB. Petrolul rusesc şi aproape toată industria, au intrat în numai câţiva ani în posesia câtorva oligarhi evrei ruşi, care sunt marionetele şi partenerii mai noi ai grupului ocult evreiesc mondial reprezentat de "finanţişti" ca George Soros şi clanul Rothschild (la care se adaugă şi alţii, precum "internaţionalul" Mark Rich). Conform biografului său, William Engdahl, George Soros a fost identificat ca fiind „omul de paie" al concernelor bancare anglo-franceze ale Rothschildzilor: „Relaţiile lui George Soros cu cercurile internaţionale ultrasecrete ale Rothschildzilor nu sunt relaţii bancare întâmplătoare sau obişnuite. Iar succesul extraordinar al lui Soros ca speculant pe nisipurile mişcătoare ale pieţelor financiare sunt greu de explicat doar prin simplul său «talent de jucător». Soros are acces la informaţiile interne ale unuia dintre cele mai importante canale de informaţii private din lume." Unul dintre principalele roluri ale lui Soros, este acela de agent de influenţă la nivel planetar, în folosul lui Rothschild şi a acoliţilor lor, pentru promovarea "economiei de piaţă" când doresc să disperseze proprietatea altora (a statelor, de regulă), sau pentru centralism, atunci când vor să acumuleze pentru ei. Legăturile dintre Rothschildzi şi Soros se ţin prin oameni cheie. Astfel, evreul R. Katz face parte atât din comitetul director al concernului lui Soros (Quantum Fund), dar, în acelaşi timp, este director al Rothschild Italia S.P.A. din Milano, şi în comitetul director al N.M. Rothschild & Sons. Recent, puterea magnaţilor a fost întrucâtva zdruncinată de către campania naţional-socialistă demarată de preşedintele rus Putin. Acesta a mers până acolo încât l-a arestat pe cel mai mare dintre aceştia, pe Mihail Hodorkovski, proprietar al imperiului petrolier rusesc Iukos ca şi al grupului bancar Menatep. Când imperiul petrolier rusesc Iukos era cercetat de către organele penale ruseşti, Miliţia şi Procuratura, iar principalul asociat al lui Hodorkovski, Platon Lebediev, arestat (pentru preluarea frauduloasă de la statul rus în urmă cu zece ani a acţiunilor firmei Apatit), Hodorkovski a dat o fugă în S.U.A. la adevăraţii săi patroni din umbră, evreii americani. Principalul său interlocutor a fost însuşi Jordan Jacob Rothschild, din cunoscuta familie de bancheri, care a acceptat să preia banca Menatep, pentru a fi protejată de Vladimir Putin. De fapt, prin Soros, Rothschildzii erau adevăraţii creatori şi stăpâni ai uriaşelor imperii oligarhice ruse. Filiaţia lui Mihail Hodorkovski cu potentaţii evrei occidentali este dovedită şi de către înfiinţarea de către acesta la Londra şi Washington a fundaţiei Open Rusia, în conducerea căreia se află Henry Kissinger, Jacob Rothschild, David Owen şi Arthur Hartman (fost ambasador al SUA în Rusia), toţi evrei. Oricum, Putin chiar dacă a lovit câţiva evrei îmbogăţiţi peste noapte, pare să fie ataşat de evrei, deoarece în prima parte a anului 2004 l-a numit ca prim ministru al Rusiei pe Mihail Fradkov (53 de ani) al cărui tată este evreu (conform Enciclopediei evreieşti ruse din 1997). Evgheni Satanovschi, preşedintele Congresului Evreiesc Rus, şi-a manifestat public satisfacţia pentru această numire: „Numirea lui Fradkov este un semnal clar pentru oricine. Ea arată că preşedintele Rusiei este absolut pragmatic... Această numire arată că în Rusia un evreu poate accesa orice funcţie şi acest mesaj e foarte pozitiv". Evreu de origine lituaniană, Boris Birstein, începând din 1992 "a devenit în mod practic proprietarul Republicii Moldova", adică al Basarabiei. [Aprecierea îi aparţine lui Traian Romanescu, care a relatat cazul lui Birstein în lucrarea sa Marea conspiraţie evreiască, ediţia pentru România. El arată că situaţia Basarabiei este atât de jalnică, „de parcă Moldova ar fi o republică bananieră de tipul Hondurasului, (...) aşa cum servitorii lui Birstein erau în 1996 atât Mircea Snegur, Petru Lucinski şi Andrei Sangheli din Basarabia, cât şi Igor Ivanov din Republica Transnistriană, toţi mituiţi de evreu, care i-a mituit şi pe rusul Al. Ruţkoi şi pe incoruptibilul fost general şi şef al Armatei a 14-a, Alexandr Lebed, cu scopul de a rupe Transnistria din Republica Moldova.] Birstein a emigrat din Rusia (U.R.S.S.) în Israel prin anii 80, apoi a reemigrat cu paşaport israelian în Elveţia, apoi în Canada, unde apărea ca multi milionar în dolari, obţinând totodată şi cetăţenia canadiană. Astfel, el deţine un paşaport canadian, alături de cel israelian, pentru ca, utilizând şi vechiul paşaport sovietic să revină în anul 1991 în fosta Uniune Sovietică, respectiv în Republica Moldova, de unde şi-a luat şi un paşaport moldovenesc, cu care poate călători nestingherit şi în China comunistă. "Evreul internaţional" Boris Birstein şi-a implementat în întreaga Moldovă filiale ale concernului său economic, Seabeco, prin care a devenit stăpânul Moldovei "independente" şi al Tiraspolului lui Ivanov. Deşi cu rezidenţa declarată la Toronto (Canada), Birstein face afaceri în tot spaţiul ex-sovietic, inclusiv la Moscova: servicii bancare şi hoteliere, export-import de bere, ţigări, petrol şi hrană pentru copii. În Republica Moldova, el deţine din anii '90 cvasi-monopolul exportului de materii prime, între care cel al lemnului, monopolul băncilor şi al societăţilor de asigurare, controlate sau deţinute de concernul Seabeco, ce deţine şi monopolul întreprinderii guvernamentale de la Chişinău ce imprimă moneda naţională şi paşapoartele republicii. Acelaşi concern mai deţine societăţile moldoveneşti de turism de la Chişinău şi din Tiraspol, fiind de asemenea proprietarul luxosului Hotel Moldova din Chişinău (fostul hotel al partidului comunist, rebotezat Joly Allori), inclusiv al unicului cazinou din ţară, instalat în acelaşi hotel. Mai recent, la acest cazinou era cooptat şi ofiţerul israelian Fredy Robinson, ce deţine Cazinoul Vernescu la Bucureşti, iar un alt cazino pe Internet. Birstein mai deţine la Chişinău Banca Eximbank, agenţia de ştiri Interlink, postul de televiziune NIT, ziarele Delovaia gazeta şi Kommersant Moldovî, precum şi Academia Internaţională de Informatizare. Companiile lui Birstein monopolizează documentele de identitate ale populaţiei, precum şi importul şi exportul la motorină şi benzină în Moldova şi în Transnistria. Este acreditată ideea că Boris Birstein îi are la mână pe preşedinţii Moldovei, cărora astfel le dictează chiar politica statului. Acesta a fost cazul preşedintelui Mircea Snegur, căruia i-a oferit o mare cantitate de motorină, vânzând-o apoi (în numele lui Snegur însă, şi cu participarea acestuia la câştig), la un preţ mai mare în Suedia şi Finlanda. Concernul Seabeco mai deţine în Republica Moldova, de 12 ferme-crescătorii ce produc anual 3.500 de tone de carne de curcan pentru pieţele occidentale, realizând astfel un bun profit, căci produsele sunt vândute ca ecologice (circa 10 dolari/kg, în timp ce evreul îi plăteşte pe muncitorii moldoveni în lei moldoveneşti la echivalentul de 34 dolari/lună). Cea mai importantă poziţie interlopă a lui Birstein este însă aceea de şef al mafiei moldoveneşti pentru traficul cu droguri aduse prin Turcia, pentru prostituţie şi pentru maşini furate din Germania şi Austria. Una dintre aceste maşini, un Audi 90, i-a fost făcută cadou ministrului de justiţie al Moldovei, cu care acesta a fost prins la Viena în 1996. Automobilul fusese furat de mafia moldovenească în oraşul Heilbronn din Germania, iar ministrul moldovean avea asupra lui 20.000 de dolari. De fapt, el era un simplu curier al mafiei lui Birstein, în ale cărui afaceri intră şi traficul cu moldovence plasate în bordelurile occidentale, afacere practicată de toate mafiile est-europene. Ministrul de justiţie al Moldovei era folosit de Birstein pentru a aduce banii de la bordelurile din Germania unde moldovencele fuseseră «date la produs». Titlul de ministru de justiţie trebuia să facă mai uşoară călătoria cu o maşină furată şi să nu trezească bănuieli cu privire la originea celor 20.000 de dolari, sumă pe care un moldovean de rând nu o câştigă din salariu în toată viaţa lui. Serviciile secrete occidentale au constatat că aproape toţi şefii celor circa 40 de grupări mafiote "ruseşti", ca şi cei ai mafiei poloneze, ungureşti, slovace etc, au paşapoarte israeliene, cu care pot circula fără probleme în toată lumea, deoarece toţi sunt, de fapt, evrei. Aceste grupări mafiote au împărţit între ele activitatea interlopă a Rusiei şi a Europei de Est, mulţi dintre şefi fiind totodată foşti membri ai KGB-ului, capabili de orice crimă imaginabilă. În 1998, şeful suprem al mafiei ruse era evreul israelit Jakob Benjaminowich (Veniaminovici) Jusbaschew, cu reşedinţa în Tel-Aviv Israel, şi cu «centrala» de direcţie a «operaţiunilor» din Europa la Berlin, sub acoperirea firmei germane de import-export Alex. Toţi şefii mafiei ruseşti şi-au cumpărat vile şi îşi depun banii în băncile din Paradisurile financiare, îndeosebi din Cipru (partea grecească), patronul Republicii Moldova, Boris Birstein, ocupându-se cu spălarea banilor acestor mafioţi, pe care i-a băgat în circuitul bancar mondial în numele concernului său Seabaco. Banii obţinuţi din traficul cu narcotice, cu femei, cu maşini furate etc. au ajuns «curăţaţi» în conturi secrete din Elveţia, după ce Birstein, respectiv compania sa Seabaco, şi-a reţinut procentajul cuvenit. Acest evreu sovieto-lituaniano-israelo-canadiano-moldovean ar fi fost, în 1992, - conform aceloraşi informaţii deţinute de serviciile secrete occidentale - artizanul şi apoi "mediatorul" crizei ce a dus la dezlipirea «Republicii Transnistriene» a lui Igor Smirnov de Republica Moldova, folosind ca prim mijloc în acest scop mituirea fostului general rus Alexandr Ruţkoi. Această „Republică Transnistreană" a fost gândită de către evreimea mandatară a lui Birstein, ca o potenţială bază ce ar urma să fie utilizată în cadrul unui posibil război civil în Moldova sau, când ar veni momentul, chiar pentru invadarea Ucrainei şi a Rusiei însăşi, pe de o parte, sau a României, pe de altă parte, în încercarea de a restaura, sub o formă nouă, fostul imperiu iudeo-sovietic, sub pretextul apărării Rusiei contra extinderii către est a NATO prin înglobarea României, Poloniei, Ungariei şi Cehiei. Aceste conflicte ar putea aduce o nouă destabilizare mondială, ce ar contribui la acceptarea rapidă de către statele lumii a unei noi ordini mondiale atotstăpânitoare, în care conducătorii absoluţi să fie tocmai conspiratorii. Conform datelor deţinute de serviciile secrete americane şi germane, încă din anul 1991, în această "Republică Transnistreană", a fost creat un formidabil depozit de armament, inclusiv armament nuclear, suficient pentru a înarma, echipa şi trimite în luptă un milion de soldaţi. Acest armament este ascuns într-un sistem de tunele ce însumează sute de kilometri, sistem construit încă de pe timpul lui Stalin şi Brejnev în subteranele create prin scoaterea nisipului necesar construcţiilor şi fortificaţiilor militare. În aceste tuneluri a fost adus armamentul trupelor sovietice retrase din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, armament căruia i s-au adăugat şi armamentul şi muniţia trupelor sovietice de ocupaţie din Germania de Est. După ce în 2003 a insistat asupra planului federalizării Republicii Moldova, plan ce a reuşit să îi sperie până şi pe moldovenii comunişti, de regulă filo-ruşi şi anti-români, în 2004 conducerea de la Moscova a conceput un nou plan menit să atragă sprijinul României şi chiar păcălirea Europei, care ceruse în repetate rânduri retragerea armamentului rusesc de la Tiraspol, concomitent cu nerecunoaşterea Transnistriei ca stat. Dar acest nou plan a venit acum de la "evreii de la Moscova", care au propus nici mai mult nici mai puţin decât preluarea Moldovei de către România. Parcă pentru a se disculpa după ce a lovit în ultimii ani în mafia magnaţilor ruşi evrei, din anul 2004 preşedintele rus Vladimir Putin a dat guvernarea Rusiei pe mâna unei echipe evreieşti, în frunte cu prim-ministrul Mihail Fradkov, ceea ce a atras satisfacţia publică a Congresului Evreiesc Rus, exprimată de liderul evreu Evgheni Satanovschi. Un alt membru al noii echipe evreieşti de la Kremlin, Stanislav Belkowski, preşedinte al Institutului de Strategie Naţională al Federaţiei Ruse, este cel ce a făcut în numele lui Putin propunerea ca România să preia teritoriul Moldovei, dacă recunoaşte statutul Republicii Transnistriene, un stat comunist cu trupe şi armament rusesc la noua sa graniţă de răsărit. Românilor li s-a oferit chiar şi restituirea tezaurului de aur păstrat de ruşi de aproape un secol, iar Belkowski a venit personal la Bucureşti, în iunie 2004, pentru a convinge clasa politică şi presa românească de generozitatea ofertei Moscovei. Planul ar transforma, însă, imensa agentură a lui Birstein (mafie rusă-Mossad-FSB) în cetăţeni români şi europeni, deziderat urmărit şi de Tel Aviv. „Nu degeaba evreii sunt cotaţi ca «naţiune-spion»... Potrivit religiei şi legăturilor de sânge, oricare evreu, indiferent unde s-ar afla pe glob şi ce fel de cetăţenie poartă, are obligaţia să ajute statul israelian şi serviciile sale secrete." - Florian Gârz, fost secretar C.S.A.T. O afacere în valoare iniţială de 33 milioane de dolari a picat în braţele israeliencei Tonya Halpern - prin firma sa M.T.IL.ROM -, afacere făcută pe seama bugetului statului român. Este vorba de evidenţa populaţiei României şi eliberarea Cărţilor de Identitate către cetăţenii românii. "Preschimbarea buletinelor de identitate a celor peste 19 milioane de români în vârstă de peste 14 ani este o afacere evaluată la circa 2.000 miliarde lei. De această operaţiune se ocupă un SRL care nu a derulat niciodată o afacere cu o asemenea anvergură şi în acest domeniu. De ce a fost aleasă această firmă, de ce Poliţia refuză să vorbească despre această afacere?", scria săptămânalul Capital în ianuarie 1997, referindu-se la SRL-ul Tonyei Halpern. Firma Tonyei Halpern, M.T.IL.Rom 2000, este cunoscută în România ca dealer autorizat al concernului evreiesc american EASTMAN KODAK, cu începere din anul 1991. Produsele Kodac nu sunt deloc competitive pe sistemele digitale cu suport de plastic, ceea ce a făcut ca atunci când au fost efectuate noile cărţi de identitate, românii să îşi vadă feţele schimbate (cel mai adesea lungite) şi în culori necorespondente realităţii. Spre deosebire de Kodac, produsele Minolta se potriveau de minune noului sistem digital al Sistemului Naţional Informatizat al Evidenţei Populaţiei, dar "tatonările" oficialilor români le-au ignorat. Presa de specialitate a constatat că marca Kodac, reprezentată în România prin firma M.T.IL.ROM 2000, deşi cu o reţea de distribuţie bine pusă la punct la nivelul întregii ţări, se adresează... amatorilor. Afacerea încheiată cu firma Tonyiei Halpern apare ca fiind "stupefiantă", în condiţiile în care în lume există cel puţin cinci firme cu reputaţie solidă în materie de confecţionare de documente speciale, parte din acestea deja angrenate în afaceri de acest gen în România. Deasupra României se află mai mulţi sateliţi «staţionari» ce preiau orice transmisie de informaţie în sistem analogic sau digital (de la faxuri până la convorbirile telefonice) precum şi orice transmisie în sistem radio, acestea fiind stocate integral în bazele de date ale serviciilor secrete ale statelor spion, precum SUA [bagajul imens de informaţie face ca ea să nu poată fi analizată de personalul american de la NSA, dar analiştii apelează la stocul de informaţie atunci când dau în căutare nume, numere sau cuvinte cheie ce apar într-o cercetare informativă], Rusia şi Israelul, pentru acesta din urmă, România reprezentând o ţintă prioritară, datorită imensului potenţial economic pe care îl oferă, ca şi altădată, afacerilor evreieşti. Această formă a spionajului total, numită convenţional cercetare radioelectronică, are două subdiviziuni: COMINT (Comunication Intelligence, adică interceptarea mijloacelor de comunicaţii, nu numai prin radio, precum telefoanele mobile, ci şi posturile de telefonie prin cablu etc); şi ELINT (Electronic Intelligence, adică interceptarea celorlalte mijloace ce emit fără a fi parte a reţelelor de comunicaţii, cum sunt staţiile radar, de hidrolocaţie etc). "Cercetarea radioelectronică se face de la mari distanţe, din cosmos, din aer, de pe uscat şi de pe mare şi nu presupune încălcarea spaţiului aerian, terestru sau naval ale adversarului, nefiind nici văzută şi nici simţită", afirma col. (r) Florian Gârz, fost secretar al CSAT. Siguranţa şi eficienţa oferită de sateliţi şi de calculatoare le-a impus în practica spionajului total, celelalte metode fiind în bună măsură abandonate. Sateliţii lansaţi deasupra României aparţin Israelului, iar scopul lor declarat este acela comercial, chiar îndeplinind şi această funcţie. Primul satelit, pe nume Amos a fost lansat în anii '90, fără a se gândi cineva să ceară permisiunea României. Conform firmei israeliene ce îl deţine, Spacecom Israel Ltd., acesta "are întreaga capacitate ocupată de clienţi din România şi din întreaga Europă de Est. Clienţii locali ai platformei Amos sunt 14 canale locale şi regionale de televiziune, printre care HBO, Naţional TV, B1TV etc". Ce este dincolo de aceste servicii, nu ni se spune, dar în decembrie 2003, israelienii poziţionează un al doilea satelit deasupra României, Amos 2. Conform vicepreşedintelui de la Spacecom, Eyal Rosenfarb, Amos 2 ar fi axat pe domeniul "telefoniei mobile, al operatorilor prin cablu sau furnizorilor de Internet" şi deja are aproape întreaga capacitate ocupată. Totodată, satelitul oferă o legătură de comunicaţii puternică între Statele Unite şi Europa", adaugă israelianul. Sistemul de culegere a informaţiilor prin interceptarea ilegală a comunicaţiilor, adică fără nici un fel de mandat, fără nici un fel de document oficial, poartă numele generic COMINT (Comunication Inteligence) şi este practicat de cel puţin 30 de state. Acestea au organizaţii specializate COMINT operaţionale, care nu figurează însă ca instituţii oficiale ale ţărilor respective. Sunt un fel de SRL-uri care oferă guvernelor servicii în domeniul obţinerii de informaţii politice, diplomatice sau economice. «Scandalul Echelon» a condus în 1998 la divulgarea existenţei unui sistem americano-englez de supraveghere ilegală a convorbirilor cu ajutorul unei reţele mondiale de sateliţi spioni, numită «Vortex». Astfel, în acel an lumea întreagă a aflat că este spionată sistematic de aproximativ jumătate de secol de un organism secret numit «Uksa», controlat de SUA şi Anglia. Cea mai mare reţea este cea rusească, numită Fapsi, care numără aproximativ 54.000 de angajaţi (câţi locuitori are un oraş de mărime medie în România). Ea este urmată în amploarea operaţiunilor de China şi de către Israel. Trebuie spus însă că pe lângă problemele politice şi militare, temele economice civile suscită o preocupare şi un interes în creştere. Spionajul economic se bazează acum pe specularea informaţiilor obţinute prin sistemele COMINT. Sunt implicate firme gigant în cumpărarea unor informaţii secrete, care să le pună într-un avantaj neloial faţă de concurenţi. În ceea ce ne priveşte pe noi, civilii cei de zi cu zi, putem sta liniştiţi: suntem urmăriţi ilegal pe toate canalele, 24 de ore din 24. Atât Ghidul de informaţii economice din România (în ediţii pentru fiecare judeţ), intitulat Pagini Aurii, cât şi Cartea de Telefon din Bucureşti şi din judeţele României, sunt editate de firma "românească" Pagini Aurii S.A., firmă ce este, de fapt, sub proprietate israeliană, în afacere fiind implicat un israelian extrem de activ pe aceste meleaguri, evreu originar din România (născut pe Calea Victoriei), Dan Norton Siegler, şi fiica acestuia, "specializată în calculatoare". Deşi a fost preocupat să prindă afacerea (plătind comisioane), el afirmă că face o favoare românilor (personal s-a adresat autorului acestei lucrări: „Dacă nu veneam eu în România, voi nici carte de telefoane nu eraţi în stare să vă faceţi!"). Imensa sa bază de date, obţinută de la Romtelecom, care îl mai şi plăteşte din banii noştri (obţinuţi prin plata abonamentului şi convorbirilor telefonice), este deosebit de utilă serviciilor secrete ce monitorizează potenţial toate convorbirile telefonice ale românilor prin satelit. Evreii pretind că numărul lor în România a scăzut la numai zece mii de persoane. În realitate, sunt cel puţin încă 100.000 de evrei nedeclaraţi -evrei «marana» sau «clandestini»-, care, ca şi mulţi dintre ţigani, la recensăminte se declară de naţionalitate română. Credeţi că la ultimul recensământ Petre Roman s-a declarat de naţionalitate evreiască? Nicidecum, el se declară român, deşi este de notorietate că este «jidan». Deşi autodeclaraţi "români", aceşti cetăţeni sunt profund ataşaţi de originea lor evreiască. Trebuie să ne amintim că înainte de instalarea comunismului în România, preoţii parohi, care ţineau evidenţa sufletelor din comunitatea sătească, împărţeau populaţia în «creştini», «evrei» şi «jidani». Expresia de «Jidan» (fără a avea un sens peiorativ) îi desemna pe evreii nedeclaraţi ca atare, sau pe cei rezultaţi din căsnicii mixte, evrei cu neevrei. Până în 1998 cca. 100.000 de evrei născuţi în România şi emigraţi în Israel sau în ţări europene au cerut şi au reprimit cetăţenia română din partea statului român (informaţia provine din interiorul sistemului). Mulţi dintre aceştia nu sunt însă permanent rezidenţi în România. Evidenţa lor, existentă la Ministerul de Interne, nu este publică, şi nu cunoaştem la cât a crescut în prezent numărul acestor «repatriaţi». Se afirmă că foarte mulţi s-au folosit de cetăţenia română pentru a "emigra" în state ce nu primesc evrei (SUA sionistă descurajează emigraţia evreiască pentru a evita depopularea Israelului. Din alte motive, Australia nu doreşte evrei, negrii sau chinezi, preferând "albii"). Câteva mii de "oameni de afaceri" evrei occidentali şi israelieni îşi sporesc de la an la an averile făcute în România. Acesta este motivul pentru care Bibi Netanyahu declara în decembrie 2003, la Bucureşti: „Am întâlnit aici tot atâţia oameni de afaceri israelieni, ca şi la Tel Aviv". Categoria cea mai numeroasă, a «repatriaţilor», reprezintă avangarda reveniri evreilor spre vechiul «cămin». Ei sunt azi mai bogaţi ca în trecut, iar posibilităţile din România sunt mai mult decât ispititoare, în timp ce Israelul pare din ce în ce mai nesigur. O parte dintre aceştia sunt ofiţeri israelieni, iar instalarea lor în România, pe poziţii de importanţi capitalişti, înseamnă o consolidare fără precedent a agenturii Mossad-ului. Este şi cazul grupului lui Fredy Robinson, israelian născut la Bacău, al lui Steinberg, dar, mai recent, şi al lui Sandu Mazor, fost şef al Poliţiei israeliene şi ambasador al Israelului la Bucureşti. În 16 august 2003, Sandu Mazor se afla la sfârşitul mandatului de ambasador, când a solicitat statului român cetăţenia română, "cu statut de nonrezident". Ministerul de Interne român se pare că nu a văzut bine această cerere, deoarece, fără a o refuza, prin serviciul său de informaţii a făcut scăpată vestea către presa scrisă, ca o provocare a autorităţilor israeliene, deoarece gestul lui Mazor nu era unul legal, el fiind legat faţă de Ministerul de Externe israelian ca timp de doi ani după încheierea misiunii diplomatice de ambasador, să nu solicite cetăţenia statului respectiv, sau să deruleze afaceri particulare în ţara unde a servit. Sandu Mazor a primit postul de director general al firmei de investiţii Recido a investitorilor israelieni Fredy Robinson (de la Eurombank) şi Igal Singer. Totodată i s-a încredinţat conducerea postului de televiziune Tele7ABC. În 2002, un proiect israelian re-demara în scopul preluării/ocupării masive a industriei electronice româneşti. Principalul promotor din umbră al acţiunii era Motti Zisser, israelianul ce deţine Hotelul Bucureşti, şi care alături de fraţii Ofer şi Besser se află în topul investiţiilor imobiliare din România. Acţiunea «Israel Hi-Tech» s-a desfăşurat ca un «târg» de o săptămână la World Trade Plaza (cu mesele şi protocolul la Hotelul Bucureşti) fiind organizate de ambasada Israelului la Bucureşti, de Ministerul român al Telecomunicaţiilor, Camera de Comerţ şi Industrie România-Israel, Institutul de Export Israelian şi Globus Gate Group, cu participarea a peste 30 de companii israeliene şi 200 de firme româneşti. Deşi una dintre ţinte a fost preluarea de către israelieni a "Platformei Industriale Pipera" din Bucureşti (acţiune în care s-au implicat 4 companii israeliene împreună cu MCTI), pentru presa românească s-a aruncat praful în ochii al colaborării româno-israeliene. Conform topului ambasadei israeliene, numai în 2002 aceste cifre realizate în România erau importante pentru firmele israeliene: Elbit -10 milioane de dolari (în software); RAD - 8 milioane de dolari [cel mai mare furnizor de acces Internet din România, PC-Net, a aparţinut iniţial lui Alexandru Bittner, apoi altor evrei]; Alvarion - 8 milioane de dolari (în "cercetare şi comunicaţii mobile de date"); Mind - 7 milioane de dolari (în "sisteme de taxare"); ECI - 4 milioane de dolari (în "reţelistică şi cercetare"). În aprilie 2003 s-a desfăşurat a patra ediţie a "târgului" ocazie cu care revista Capital scria: „Companiile israeliene high-tech continuă ofensiva pe piaţa românească. Un număr de 21 de firme din sectorul telecomunicaţiilor şi al sistemelor de securitate se întâlnesc între 1 şi 3 aprilie cu companii româneşti, pentru realizarea unor parteneriate", precizând şi că „din totalul exporturilor Israelului către România, 60% sunt echipamente high-tech. Valoarea acestor exporturi este de 120 milioane USD, însă această cifră poate creşte până la 200 milioane USD". O unitate de interceptare a convorbirilor telefonice GSM (compusă în esenţă dintr-un laptop, soft şi un receptor GSM special) costă numai 2-3 mii de dolari pe piaţa neagră (cu precădere din piaţa ex-sovietică) fiind relativ uşor de procurat. În afara serviciilor secrete, numai în Bucureşti alte cinci asemenea aparate se află în posesia unor «persoane particulare». Posesorul unei asemenea unităţi poate înregistra convorbirile oricăruia dintre noi, doar cunoscându-i numărul de telefon. Având peste 3 milioane de clienţi români (posesori de telefoane mobile), compania "canadiano-britanică" Mobifon-Connex, este de fapt deţinută şi controlată de firma "olandeză" Clearwave Holdings BV, în acţionariatul căreia se găsesc de fapt mai mulţi evrei, fiind finanţată de două bănci evreieşti: ABN Amro-Rothschild şi Citibank. Una dintre cele mai implicate companii israeliene în IT-ul românesc este Alvarion (alături de Elbit, RAD şi ECI), care de fapt este furnizorul de servicii pentru principalele firme de telefonie mobilă ce acţionează în România, Mobifon-Connex şi Orange (în special cele de acces Internet). De altfel, în România se află singurul "birou de cercetare/dezvoltare" deschis de Alvarion în afara Israelului. Presa cu profil economic a surprins o adevărată avalanşă a capitalului evreiesc în domeniul IT-ului în România: George Haber, un evreu "român" originar din Oradea, magnat în Silicon Valey (prin firma Mobilygen Corp.) se dezvoltă şi în România, împreună cu Asaf Mohr de la Mohr Ventures şi Arad Naveh de la Benchmark Capital. Dealtfel, unul dintre actualii «stăpâni ai Internetului» este israeliano-americanul Gil Shwed, care de la vârsta de 18 ani a lucrat pentru Ministerul Apărării din Israel la un program ultrasecret în domeniul electronic, privind legătura între reţeaua de computere ale Armatei şi controlul riguros al celor ce au acces la reţea. Programele sale Fire Wall asigură protecţia anti-haker pentru peste 250.000 de site-uri Internet, inclusiv pentru peste 9% din primele 500 cele mai mari companii mondiale. Evident că, astfel, israelianul poate pătrunde în bazele de date ale acestora. Agentul Rudolf Solomon, cetăţean austriac prins de Securitate în decembrie 1989 pe când ieşea din locuinţa de la Timişoara a lui Laslo Tokes, a mărturisit că ar fi agent al serviciilor de spionaj maghiare. Evreu originar din România, de la Odorhei, el nu şi-a trădat niciodată patronii israelieni. Astăzi activează din plin în România, ca om de afaceri, afacerile sale fiind asociate acţiunilor iredentiste. După 1989 el a înfiinţat la Cluj firma Salto (comerţ, prestări servicii, transporturi etc.) în asociere cu Toth Csaba şi Kiss Budai-Tibor. Conform documentărilor SRI Cluj, societatea Salto s-a implicat în introducerea de armament în România (pentru aripa ultra-radicală a iredentismului maghiar), motiv pentru care asociaţii firmei au fost lucraţi informativ. S-a descoperit şi că directorul reprezentanţei de la Bucureşti a firmei Salto, numitul Ovidiu Vladu, este implicat şi în conducerea unui cazinou bucureştean (cu patroni israelieni). Plecând de la acest caz, analistul George Dora condamna „prezenta unor foşti şi poate actuali agenţi ai serviciilor secrete maghiare în România, care sprijină acţiunile autonomist-separatiste ale gru­pului Tokes”. SRI a documentat, începând din 1990 şi până în prezent, acţiuni separatiste iniţiate de etnici maghiari coordonaţi din exterior. Conform unor pretinse „uzuanţe din lumea serviciilor secrete”, nu s-au operat arestări, deşi în anumite cazuri ofiţerii Diviziunii A au reuşit să realizeze flagrante ce demonstrau activitatea contrară siguranţei naţionale a României. Aceasta este o politică constantă a autorităţilor române, de a nu supăra spionii nici unui stat, decât pe cei ai statelor arabe, pe care eventual îi expulzează. Trecerea prof. Mircea Gheordunescu pe la conducerea SRI (director adjunct, instalat de Emil Constantinescu) în perioada 1997-2001 a însemnat deschiderea totală către Mossad, cu care acesta a înţeles că SRI trebuie să aibă o relaţie privilegiată. A fost totodată perioada celor mai frauduloase privatizări cu cetăţeni israelieni (cazul Sorin Beraru fiind emblematic). Numai după plecarea d-lui Gheordunescu de la SRI, acest serviciu a putut sesiza Parchetul General - pe baza actelor ce noi le-am pus la dispoziţie - pentru a se demara ancheta penală împotriva unor israelieni implicaţi în privatizarea Hotelului Bucu­reşti. Astăzi atitudinea SRI faţă de ofensiva economică israeliană a redeve­nit aceeaşi, ca în vremea profesorului Mircea Gheordunescu, aceasta fiind o voinţă politică. Atunci când Sorin Beraru şi gaşca au pus mâna pe CI-CO S.A., o parte din banii găsiţi în conturile societăţii au fost folosiţi pentru cumpărarea pachetului majoritar de acţiuni la Comautosport. Astfel, cu doar jumătate de milion de dolari a fost acaparată o societate care avea ca obiect de activitate comercializarea autoturismelor şi îşi desfăşura activitatea în 15 imense spaţii comerciale, amplasate în marile oraşe din ţară. O afacere mai mult decât profitabilă: doar din închirierea a 12 spaţii comerciale Comautosport aduce un profit anual de 2,5 milioane de dolari. Cum la acest profit se mai adaugă încă 2,5 milioane anual, realizate din vânzarea de autoturisme şi piese de schimb, realizăm "marea afacere" încheiată de statul român. A vândut cu jumătate de milion de dolari o reţea de magazine care produce anual de zece ori mai mulţi bani. Despre aceste întreprinderi preluate «cu cântec» de la statul român, presa românească a tras inutile semnale de alarmă: "Vândute pe bani foarte puţini şi cosmetizate cu elegante inginerii financiare...", scria un săptămânal bucureştean. «Partenerii» juridici ce au intrat în aceste combinaţii, adică "cumpărătorii", sunt firme off-shore create în Paradisurile financiare: Atlantic Holding Group, East Horizont Ltd., Dean Product Ltd., World Pharm Ltd., Pharmatech Bahamas, East Invest Ltd (Insulele Virgine) etc, acţionarii fiind evrei precum Sorin Beraru (România-Israel), Ionel Sufer, Moshe Pesach (Israel), Elize Cemel (Israel), Hadar Yehuda (Israel), Greenberg Meir (Israel), Weiss Cornelio, Weiss Shima (Israel). La începutul anului 2001, Comisia pentru cercetarea abuzurilor a Senatului României, prin Ion Honcescu, sesizează toate instituţiile statului "pentru stoparea acestui jaf şi incriminarea persoanelor vinovate", deoarece "rezultă în mod evident caracterul fraudulos al privatizării mai multor societăţi comerciale, reaua credinţă în respectarea clauzelor din contractele încheiate cu FPS, ingineriile financiare între societăţile comerciale controlate de Sorin Beraru, cu grave consecinţe privind fraudarea bugetului de stat cu peste 1000 miliarde lei, precum şi în plan social, adică realitatea neagră a disponibilizării a peste 1000 de salariaţi". Senatorul dezvăluie şi alte noi ţinte ale cartelului israelian. Cumpără de la FPS, prin off-shore-ul Multisistem Industry SRL, pentru numai 475 milioane de lei, fabrica Reco S.A. implicată în producţia de vată, tifon albit şi produse farmaceutice, concediază cei 200 de salariaţi şi scoate din România activele fabricii, pe care chipurile le vinde sub formă de deşeuri, pentru ca apoi în străinătate să le valorifice la adevărata valoare. Că, totuşi, Ion Iliescu are o "slăbiciune" la evrei, o dovedeşte atitudinea sa faţă de israelianul infractor Aharon Schwarz, pe care l-a graţiat înainte de Paştele lui 2004. Acum câţiva ani, acesta a furat 200.000 de dolari de la Banca Română de Dezvoltare. Încă din momentul reţinerii sale, pe 17 martie 1999, procuratura a refuzat însă să emită un mandat de arest preventiv, iar Aharon a fost pus, după 24 de ore în libertate. După cinci zile, procurorii, lămurindu-se cu cine au de a face, emit totuşi mandatul de arestare, dar este rapid eliberat, căci în iulie Tribunalul admite cererea de judecare în stare de libertate. Cu toate acestea, la 15 mai 2001, israelianul este condamnat definitiv la 12 ani de închisoare, dar, aflându-se în stare de libertate, fuge din ţară, iar "prietenia" cu procurorul general Tănase Joiţa (sau cu cineva şi mai sus pus) îi asigură, în octombrie 2001, suspendarea executării pedepsei dictată de instanţă. Suspendarea s-a făcut în condiţiile în care Aharon Schwarz se sustrăgea executării pedepsei, fugind din ţară şi fiind dat în urmărire internaţională. Dorind să-şi continue "afacerile", la două zile de la data când procurorul general al României a semnat actul prin care se suspenda executarea pedepsei, Schwarz s-a întors în România. Ghinionul israelianului a fost că afacerea de tip mafiot a apărut în presă, iar Tănase Joiţa a dat înapoi, revocând suspendarea pedepsei, aşa că Schwarz a intrat rapid în închisoare. În această situaţie, "bolnav", ca şi restul infractorilor cu protecţie, Schwarz i-a solicitat preşedintelui Iliescu graţierea, "iar acesta, mărinimos din fire, a acceptat, că doar închisoarea, în România, e doar pentru amărâţii care au furat un metru de cablu sau două sticle - scria Curentul în aprilie 2004 -. A fura 200.000 de dolari dintr-o bancă românească nu constituie o faptă prea gravă, asta dacă ţinem cont de opinia preşedintelui Ion Iliescu... Singura condiţie pentru a beneficia de mila preşedintelui este să ai «relaţii» la un nivel suficient de înalt." Una din tainele acestei "bunăvoinţe" a autorităţilor noastre constă în aceea că unul dintre avocaţii lui Sorin Beraru din SUA este evreul sionist Alfred Moses, fostul ambasador al SUA la Bucureşti, pe care l-a plătit cu 500.000 de dolari. Acesta este un apropiat al preşedintelui Ion Iliescu, având, se spune, încă "uşi deschise" la Cotroceni, iar conform mărturisirilor lui Steinberg, Moses nu s-a dat înapoi să internaţionalizeze cauza lui Beraru versus România. Steinberg, însă, odată eliberat, a dezgropat securea războiului, împotriva României în general, şi a magistraţilor în particular, pe care i-a acuzat de "antisemitism". El i-a comandat altui evreu, Iulian Gruzenberg din Suedia, să acţioneze statul român în judecată, revendicând despăgubiri de 16,5 milioane de dolari, în timp ce la Bucureşti delira ceva de genul: "Şase sau opt membrii ai familiei mele au fost omorâţi în 1944, în timpul legionarilor (bunici, mătuşi, trenul morţii de la Iaşi). Au fost omorâţi şi de legionari şi de nemţi... Tot ce mi s-a întâmplat acum s-a întâmplat unchilor mei în 43-44, când au fost omorâţi. Cineva pe mine a vrut să mă lichideze...". În 43-44 nu mai existau legionari activi în România, dar Steinberg are o "familie" de care nu vrea să amintească românilor prea multe. Cum ar fi avocatul Carol Steinberg, care în 1940, în timpul retragerii autorităţilor române din Basarabia, la Chişinău, întocmea liste cu românii ce trebuiau executaţi. Aproape toţi afaceriştii evrei activi în România (precum Robinson, Pesah sau Motti Zisser), dar nu numai ei, îşi ascund afacerile în spatele unor firme off-shore, al căror regim permite atât ascunderea identităţii proprietarilor, cât şi uşoara scoatere de fonduri din ţară. Cu aceste firme străine devin asociaţi în firme create în România, firme aparent româneşti sau, oricum, ne-evreieşti. Astfel, din rapoartele oficialilor români aflăm că Olanda sau Cipru ar fi în vârful topului «investitorilor» din România. În realitate, marea majoritate a acestor firme create în Paradisurile fiscale sunt ale unor israelieni sau evrei de aiurea. Antilele Olandeze, paradis fiscal, permit crearea unor off-shore-uri ce controlează firme olandeze, proprietare de firme româneşti. Secole la rând Olanda a reprezentat un paradis pentru evreii din Europa. În epoca în care evreii erau alungaţi din Spania, mii de familii evreieşti au găsit azil la protestanţii din Olanda, ceea ce a făcut ca, comunitatea evreiască de aici să înflorească. Aşa a fost posibil ca cel mai bogat clan al bancherilor evrei, Rothschildzii, să se nască tocmai aici, la Amsterdam. În epoca pogromurilor din regatele germane, Olanda a fost un teritoriu de azil pentru evrei, iar în timpul ocupaţiei germane, regele Olandei a purtat ostentativ însemnul de desemnare a evreilor impus de nazişti, steaua galbenă, ca formă de protest (Rothschildzi au impus casa regală olandeză). După 1945, olandezii şi Olanda, ca stat, erau suporteri constanţi ai Israelului. Pentru motive de natură economică, însă, în Olanda de astăzi se manifestă un vădit anti-semitism. La recentul sondaj de opinie al Uniunii Europene, 74% dintre olandezii intervievaţi au răspuns că ei consideră Israelul ca fiind cea mai mare ameninţare pentru pacea lumii, cel mai mare procentaj înregistrat pe continent în acest sondaj. În liceele olandeze elevii boicotează orele de predare a Holocaustului şi, adesea, elevii îi ameninţă pe profesori. Afacerea "canadiană" de mare anvergură demarată în acea perioadă este însă alta, respectiv concesionarea exploatării aurifere de la Roşia Montană către firma "româno-canadiană" Eurogold Corporation, înfiinţată tot în 1997. Formula finală a "licenţei" s-a perfectat sub numele de Gold Corporation SRL, al cărei acţionar majoritar era compania "canadiană" Gabriel Resources. Concesiunea a fost semnată abia în 1999 de către fostul ministru al Industriilor din cabinetul Ciorbea, Radu Berceanu [în lista de peste 300 de evrei implicaţi în destinele României, publicată de dl. Eugen Delcea în revista craioveană Obiectiv, Radu Berceanu apare cu numele "real" de Bercovici alături de alţi politicieni din Partidul Democrat, precum Alexandru Sassu, Petre Roman, Adrian Severin, Radu Feldman Alexandru, Petre Partal şi alţii], pe aceeaşi funcţie şi în următoarele două guverne. Astfel, pentru suma de numai 3 milioane de dolari, cât este contravaloarea concesiunii, firma Gabriel Resources a obţinut dreptul de exploatare a unui zăcământ de peste 800 de tone de aur şi 2000 de tone de argint, în valoare de circa 10 miliarde de dolari. Pe deasupra, deoarece zona Roşia Montană a fost declarată de către autorităţile româneşti «zonă defavorizată» firma "canadiană" va beneficia, conform legii, de scutiri de TVA pe o perioadă de 10 ani, precum şi altă facilităţi specifice paradisurilor financiare. În spatele întregii afaceri se află magnatul evreu escroc Mark Rich ["Magnat evreu cu cetăţenie americană şi israeliană. Escroc şi evazionist de talie mondială. A fraudat bugetului SUA, apoi a fugit şi s-a stabilit în Elveţia. Colaborator apropiat al serviciului israelian de spionaj, Mossad... În afară de petrolul românesc, Mark Rich vrea şi aurul. Şi cum unul dintre cele mai mari zăcăminte de aur şi argint din lume se află la Roşia Montana, în Transilvania (cel mai mare din Europa: peste 300 de tone de aur pur şi peste 1.600 de tone de argint pur), a demarat preluarea exploatării prin firma «canadiană» Gold Corporation, companie 80% acţionariat pestriţ pe care îl controlează însă Rich. «Vă întrebaţi cum de rezistă afacerea de la Roşia Montană reacţiilor disperate ale ecologiştilor? -scria Academia Caţavencu în 13 august 2002-. Păi, ce-aţi zice dacă aţi afla că între cei interesaţi de scobârlirea aurului de sub gospodăriile românilor este un cetăţean pe nume Mark Rich?»... Preşedintele companiei străine, tot un evreu, trasfug din România acum 20 de ani, pe nume V. Frank Timiş, a fost condamnat de două ori în Australia, în 1990 şi 1994, pentru trafic de droguri."], care face parte din cartelul mondialist al bancherilor evrei Rothschild, dar şi Frank Timiş. Mai recent, implicarea grupului Rothschild s-a dovedit, devenind făţişă. Apariţia explozivă a cazinourilor în Bucureşti, se datorează în primul rând unei necesităţi a lumii afacerilor israeliene interlope. Principiul de bază al spălării banilor este acela al realizării unor diverse operaţiuni în sistem legal prin care se împiedică identificarea provenienţei reale a banilor. Pentru acest scop cazinourile se pretează prin excelenţă, motiv pentru care au fost şi inventate. Inventatorul metodei este evreul Meyer Lansky, rivalul lui Al Capone în lumea criminală din SUA începutului secolului 20. Ca şef al Koscher Nostra, organizaţie mafiotă evreiască similară celei italiene Cosa Nostra din New York, Meyer Lansky însuşi a înfiinţat metoda «spălării banilor», creând în acest scop un imperiu al jocurilor de noroc. În Bucureşti, mafia italiană controlează aşa-zisa "mafie ţigănească" românească, ce este tolerată pentru a se ocupa exclusiv de sarcinile murdare, precum plasarea drogurilor sau prostituţia stradală. Ţiganii români sunt, însă, pur şi simplu lichidaţi fizic dacă îndrăznesc să îi înşele pe mafioţii italieni sau evrei (nici unul din aceste asasinate asupra lumii interlope ţigăneşti nu a fost vreodată rezolvat de către poliţie), care au la îndemână şi ajutorul unor personaje corupte din aparatul de stat. Oricum, interesele mafiei italiene şi evreieşti se întrepătrund, exemplar fiind în acest sens cazul lumii cazinourilor, în jurul căreia se învârt finanţele negre evreieşti, spălarea banilor din droguri, traficul de fiinţe umane şi prostituţia. În România se spală anual circa 600 milioane euro proveniţi din activităţi criminale şi evaziune. "Mafia israeliană controlează cazinourile din România" titra în iunie 2004 periodicul israelian on-line Virtual Jerusalem. Aflăm astfel că, capii mafiei israeliene sunt implicaţi la noi în traficul de droguri, de arme şi de persoane. În ultimii trei ani şi jumătate, perioadă în care poliţia israeliană şi-ar fi concentrat forţele preponderent împotriva acţiunilor anti-teroriste (palestiniene), infractorii şi traficanţii evrei şi-au dezvoltat afacerile la un nivel fără precedent, exportând crima organizată, cu precădere în România şi Bulgaria. Primele dezvăluiri îi aparţin lui Moshe Levin, fost comandant al Departamentului de criminalitate transnaţională al poliţiei israeliene. Numai în primele luni ale anului 2004, poliţia a închis în Israel circa 1.700 de cazinouri ilegale şi 1.400 de bordeluri şi a confiscat o mare cantitate de arme, ceea ce stimulează exportul acestor afaceri. Şefii reţelelor mafiote controlează cazinourile ilegale de pe întreg teritoriul Israelului, ca şi pe cele "legale" din România şi Bulgaria. Principalele clanuri mafiote israeliene, Rosenstein, Abarjil şi Ohanina, se află într-un conflict sângeros, soldat cu victime de toate părţile, la care contribuie prezenţa unor criminali angajaţi de la mafia rusă (ce are foarte mulţi lideri evrei). Poliţia afirmă că principalul motiv al conflictului este lupta pentru controlul asupra cazinourilor. Cazinourile din România, 12 la număr, deşi evreieşti, îşi maschează acţionariatul prin intermediari şi firme off-shore cu sediul în paradisuri financiare. După 1990 un anume fost ofiţer israelian, Marko Maximilian Katz, a funcţionat ca şef de dispozitiv «Security» la Cazinoul Bucur din Bucureşti, unde în spatele «patronului», un anume Stambouli ce avea cazinouri atât în România cât şi în Rusia, se ascundea capitalul negru israelian. În 1998, Garda Financiară a efectuat un control riguros la Cazino Bucur, unde a constat datorii neachitate statului român de mai multe milioane de dolari. După închiderea Cazinoului Bucur, Katz a devenit şef al dispozitivului «Security» pe reţeaua magazinelor «duty-free» EDF (conduse de un anume Weil) din aeroportul Otopeni. În prezent, Katz este şeful agenţiei B'nai B'rith pe România, ocupându-se de acuzarea românilor de participarea la Holocaust. Profesorul Zaka Shapira, şef de secţie la spitalul Beilingson din Petah Tikva (Israel) a efectuat la 17 şi 18 ianuarie 1998 şase operaţii de transplant de rinichi, unor israelieni, la spitalul central din Talin, capitala Estoniei. Rinichii nu erau însă de la decedaţi sau membrii de familie, ci prelevaţi de la "donatori" români şi moldoveni. Doctorul Shapira şi colaboratorii săi sunt legaţi de firma Parisan Ltd., cu care trebuiau sa realizeze un proiect pilot, numit "de probă", în care partea israeliană se angajase să furnizeze, fără plată, spitalului estonian, un aparat complex cu programe ce permit creşterea calităţii şi a rapidităţii în luarea unor decizii privind ţesuturile donatorului şi primitorului. Guvernul estonian a reacţionat dur, deschizând dosare penale tuturor celor implicaţii în operaţii, dar evreii au fugit cu rinichii în ei, reorganizând transplanturile în altă parte a lumii. Preţurile sunt mici pentru donatori, dar aduc profituri mari pentru traficanţi: 2.500-3.000 de dolari pentru un rinichi, între 3.000 şi 15.000 de euro pentru o inimă sau pentru un transplant de cornee, iar un testicul ajunge la câteva sute de mii de euro. În cursul anului 2001 României i s-a cerut de către Uniunea Europeană să oprească vânzarea copiilor români ("livrarea de orfani la export"), a căror adopţie de către străini era destinată mai degrabă traficului cu fiinţe umane. De aceea, în acelaşi an, guvernul român prin premierul Adrian Năstase este obligat să semneze Moratoriul prin care se obliga că va stopa adopţiile internaţionale. Încă de la începutul anului explodase scandalul repede muşamalizat privind existenţa unor reţele de traficanţi de organe, dar Senatul român a respins vreo implicare a românilor în aceste afaceri, deşi devenise evident că diverşi români implicaţi în afacere încasau până la 50.000 de dolari pentru un copil vândut (de regulă orfani). Suspiciunile scoseseră în faţă imaginea Israelului, respectiv asupra scopului adopţiilor de copii români de către cetăţeni israelieni (fapt interzis de autorităţile rabinice, ce nu permit decât înfierea de copii evrei, nu şi de goimi). Informaţii ce parveniseră la Poliţia română arătau că, după ce ajungeau în Israel, la familiile plătite de către reţeaua mafiotă pentru "a înfia" copiii români, aceştia ajungeau să fie sacrificaţi, prelevânduli-se organele vitale pentru transplanturi. La sfârşitul anului 2001, autorităţile de la Bucureşti, prin ambasada română din Israel, au cerut Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale israelian "să verifice situaţia tuturor copiilor adoptaţi din România în ultimii ani, şi dacă aceştia nu au suferit operaţii pentru prelevarea de organe". Opiniei publice româneşti i s-a ascuns orice informaţie. „Autorităţile israeliene au deschis o anchetă pentru a verifica informaţiile conform cărora mai multor copii de origine română, ceruţi spre adopţie de către cetăţeni israelieni, li s-au prelevat organe după ce au părăsit România”, scria Ha'aretz din 12 decembrie 2001. Ziarul Adevărul dezvăluia recent chiar şi preţurile la negru al organelor copiilor români, moldoveni sau ucrainieni: o inimă de copil - 35.000 euro; un ficat - 30.000 euro; un stomac -30.000; un rinichi - 7.000 euro; un sugar viu - 50.000 euro (creşterea sa este mult mai ieftină decât valoarea însumată a organelor sale la momentul sacrificării). De mai mulţi ani, israelienii procedează la însămânţarea evreicelor sterpe cu ovule fecundate prelevate de la românce. Cererea este atât de mare, încât, folosindu-se clinicile din România, afacerea a dezvoltat un veritabil turism. Fenomenul a declanşat totodată o vie controversă ideologică a autorităţile rabinice. Nu că nu am condamna această afacere pe seama zestrei biologice româneşti, dar motivele îngrijorărilor şi poziţia rabinilor este dovada celui mai elementar rasism. În loc să-i îngrijoreze faptul că le degenerează rasa, pe ei îi sperie spurcarea cu genele românilor. "România exportă în Israel ovule umane fecundate", afirma rabinul dr. Yigal Shafran într-un interviu din 16 septembrie 2002 dat ziarului israelian Ha'aretz. Ziarul arăta că medicii israelieni au început să importe ovule fertilizate de la femei din România de mai mulţi ani, dar acest fapt a trezit opoziţia autorităţilor rabinice. Conform revistei British Medical Journal, Israelul a interzis, cu începere de la 1 octombrie 2001, importul de ovule fertile congelate din străinătate, ceea ce a blocat cele peste 2000 de femei din Israel ce aşteptau transplantul de ovule fertile. Potrivit revistei Hadassah Magazine din aprilie 2001, oamenii de afaceri din Israel au făcut afaceri bune, speculând restricţia. Astfel, un antreprenor a recunoscut că a semnat contracte cu 200 de cupluri pentru excursii în România, unde urmau să primească ovule donate. Deşi, oficial nu se cunoaşte unde se fac transplanturile, mai multe clinici particulare româneşti au această posibilitate, precum Sabyc Medical Center (a dr. Bogdan Marinescu, directorul Spitalului Clinic de Obstretică-Ginecologie), Medsana, şi o clinică de la Cluj. "Pacientele" evreice vin în România ca simple turiste şi sunt internate la una din clinicile specializate în fertilizarea in vitro unde sunt fertilizate cu embrioni recoltaţi de la românce, după care sunt trimise înapoi în Israel. Un astfel de tratament costă câteva mii de dolari. Numeroase mărturii atestă că, atunci când evreica Ana Pauker se afla la conducerea statului român, ea activa ca o veritabilă agenţie matrimonială pentru tinerele evreice provenind din familii cu orientare comunistă. Linia ce trebuia urmată în epocă era aceea a căsătoriilor mixte: fruntaşi comunişti români cu evreice, sau fetele acestora cu evrei. De aceea, Ana Pauker deţinea un masiv catalog cu fotografiile evreicelor ce trebuiau măritate. Aşa se face că Angelo Miculescu, un nomenclaturist comunist de nivelul II, fost ministru al agriculturii, s-a căsătorit în tinereţe cu o evreică, viitoarea mamă a Danei, soţia fostului prim-ministru Adrian Năstase, Dana Năstase. Ca un veritabil „marana", aceasta din urmă a continuat să ţină în secret de tradiţia şi identitatea evreiască, iniţiindu-şi chiar şi copiii la Templu, pe Andrei şi Mihnea. Ea este aceea care ţine legătura cu "omul de afaceri al lui Adrian Năstase", israelianul Alexandru Bittner (ce provine tot dintr-o familie de evrei români). Până şi ca şef de cabinet al premierului Năstase fusese numit un evreu, Sorin Teşu. Iată ce dezvăluia Armaghedon II, acum doi ani: „Această prietenie [Dana Năstase - Bittner] s-a materializat într-o serie de afaceri derulate de către acesta din urmă şi intermediate de d-na Năstase şi de dl. Sorin Teşu, omul de încredere al familiei Năstase. Alexandru Bittner a afirmat în mai multe rânduri că, în perioada 1997-2000 a finanţat periodic familia Năstase cu sume cuprinse între 5.000 şi 10.000 de dolari, sume transmise fie direct d-nei Năstase, fie prin intermediul lui Teşu. În prezent, firme aparţinând lui Al. Bittner desfăşoară afaceri cu diverse regii sau societăţi cu capital de stat..." Până ca Adrian Năstase să ajungă la putere în anul 2001 (prim-ministru), Dana Năstase câştiga "un ban cinstit" de pe urma firmei sale Datis Consulting & Management, la care a numit-o administrator pe prietena... evreică Roxana Bichel. Dar imediat după venirea la putere a "familiei", acesteia i-au revenit sarcini mai importante, devenind "consilier al primului ministru pentru Privatizare-APAPS", şi având sarcina de a-i dicta preşedintelui APAPS, Ovidiu Muşetescu, comenzile intereselor asupra privatizării. Pentru Bucureşti, sinagoga este Templul Coral, unde rabinul şi alţi lideri ai templului sunt îndrumătorii multor afaceri evreieşti. Este obiceiul ca evreii israelieni propăşiţi în afaceri prin România să treacă şi pe la "rabi" pentru a-şi anunţa prezenţa şi afacerile. Până şi o afacere de consultanţă politică (cum este cea a israelianului Eyal Arad pentru candidatura la preşedinţia României a senatorului Vadim Tudor) a fost judecată la Templul Coral, în prezenţa reprezentanţilor ambasadei israeliene la Bucureşti. Atunci când o întreprindere românească este privatizată cu "capital evreiesc", se întâmplă două fenomene ce dezvăluie un "mod de lucru". O bună parte din personal este concediată, iar la conducerea societăţilor comerciale sunt numite persoane care au o ascendenţă evreiască. Până şi secretarele sunt de multe ori tinere fete ce au trecut pe la Templul Coral cerând ajutor pentru angajare de la rabin. Al doilea fenomen constă în aceea că treptat partenerii de afaceri ai întreprinderilor româneşti sunt înlocuiţi, după privatizarea acestora, cu firme ai căror proprietari sunt tot evrei (de la beneficiarii de comenzi până la furnizorii de materiale). Mulţi dintre patronii români s-au văzut astfel scoşi din afacerile cu firme cu care colaboraseră corect ani întregi de zile. O Notă Secretă a Securităţii, întocmită la 05.12.1980, şi aflată în arhiva S.R.I. (ASR1, fond D, dosar nr.11200, vol.2, f.252-258), îl prezintă pe fostul general de Securitate Ivan Bikel, ca pe un agent dublu, colaborator al generalului "trădător de ţară" Ion Pacepa. Iată un extras: „Bikel Ivan este născut în Arad, în anul 1927, este membru PCR, fiind de naţionalitate evreu. A fost încadrat în Ministerul de Interne în anul 1951 şi a lucrat ca ofiţer până în anul 1966, timp în care a fost în misiuni pe linia aparatului de informaţii externe, în mai multe ţări: R.F.Germania, Austria, Suedia, Olanda, RDG şi Polonia... Între anii 1956-1959 şi-a desfăşurat activitatea în cadrul agenţiei economice a României din Frankfurt pe Main, împreună cu trădătorul Ion Mihai Pacepa, cu care a întreţinut relaţii permanente, foarte apropiate. Fiind lucrat, despre Bikel Ivan, ca reprezentant de firme comerciale străine, au rezultat unele aspecte care prezintă interes operativ mai deosebit... Fiind coordonat în activitatea pe care o desfăşoară la reprezentanţă de către Kopelianos Michael [Kopelici], Bikel Ivan a intermediat contactul acestuia şi stabilirea de relaţii apropiate cu mai mulţi funcţionari români... [ca] Năstase, fost şef al agenţiei economice [române] din Koln, Simon Titu de la Forexim (pe care îl cunoştea de mult timp) [şi care era tot evreu], şi alţii... O altă firmă aparţine fiului fostului general DIE (evreul Ivan Bichel), Sorin Bichel, care este asociat în firma Bicks Industries cu Lucian Goj, în chiar perioada cât acesta era şef al Departamentului Privatizare-Restructurare din APASP, cel mai important pentru privatizarea economiei româneşti. Dar un şi mai important rol i s-a rezervat soţiei sale, Roxana Bichel, care a fost până în mai 2004 consilier al primului ministru Năstase "pentru Privatizare" la APAPS, numită adică la "Autoritate" ca să îl dirijeze pe preşedintele acesteia, fiind totodată şi asociată cu sora primului ministru Năstase, Dana M. Barb, în firma Onda Trading srl. Ea a mai fost până în 2001, administrator al firmei soţiei premierului Năstase, Dana Năstase, la Datis Consulting & Management, dar apoi a primit misiunea de a se dedica exclusiv privatizărilor din România, de pe postul cheie de "consilier al ministrului Muşetescu". Surprinzător pentru investigatorul privatizărilor din ultimii ani, numele Roxanei Bichel se regăseşte în cele mai importante dintre acestea, efectuate în numele guvernului Năstase: Sidex Galaţi, Alro Slatina, Combinatul Siderurgic Reşiţa (vândut pe un dolar grupului siderurgic rusesc TMK), staţiunea maritimă S.C. Neptun-Olimp S.A., Banca Comercială Română (pe 21 martie 2001 a fost numită în comisia de privatizare a celei mai solide bănci româneşti), şi mai recent Taromul. Cui credeţi că i-a revenit cea mai importantă funcţie din Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului? Deşi are un preşedinte, pe Mircea Ursache, AVAS-ul este condus de fapt de patru vicepreşedinţi, iar prietenei de familie a premierului Năstase, adică Roxanei Bichel, i-a fost acordată, de către chiar Adrian Năstase, cea de "vicepreşedinte pentru relaţia cu organismele internaţionale, integrare europeană şi aplicarea legii 10/2001", adică tocmai retrocedări, despăgubiri şi privatizări. Odată cu desfiinţarea APAPS, Roxana Bichel primise prime băneşti regeşti pentru a fi "contribuit la succesul privatizării din România". Un israelian apropiat de structurile guvernării politice (PSD), Gyora Iahr, reprezintă în România Asociaţia Antreprenorilor şi Constructorilor din Israel, implicată în numeroase proiecte derulate în timpul guvernării Năstase, pe primul loc aflându-se afacerea construcţiei de şosele. Această Asociaţie este responsabilă de vizita oficială din noiembrie 2003 la Bucureşti a ministrului israelian al Transporturilor, Avigdor Lieberman, atât de bine primită de guvernanţii români, căreia i s-a alăturat firma israeliană Solel-Boneh International Ltd din Tel Aviv [sediul firmei a fost vizitat de preşedintele român Emil Constantinescu în timpul vizitei sale în Israel, în ianuarie 2000], al cărei reprezentant permanent la Bucureşti este Amos Solomon (firma este activă în lucrări în construcţii pe banii românilor, şi "câştigătoare a licitaţiei" pentru contractul pe bani publici a proiectului de aducţie a apei la satele româneşti). Potrivit publicaţiei Ha'aretz, cea mai mare activitate a firmelor israeliene din Asociaţia Antreprenorilor şi Constructorilor are loc în proiecte rezidenţiale din România. Majoritatea proiectelor, care aduc profituri mari în termen scurt, sunt derulate prin Alpha Bank din Bucureşti (din acţionariatul căreia face parte şi una dintre cele mai vechi bănci evreieşti din lume, «La Monte de Pieta»), investorii principali fiind Ofer Brothers (fraţii Ofer deţin deja ca într-un cleşte oraşul Constanţa), Motti Zisser (beneficiarul privatizării frauduloase a Hotelului Bucureşti) firma Elbit Imaging Ltd sau Europa-Israel Comp. Alt cotidian, de data aceasta românesc, Jurnalul Naţional arăta în ianuarie 2004: "România este, de câţiva ani, un punct de atracţie pentru investitorii israelieni. Aşa se face că multe dintre noile construcţii impozante din Bucureşti, centre de afaceri care au răsărit în special în ultimii ani sau multe dintre centrele hoteliere sau cazinouri, de exemplu, sunt investiţii israeliene". Precizăm că termenul "investiţie" este convenţional şi devine impropriu atunci când multe dintre aceste obiective sunt preluate cu fraudarea statului român. "Un exemplu - continuă J.N. - îl reprezintă Sitraco Center din Piaţa Unirii [a evreului Nicolae Iaris şi a infractorului Eliahu Rasin]... Tot investiţii israeliene sunt şi cele două clădiri Union Center din centrul capitalei, sau Europe House, clădirea din Piaţa Victoriei în care se află sediul Orange, centrul de afaceri Strauss Building, clădirea PMG din Vitan, în zona Mall, Neocity Tower II şi III, sediul Alpha Bank de lângă Televiziune, un imobil rezidenţial încă în construcţie pe Bulevardul Unirii, sau binecunoscutul restaurant Budapesta, care va deveni centru comercial. "Investiţiile israeliene - continuă Jurnalul Naţional - s-au orientat inclusiv spre piaţa hotelieră românească, ştiut fiind faptul că aceasta are potenţial productiv. Hotelul Bucureşti, Helveţia, Minerva, Central, Opera din Bucureşti, sau Tirol din Poiana Braşov, Continental din Sibiu... Casa Vernescu şi cazinoul ei sunt, de asemenea, israeliene. Un tânăr milionar israelian care îşi tot face veacul prin România (între timp, cu efortul unor costisitoare tratamente în Israel, a lăsat-o însărcinată pe "vedeta tv" Mihaela Rădulescu, iar în mai 2004, la reşedinţa lui Elan de la Snagov, el şi Mihaela s-au căsătorit în secret, în ritul mozaic) pare să cunoască cele mai multe din dedesupturile marilor afaceri recent demarate de către evrei cu infrastructura rutieră românească, fiind avangarda invizibilă a acestora. De formaţie militară, el se numeşte Elan Schwartzenberg şi este un apropiat al premierului israelian Ariei Sharon şi al lumii politice de la Ierusalim. Pe numele său adevărat Emilian Schwartzenberg, cu dublă cetăţenie, română şi israeliană, fiul lui Bernard şi Hany, născut în Iaşi la 25.04.1967, Elan apare ca administrator la mai multe firme româneşti, pe care le controlează prin intermediul unor alte firme off-shore. Apropiat de politicienii români de la putere (a organizat întâlnirea Năstase-Netanyahu), Schwartzenberg este totuşi un escroc nepedepsit. Banii ce i-a făcut în România se datorează înşelăciunii şi coruperii autorităţilor. Când, în 1996, a înfiinţat firma Exclusiv Media SRL, care a devenit una dintre cele mai prospere firme de publicitate din România, Elan s-a folosit de banii britanicului Jonathan Victor Leaver şi ai Cristinei Vogt, pe care i-a escrocat finalmente cu suma de 1,7 milioane de dolari. Deşi victimele sale au solicitat încă din anul 2000, arestarea şi trimiterea în judecată a lui Elan, acesta a reuşit, cu complicitatea unor importante personaje politice, să-şi îngroape dosarul penal de la Parchetul General al României. În completarea vizitei lui Lieberman şi desăvârşirea demersurilor acestuia, pe 17 decembrie 2003, a sosit la Bucureşti, un alt ministru israelian, cel de finanţe, într-o vizită "particulară". Dejun de protocol zero în restaurantul de patru stele al Hotelului Parc în cinstea invitatului de onoare, "viitorul prim-ministru al Israelului, actualul ministru de finanţe", cum scria presa, Beniamin (Bibi) Netanyahu, prilej cu care demnitarul israelian declara cu subînţeles: "Am văzut la fel de mulţi oameni de afaceri israelieni aici ca şi la Tel-Aviv!". Sosirea la Bucureşti a ministrului Bibi şi a apropiaţilor săi s-a făcut la bordul unui avion particular "aparţinând unui milionar român apropiat premierului Năstase", afirma cotidianul israelian Maariv, făcând aluzie la unul dintre cei doi "români" israelieni, milionarii Alexandru Bittner şi Elan Schwartzenberg. Motivul vizitei, pretext al unor alt fel de discuţii, a fost lansarea de către primul-ministru Năstase, odată cu aprinderea luminilor de Hanouka, semnând autografe - "de la dreapta la stânga", s-a spus - a cărţii sale traduse în ebraică, Bătălia pentru viitor, un viitor al României de care evreii nu au decât să se bucure (capitolul introductiv fiind scris chiar de către Netanyahu). Ce importante discuţii să fi avut cei doi politicieni, român şi israelian? Cel mai probabil, despre uriaşa şi dubioasa cheltuială la care se înhămase recent guvernul român, având nevoie de credite externe, europene sau americane, garantate însă de statul român. Este vorba poate de cea mai mare cheltuială efectuată vreodată de România într-un proiect ce reprezintă, totodată, o imensă afacere şi pentru firmele israeliene arătate mai sus, firme ce vor lucra însă sub contractorul general al refacerii infrastructurii rutiere din România, firma "americană" Bechtel International. Că doar, despre relaţiile SUA-Israel, Bibi îşi asigura interlocutorii români din chiar prima noapte a întâlnirii: „Suntem ţări surori!". Oricum, Năstase a semnat contractul cu firma americană Bechtel International Inc, în chiar timpul celor 4 zile de tainică întreţinere cu Bibi Netanyahu, adică la 19 decembrie 2003 (cu firma Bechtel International, contractor general, s-a hotărât construirea a 415 km de şosea, la preţuri apreciate ca cel puţin duble faţă de cele practicate pe piaţa europeană). În 1998, Ministerul Lucrărilor Publice (MLPAT) a organizat una dintre cele mai mari afaceri, adică licitaţia privind construirea a 1.600-1.800 de locuinţe sociale şi alimentarea cu apă a 1.600 de sate româneşti, semnând finalmente un contract de 340 milioane de dolari în favoarea firmelor Mivan-Kier (evrei din Marea Britanie) şi Solel-Boneh (Israel). După cum a protestat şi Asociaţia Română a Antreprenorilor din Construcţii, licitaţia fusese fraudată, ceea ce indică o complicitate a autorităţilor române de la acea dată cu forurile israeliene. „Deşi au fost cumpărate 47 de caiete de sarcini, regulile dure ale jocului i-au descurajat pe mulţi, la licitaţie prezentându-se doar şapte... Toate firmele participante au luat în calcul, aşa cum era prevăzut în caietul de sarcini, toate taxele (inclusiv TVA şi taxele vamale) şi comisioanele aferente. Văzând că nu le ţine buzunarul, majoritatea a renunţat încă din start" (Capital nr.10/1999). Astfel au ajuns cele două companii evreieşte să câştige marele caşcaval al MLPAT, pentru ele fiind însă schimbate după licitaţie condiţiile din caietul de sarcini, condiţii asumate prin "câştigarea" licitaţiei. Cum? Prin emiterea de către guvernul român a Hotărârii nr.953/23.12.1998 (contractul fusese semnat cu doar o zi înainte, pe 22.12.1998), în care se stabileşte că plata taxei pe valoarea adăugată, a taxelor vamale, a dobânzilor, a comisioanelor, a spezelor bancare şi a consultanţei de specialitate, precum şi rambursarea creditului intern şi a tuturor costurilor aferente acestuia se vor efectua din fondurile care se alocă anual cu această destinaţie de la bugetul de stat, MLPAT". În acest fel, firmele evreieşti au fost scutite de aproape 50% din finanţarea iniţială a lucrărilor, costurile revenind statului român. Prin acest mecanism, pe care constructorii români nu l-au cunoscut, ei au fost îndepărtaţi în favoarea celor evrei. Asociata firmei Ashtrom, israeliană Roichman Bros Internaţional a primit apoi de la statul român, fără licitaţie, diverse lucrări, precum cea din 2002 la Drumul Naţional Roman-Bacău, fiind plătită cu 23,1 milioane de dolari. În 2003, în Constanţa, primarul Mazăre a planificat pe o perioadă de zece ani (deşi mai avea puţin până la alegeri, neştiind dacă va mai fi ales) "reparaţii pe toate bulevardele şi încă 56 de străzi". Valoarea lucrărilor este de 43 de milioane de euro (plus alte 2,4 milioane de euro pentru şoselele din Mamaia), fiind atribuită fără licitaţie tot societăţilor israeliene Roichman Bros Infrastructures şi Ashtrom Group. Alt «gheşeft» este tot al firmei Ashtrom, care a pus mâna şi pe contractul de reparaţii capitale la Spitalul Clinic De Urgenţă Constanţa. Dealtfel, primarul Radu Mazăre este un apropiat al lui Elan Scwartzenberg. La sfârşitul lui 2004, guvernul Năstase atribuie tot fără licitaţie lucrarea şoselei Bucureşti-Braşov firmei franceze Vinci, dar, fără a se face publicitate, o parte importantă a acestui contract, porţiunea Predeal-Braşov, a fost atribuită de fapt consorţiului israelian constituit din firmele Ashtrom-Roichman pentru suma de 181 milioane de euro. Şi tot israelienilor le este dată din noiembrie 2004 construcţia unui drum naţional Focşani-Sfântu Gheorghe, pentru o sumă rămasă secretă. Conform datelor revistei Capital, un mare număr de cetăţeni israelieni cumpără proprietăţi imobiliare în România, îndeosebi în Constanţa sau în Braşov. Iaşiul şi Bucureştiul sunt, la rândul lor, ţinta unor astfel de achiziţii. Se ştie chiar că unii mafioţi israelieni în retragere şi-au ales ca rezidenţă oraşul Bucureşti, unde şi-au cumpărat apartamente. Dealtfel, un nou cartier evreiesc în Bucureşti trebuie să devină cartierul Rahova. "Pe ruinele fabricii de bere Rahova se va înălţa un complex modern", susţin israelienii, căci din 1999, firma Rexon International, "parte dintr-un consorţiu americano-israeliano-român" lucrează la proiectul de a dezvolta "un întreg cartier bucureştean, Rahova Halls. Spre deosebire de celelalte, Rexom International nu se va mărgini la a construi, va şi renova şi va restaura în acelaşi timp, având la dispoziţie atât terenuri libere, cât şi construcţii deja existente". Evreii de la Rexom susţin că vor transforma Rahova, un cartier "în paragină", într-o zonă rezidenţială cu hoteluri, cu pieţe de flori, vin şi peşte, cu săli de conferinţe, într-un nou World Trade Center cu piaţete şi apartamente de locuit. Un mic germen al unui nou Israel adică. Seriozitatea constructorilor evrei însă este demonstrată de contractele de la ANL, câştigate de regulă de firmele evreieşti (israeliene), cum este şi cea a lui Steinberg. Altă firmă, Fielding bunăoară, construind blocurile bucureştene din zona Baicului în 2001, a încălcat contractul cu ANL-ul înlocuind cărămida cu BCA-ul, spre disperarea cumpărătorilor români care urmau să se mute în noile apartamente. Obedienţa lui Adrian Năstase faţă de masonerie a devenit categoric făţişă după ce evreul Eugen Ovidiu Chirovici a devenit, în anul 2003, prin furtul a 34 de voturi, şeful Marii Loji Naţionale Române. Deja şef la "IMM-uri" (unde se vehiculează importante fonduri europene nerambursabile), Chirovici era şi consilier al premierului României, Adrian Năstase. La scurt timp se declanşează atacul oficial al serviciilor secrete româneşti, procuraturii şi poliţiei împotriva Mişcării de Integrare Spirituală în Absolut (cea mai virulentă mişcare anti-masonică din România, ce edita revista Masoneria) prin arestarea liderului acesteia, yoghinul Bivolaru (sub numele lui Gregorian Bivolaru au mai apărut lucrări precum: Dezvăluiri senzaţionale referitoare la acţiunile şi planurile satanice ale Francmasoneriei Mondiale; sau Francmasoneria. Misterele dezvăluite ale unei gigantice conspiraţii satanice planetare). În aprilie 2004, premierul Năstase îi face un cadou lui Chirovici, declarând prin Hotărâre de Guvern „Marea Loje Naţională" a acestuia, drept instituţie de "utilitate publică". Ca urmarea, masoneria primeşte fonduri de la bugetul statului român, ca şi dreptul la un sediu central. Şef al masoneriei române şi oficial guvernamental, Chirovici l-a primit în România pe secretarul Marii Loje a Rusiei, Alexandr Kondyakov, prilej cu care s-au identificat "palierele" economiei româneşti în care urmează să penetreze capitalul rusesc (Gazprom la privatizarea unor Distrigaz, cu implicare israeliană etc). Pârtia ruşilor a fost deschisă de un alt mason "român", Călin Armen, născut la Tbilisi-URSS, dar "frate" cu Chirovici. Controversat om de afaceri implicat în mai multe scandaluri financiare în Rusia, Armen este mason şi partener de afaceri cu personaje din lumea interlopă bucureşteană. El este artizanul preluării băncii române Unirea de către un grup de investitori apropiaţi serviciilor secrete ruse (mai mulţi ex-generali KGB) şi masoneriei (la Banca Unirea devine preşedinte, după o preluare forţată în urma falimentului programat al Băncii Populare Române, un anume Alexei Voskoboi, consilierul omului de afaceri rus Arkadi Volski, bun prieten cu G. Păunescu, afiliat la B'nai B'rith). Călin Armen finanţează revista Forum Masonic, editată de Marea Lojă Naţională. Retragerea românilor din Bucovina. Reproducem declaraţia unui român, Raul Volcinschi, profesor universitar din Cluj, care locuia în Cernăuţi când în 1940 Bucovina a fost luată României de Rusia sovietică. "În seara zilei de 27 iunie [1940] la radio Monte Carlo, pe care familia mea îl asculta cu regularitate, s-a anunţat că România este obligată să cedeze Basarabia şi Bucovina. La radio Bucureşti, încercând să aflăm ce se întâmplă, se comenta felul cum a decurs examenul de bacalaureat al principelui Mihai... Nimic despre ultimatum! Tata însă ne-a pus să începem împachetarea lucrurilor din casă, în vederea refugierii noastre în Ţară. A doua zi, de dimineaţă, tata m-a trimis să-mi scot actele şcolare de la liceu, care urmau să-mi fie necesare înscrierii la şcoală în septembrie. Când am trecut prin faţa primăriei am văzut că în stradă zăceau cinci cadavre de soldaţi români, al căror sânge se scursese în praful de pe caldarâm. Câţiva oameni de pe margine priveau consternaţi şi derutaţi. Am întrebat ce se întâmplă, au venit deja ruşii la Cernăuţi? Mi s-a răspuns că soldaţii au fost omorâţi de «ăia»! Şi mi s-a arătat spre două automobile în jurul cărora se învârteau vreo 12-15 tineri civili, înarmaţi, unii aveau chiar două automate, unul în mână, altul la spate şi se agitau să încapă toţi în maşini. Îi cunoşteam pe toţi, pe unii din vedere, pe alţii personal sau după nume: Aufleger, Feibiş, Fisher, Abacumov, Eisinger, Siegfried. Jucau fotbal în formaţia de juniori a echipelor evreieşti. Au plecat strigând «Zum Flugplaz!» («La aeroport!»). M-am întors acasă pe un drum ocolitor, căci se auzeau focuri de armă pe alte străzi. În grupul amintit se afla şi [evreul] Sigi Bainer, pe care îl cunoscusem bine căci jucasem fotbal împreună, în câteva meciuri. L-am regăsit pe la mijlocul anilor '50 la Securitatea din Cluj, când am fost anchetat şi de câteva ori am fost bătut măr de acest Sigi Bainer. Am încercat să vorbesc cu el omeneşte, amintindu-i că ne cunoaştem bine şi că n-are cum să vadă în mine un agent al puterilor imperialiste occidentale, cum eram acuzat. Mi-a spus de mai multe ori: «pentru trecut un monument, pentru prezent un glonţ!» Îl mai întâlnisem de câteva ori în Cluj, fusese un mic contrabandist înainte de a se angaja la Securitate, ca anchetator şi bătăuş. Când m-am eliberat am aflat că plecase în Israel." [Ion Coja, Holocaust în România? Kogaion 2002, pag.87] Iată ce scria ziarul Universul în acele zile: „La Cernăuţi, cu începere din 28 iunie ora 1030, evreii şi deţinuţii de drept comun liberaţi din închisori au atacat mijloacele de transport pentru evacuare şi i-au jefuit şi maltratat pe refugiaţi. Evreii au împuşcat pe preotul bisericii catolice şi pe câţiva gardieni [români]. Evrei tineri (15-16 ani) au dezarmat soldaţii români, i-au pus să se dezbrace, apoi i-au înjunghiat cu propriile baionete. Evreii au rupt şi au scuipat drapelele tricolore şi, suindu-se pe monumentul Unirii, au arborat drapelul roşu. Tot ei au doborât crucea de pe catedrală şi au înlocuit-o cu steagul roşu şi cu portretul lui Stalin. Evreii de pe margine fotografiau scenele de maltratare, mai ales de umilire a militarilor, a teologilor, a preoţilor.” Retragerea din Basarabia. Cu o lună înaintea începerii ocupaţiei militare sovietice a Basarabia şi a nordului Bucovinei, Cominternul sovietic a însărcinat doi evrei, M. Leibovici şi I. Morgenstern, membrii ai Partidului Comunist Român cu partea informativă a ocupării teritoriilor. Iată şi câteva mărturii: „Evreii din România au fost informaţi de ocuparea Basarabiei înainte de darea ultimatumului de către URSS, dedându-se la o intensă propagandă şi pregătind din timp steaguri roşii şi placarde cu Trăiască armata sovietică şi Stalin." (Nota Informativă nr.127/25.VII.1940, Arh. M.Ap.N. fond Corpul 4 armata, dosar nr.69) „Joi, 28 iunie 1940, la 6 dimineaţa, mă aflam la Comandamentul Corpului 3 armată. De cu noapte se anunţase: trupele sovietice vor intra în Chişinău la orele 10. La ora 7, s-a anunţat că sovieticii vor intra la orele 14. În grădinile publice şi-au făcut apariţia bandele teroriste, arborând steaguri roşii. Alţi minoritari înarmaţi opresc autobuzele, trăsurile cu refugiaţi, zmulg bagajele, poşetele femeilor. Evreii în civil, extrem de excitaţi, au ocupat răspântiile şi aşteaptă convoaiele de refugiaţi, ca să le atace şi să le jefuiască... Ofiţerilor li se smulg tresele, unor ostaşi li se taie nasturii de la pantaloni, apoi li se dă drumul în hohotele de râs ale «populaţiei locale». Unii militari sunt duşi - nu se ştie unde, fiindcă în spatele civililor se află militari ruşi, ei îi preiau... La Chişinău au fost împuşcaţi comisarii Pascal, Nicolae, Mateescu, Severin şi Stol." (Universul 28 iunie 1940) „Ce-am văzut am să spun şi la morţi... Ni s-au luat caii, căruţele cu bagaje şi arme. Ofiţerii au fost bătuţi, li s-au rupt tresele, scuipaţi, dezbrăcaţi... Soldaţii ruşi nu s-au atins de noi, priveau şi râdeau cum civilii evrei ne băteau cu pietre şi ciomege, ne trăgeau de picioare de pe cai, ne dezbrăcau, ne batjocoreau, mai ales femeile erau turbate... Dar o vrea bunul Dumnezeu să ne-ntoarcem! Atunci o să fie vai de mama lor, a jidanilor." (scrisoarea soldat C-tin Delea din Teleorman către familie, reţinută de cenzura militară) „La Chişinău, 400-500 evrei constituiţi în bandă, înarmaţi unii cu puşti şi revolvere, iar alţii cu pietre şi bastoane, au cerut directorului Ioneţ, medicul Spitalului de Copii, ca imediat clădirea acestuia să le fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele l-au împuşcat, după care au năvălit în spital devastându-l complet, iar pe copiii aflaţi internaţi, omorându-i şi aruncându-i afară pe geamuri." (Arhiva M.Ap.N., fond Marele Stat Major, Secţia 2, dosar nr.941) „După retragerea sovieticilor din Basarabia şi din Bucovina de Nord, în iulie 1941, criminali ca Rozenberg, Beiner, Pikraevski, Brunn, Stemberg, Derevici, Fluchaeser, Glinsberg, Zuckermann, Burmann, Glaubach - chiar şi «marii ruşi» de la Popăuţi care, pe când ucideau popi, declarau că ei vor „Moldova până la Seret!" au şters-o în furgoanele Armatei Roşii, nu au rămas să dea seama faptelor lor..." (Paul Goma, Secerişul Roşu) În acest fel, probele apărării romanilor sunt permanent ascunse judecării publice, fiind permise numai probele acuzării, şi dintre acestea multe mincinoase. Iată un exemplu, narat de scriitorul Paul Goma: „«Voi ne-aţi trimis la Auschwitz!», voi fiind noi, românii... Logică de cristal, ilustrată de ultramediatizatul Elie Wiesel, cel care prin 1980, declara la televiziunea franceză că el şi ai săi din Sighet fuseseră arestaţi şi trimişi la Auschwitz - în aprilie 1944 - de către... jandarmii români! Eugene Ionesco atrăsese atenţia prietenului său asupra adevărului: Transilvania de nord - deci Sighetul - fusese, între 30 septembrie 1940 şi primăvara anului 1945 sub ocupaţie maghiară, prin urmare jandarmii erau unguri, nu români... Wiesel răspunsese că nu contează «amănuntul», oricum, francezii tot nu cunosc istorie şi puţin le pasă de «asta». Mie îmi pasă de «asta» - ca român, ca basarabean. Evreii au tot vorbit în ultima jumătate de veac despre asta a lor; şi tot vorbind, au monopolizat Cuvântul, au monopolizat suferinţa: pentru ei nu există, în Istorie, decât un singur genocid, cel al căror victime au fost ei şi nu acceptă că în lagărele naziste au fost exterminaţi şi ţiganii şi slavii în general, în special polonezii: începând din septembrie 1939; ucrainenii, ruşii: după iulie 1941..." Evreul american Norman G. Finkelstein, în celebra sa lucrare Industria Holocaustului, demonstrează că unii evrei, exploatând suferinţele evreilor din timpul celui de-al doilea război mondial («Holocaustul»), sunt mânaţi doar de interesul mercantil de a stoarce mari sume statelor europene culpabilizate, ajungând până la a fabrica o istorie rentabilă: „Zguduirea Elveţiei şi a Germaniei a reprezentat doar preludiul finalului grandios: zguduirea Europei de Est. Odată cu prăbuşirea blocului sovietic, în fostul leagăn al evreimii europene s-au deschis perspective ispititoare. Înveşmântându-se cu evlavie prefăcută în mantia «victimelor nevoiaşe ale Holocaustului», industria Holocaustului a încercat să stoarcă miliarde de dolari de la aceste ţări deja sărăcite. Promovându-şi ţelul cu insolenţă, neîndurător, a devenit principala instigatoare a antisemitismului din Europa. În iunie 1991, în KNESET (parlamentul israelian), s-a propus să se ceară României câte 50.000 de dolari despăgubiri pentru fiecare din cei 400.000 de "evrei omorâţi" de către România. "Din acel moment - arată Pt. Ţurlea - o întreagă campanie s-a dus pentru a implanta în conştiinţa lumii, şi a românilor, ideea participării la Holocaust" [50.000 dolari x 400.000 = 20 miliarde de dolari.] Acordul angajat de premierul Radu Vasile cu B'nai B'rit în martie 1998, a fost semnat de guvernul Năstase în 2003, în condiţiile în care, chipurile, "puternica şi influenta organizaţie B'nai B'rith sprijină integrarea României în structurile militare ale NATO". Astfel, la 12 iunie 2003, guvernul român a aprobat „Acordul de Cooperare dintre Arhivele Naţionale ale României şi Muzeul Holocaustului din SUA", ce are ca scop documentarea acuzării juridice a României de participare la Holocaust. În acest context, ministrul Informaţiilor Publice, Dâncu, se simte dator să facă un gest calificat ulterior ca "personal" de către alţi guvernanţi români (chiar şi primul-ministru), ceea ce a condus, cu ocazia primei restructurări a guvernului, la desfiinţarea ministerului său. El emite un comunicat guvernamental în care "se subliniază cu tărie faptul că înlăuntrul hotarelor României în epoca 1940-1945 nu a avut loc un Holocaust". B'nai B'rith sare de şapte metri în sus şi bagă în priză presa internaţională. Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea Anti-Semitismului din România, condus de agentul israelian M.M. Katz, ("centru" ce este o agenţie a Anti-Defamation League, la rândul ei o agenţie a B'nai B'rith) emite un comunicat prin care "îşi exprimă dezacordul şi adânca sa îngrijorare faţă de comunicatul oficial al Guvernului, care neagă existenţa Holocaustului în România" şi îi cere premierului Năstase să retracteze public negarea Holocaustului. Ministerul de externe israelian declară că "Israelul priveste cu îngrijorare declaraţia română, care nu corespunde realităţii istorice", iar "Institutul Yad Vashem" dă comunicate savante publicului precum că "a fost stabilit că au avut loc masacre pe scară largă ale evreilor în timpul Shoah pe teritoriul României Mari." Presa evreiască internaţională patronată sau controlată de evrei sare, la rândul ei, la gâtul României. B'nai B'rith bagă în priză Washington Post, The Guardian, The Daily News, Atlanta Journal, Kansas City Star, London Free Press şi MSNBC News. Presa americană, britanică şi australiană critică guvernul român că declaraţia ministrului Dâncu nu a fost susţinută imediat şi de o explicaţie. The Daily News afirma că "istoricii au documentat mai multe relatări care afirmă deportarea şi executarea evreilor în România". Toate aceste ziare susţineau că jumătate din cei 760.000 de evrei care trăiau în România au fost ucişi în timpul războiului în România, invocând şi declaraţia rabinului Ernest Neumann din Timişoara că în România de azi mai trăiesc doar 6.000 de evrei (uitându-se de emigraţia de sute de mii de evrei spre Israel după anul 1945). Urmarea acestui atac? Guvernul român (prin chiar Adrian Năstase, primul ministru) a fost obligat să revină cu un comunicat în care preciza că îşi asumă partea de responsabilitate a statului român din urmă cu 50 de ani pentru victimele Holocaustului. Singurul gest de minimă rezistenţă al guvernului a fost acela de a preciza că doreşte să îşi continue cooperarea cu instituţiile internaţionale ce studiază această problemă, adică "da, da' să mai vedem!". România nu se lăsa încă apucată, iar israelienii îl considerau vinovat pe Ion Iliescu, care îi asculta, le zâmbea, dar părea că nu îi serveşte. "Capcana" în care ar fi călcat preşedintele a fost aceea că pe 14 iulie 2003 i-a acordat un interviu ziaristului Grig Davidovitz de la cotidianul israelian Ha'aretz. Deşi răspunsurile lui Ion Iliescu s-au întins pe 36 de file (din care 12 dedicate întoarcerii pe toate feţele a Holocaustului), doar câteva pagini au fost folosite pentru articolul publicat la 25 iulie în Israel. Mai mult, reporterul şi-a îngăduit chiar să trunchieze, după cum i-a convenit, răspunsurile preşedintelui României, subliniind şi scoţând din context afirmaţiile menite a-l compromite public pe acesta. "Monstruoasa crimă" a preşedintelui Iliescu a constat în afirmaţia că: "Holocaustul nu a fost doar al populaţiei evreieşti. Mulţi alţii, între care şi polonezii, au murit în mod similar... În România perioadei naziste, evreii şi comuniştii erau trataţi la fel. Tatăl meu a fost activist comunist şi a fost trimis într-un lagăr. A murit la vârsta de 44 de ani, la mai puţin de un an după ce s-a întors". Ion Iliescu, nerespingând ideea morţii evreilor, dar încercând să repare greşeala lui Năstase, care a asumat răspunderea guvernului României pentru Holocaust, declara: "Holocaustul a fost un fenomen general în Europa, astfel de evenimente având loc şi pe teritoriul României. Masacrele de la Bucureşti şi Iaşi din 1941, şi trimiterea de evrei în lagăre de concentrare din Transnistria au avut loc în România, iar liderii din acea vreme sunt responsabili pentru acele evenimente. Totuşi, este imposibil să fie acuzat poporul român şi societatea românească de aceste fapte." Oricum, preşedintele Iliescu le-a acordat evreilor mai multă satisfacţie decât permite realitatea istorică; aşa cum vom arăta în altă parte, moartea evreilor la Bucureşti, în timpul "rebeliunii legionare", a fost un fals cu scopuri politice, iar la Iaşi evreii au fost parte beligerantă, deoarece au deschis focul asupra armatei române. În acelaşi interviu, preşedintele român a atins şi adevărata problemă a evreilor, despăgubirile, tratându-i cu refuz: "Înseamnă, oare, aceasta că bieţii cetăţenii români de azi trebuie să plătească pentru ce s-a întâmplat atunci? Merită să fie jupuiţi cei care trăiesc astăzi în condiţii grele, în suferinţă? Şi doar ca să fie compensaţi alţii? Nu consider că este un lucru potrivit." După apariţia articolului din Ha'aretz, în Israel izbucneşte un scandal de proporţii. Ministrul Justiţiei, Yosef Lapid, declară că preşedintele român răneşte sensibilitatea poporului evreu. Ministerul de Externe israelian îl convoacă pe ambasadorul României în Israel pentru a-i înmâna un protest oficial, iar ambasadorul israelian la Bucureşti înaintează guvernului român un violent protest. Oficiosul The Jerusalem Post publică un articol de fond extrem de agresiv intitulat «Să repudiem anti-semitismul lui Iliescu», în care este acuzată întreaga Românie, în care s-ar manifesta "resurgenţa fascismului anti-semitic", şi unde "neofasciştii au devenit o forţă puternică". Dl. Ion Cristoiu, analizând reacţia guvernului israelian, o consideră bizară: "Înainte de a purcede la un scandal diplomatic, cu consecinţe greu de calculat pentru relaţiile dintre statul Israel şi un stat amic, precum cel român, Guvernul de la Tel Aviv era obligat să verifice dacă afirmaţiile iniţiale n-au fost prelucrate. E un lucru mai puţin obişnuit în relaţiile internaţionale ca un stat să decidă riscarea raporturilor normale cu un alt stat doar pe baza unui material apărut în presă, mai ales când acesta miroase de la o poştă a prelucrare. În astfel de situaţii e obligatorie verificarea la sursă a celor apărute în presă... Decizia pare a fi luată ca faţă de un stat adversar, cu care Israelul are relaţii proaste, şi nu ca faţă de un stat amic". Cu tot scandalul făcut, Israelul şi organizaţiile evreieşti internaţionale nu au putut să îi fluture preşedintelui Iliescu nici un caz concret de român condamnabil de moartea vreunui evreu în timpul Holocaustului. Timp de două zile, 21-22 octombrie 2003, în ograda dlui George Copos, la Hotelul Crown Platza, a avut loc conferinţa «Romanian Jewish Heritage», cu scopul de a-i pune la punct pe români. Principalii organizatori au fost: B'nai B'rith International, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, USAID (o agenţie "economică" a CIA) şi Centrul de studii Ebraice Goldstein-Goren, cu o participare din SUA, Israel, România şi Cehia. Printre "personalităţile" invitate s-au remarcat ambasadorul SUA la Bucureşti, Michael Guest, ministrul român de externe, Mircea Geoană, şi ambasadoarea Israelului, Rodica Radian-Gordon, întrunirea fiind deschisă de către chiar vicepreşedintele executiv al B'nai B'rith, Daniel Mariaschin. Toţi se înghesuie se ia cuvântul împotriva României, în frunte cu Radu Ioanid, director al Muzeului Holocaustului din Washington (ce se simte vinovat faţă de evrei că tocmai el, un "român", nu a reuşit să inculpe încă România). În seara aceleiaşi zile, şeful executiv al B'nai B'rith intra vijelios la Palatul Cotroceni spre a-l muştrului pe preşedintele Iliescu, care, punându-şi cenuşă în cap înfiinţează pe loc Comisia Internaţională pentru studierea Consecinţelor Holocaustului, cu o componenţă menită să condamne România: Elie Wiesel, preşedinte; Radu Ioanid, vicepreşedinte, Dan Mariaschin (şeful B'nai B'rith), Lya Benjamin (evreică, partizană a condamnării României, bugetară a statului român, ca "cercetător ştiinţific" la Institutul de Istorie Nicolae Iorga) şi Andrei Pippidi (de la Universitatea Bucureşti). Mandatul "comisiei" se întinde pentru perioada 1937-1951, iar "guvernul României se obligă să îşi deschidă arhivele şi să pună la dispoziţia membrilor comisiei orice documentaţie necesară". Comisia evreiască mai primeşte şi bani de la statul român pentru a-l putea inculpa. Cu aceeaşi ocazie, ministrul român al economiei şi industriei, Dan Ioan Popescu, se bătea cu pumnul în piept: "Voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru împiedicarea proliferării discursului extremist". Din martie 2004, avea să fie răsplătit cu avansarea în funcţia de vice-prim ministru. Cu numai câteva zile înainte de alegerea unui nou preşedinte al României, la 11 noiembrie 2004, Ion Iliescu se întâlneşte la Cotroceni cu comisia evreiască "pro-Holocaust" condusă de Elie Wiesel, pentru ca aceasta să îşi prezinte "Raportul". Evreii, precum Teşu Solomovici, susţin că, comisia ar fi fost "mixtă", adică româno-evreiască, deşi acest lucru este o minciună, fiind 100% evreiască, partea "românească" a comisiei fiind compusă din evrei precum Lya Benjamin. Când istoricul român Florin Constantiniu, membru al Academiei Române, fiind preocupat de studierea problemelor Holocaustului, i-a cerut preşedintelui Ion Iliescu să facă parte din comisia numită de preşedinţia României, a fost ignorat şi refuzat. Pe de altă parte, pentru un istoric român, a studia problemele "Holocaustului în România" este o cvasi-imposibilitate, arhivele româneşti fiind deschise, prin acordul cu B'nai B'rith, comisiei lui Wiesel din care face parte şi Radu Ioanid, de la Muzeul Holocaustului din Washington. Scriitorul român Mihai Pelin (pentru care SRI a deschis fără rezerve arhivele Securităţii) a dorit, după cum a declarat la emisiunea «Parte de Carte» de la ProTV, că a dorit să documenteze evenimentele de la Odessa din timpul celui de al doilea război mondial [când Armata română a executat câteva sute de sabotori-terorişti din spatele frontului, toţi evrei, identificaţi azi ca victime ale Holocaustului], prin studierea microfilmelor din arhiva M.Ap.N., dar a descoperit cu surpriză că acestea dispăruseră din arhivă, de unde fuseseră pur şi simplu tăiate. A primit mai târziu, de la Washington, prin "bunăvoinţă" evreului Radu Ioanid "o copie" a acestei arhive dispărute. Cine mai poate garanta că această "copie" nu este un fals, fabricat de Ioanid prin mijloacele tehnice, cele mai performante din lume, ale Muzeului Holocaustului din Washington? Dacă nu s-ar fi dorit falsificarea documentelor, de ce ar mai fi fost furate din arhivele româneşti, şi nu doar copiate? Cu puţin timp înainte de a ieşi din funcţia de preşedinte, Iliescu sfidează pe faţă orice regulă democratică şi constituţională. Intră pe faţă în campania electorală pentru a susţine PSD-ul în alegerile parlamentare, având-o alături de sine în clipurile electorale televizate pe Mihaela Rădulescu ("proaspăta evreică" prin căsătoria cu israelianul Elan Schwartzenberg). Ca pentru a încununa abuzurile sale final-prezidenţiale, el recunoaşte oficial la 11 noiembrie responsabilitatea României pentru participarea la Holocaustul privind uciderea pe considerente rasiste a evreilor. «Raportul Comisiei», întins pe 500 de pagini şi însuşit oficial de preşedinţia României, afirmă textual: „Autorităţile civile şi militare române sunt responsabile de moartea unui număr cuprins între 280 de mii şi 380 de mii de evrei români şi ucrainieni din România şi teritoriile aflate sub administraţie românească." Acelaşi «Raport» mai arată că deportarea şi lichidarea evreilor şi ţiganilor "sub jurisdicţia română este probată în mod concludent de vastul material documentar existent", ca şi faptul că "Negarea Holocaustului în timpul şi în perioada post-comunistă, a fost şi rămâne răspândită şi îngrijorătoare". Din "setul de recomandări" al «Comisiei», însuşit şi asumat de guvernanţii români s-au făcut publice următoarele: stabilirea «Zilei Naţionale de Comemorare a Holocaustului în România» ziua de 9 octombrie; "crearea unui grup special de lucru care să analizeze, să corecteze şi să redacteze programa şi manualele şcolare referitoare la Holocaust"; înfiinţarea unui memorial naţional şi a unui muzeu în Bucureşti pentru comemorarea victimelor Holocaustului; introducerea educaţiei privind Holocaustul în cadrul curriculei şcolare universitare şi pregătirea de programe pentru grupuri profesionale şi asociaţii; „identificarea şi înregistrarea victimelor Holocaustului în România". Acest ultim punct al programului «Comisiei» este cel mai important pentru "Industria Holocaustului" aplicată asupra României, adică stoarcerea de bani, iar prin revista cultului mozaic, Realitatea Evreiască, organizaţiile evreieşti au declanşat deja campania de identificare (înscriere pe listă) a peste 500.000 de "victime": "supravieţuitorii Holocaustului şi moştenitorii lor". Bineînţeles că "identificarea şi înregistrarea victimelor Holocaustului" aparţine tot «Comisiei», căci activitatea acesteia, conform preşedintelui Iliescu, îşi va continua activitatea şi după 11 noiembrie 2004. «Raportul Comisiei» a fost prezentat de Elie Wiesel în prezenţa membrilor comisiei, a preşedintelui Ion Iliescu, a ambasadorilor SUA şi Israelului în România. Iliescu a spus, după prezentarea concluziilor raportului, că statul român îşi asumă responsabilitatea pentru Holocaust, pentru "atrocităţile săvârşite în România în timpul celui de-al doilea Război Mondial". Tuvia Frieling, "co-preşedinte din partea israeliană, a arătat că membrii comisiei n-au venit în România pentru un raport, ci pentru a produce o schimbare în cursul istoriei referitoare la Holocaustul din România". A doua zi, pe 12 noiembrie, «Comisia» evreiască iese la BBC cu declaraţii solemne, care să sublinieze semnificaţia recunoaşterii vinovăţiei românilor ca autori ai Holocaustului: "Am ajuns la concluzia că în România, în cursul celui de-al II-lea Război mondial a avut loc Holocaustul, exterminarea sistematică a unor etnii întregi; este vorba, bineînţeles, de poporul evreu". Eli Wiesel plusează peste măsură, afirmând despre "crimele românilor" că: "antisemitismul de acolo a fost pur, doar antisemitism, n-a avut nimic de-a face cu chestiuni economice sau politice. N-a fost nici măcar rasism, ci doar antisemitism pur". Având în vedere presiunile la care a fost supus statul român, Ion Iliescu personal, de către SUA chiar (şi unele instituţii internaţionale pro-sioniste), de a recunoaşte participarea României la Holocaust, Radu Ioanid se grăbeşte să susţină exact contrariul: "Nici un fel de presiune, fie ea internă sau internaţională, n-ar fi putut determina crearea Comisiei dacă voinţa preşedintelui României şi a altor oameni politici români nu ar fi existat". Bineînţeles, «Comunicatul» oficial al preşedinţiei României din 11 noiembrie 2004, prin care sunt recunoscute concluziile «Raportului» şi vinovăţia românilor, a fost înmânat către SUA, Israel şi organizaţiile evreieşti, urmând a fi folosit în instanţele internaţionale pentru a forţa România să plătească miliarde de dolari drept despăgubiri. Să nu uităm că Avram (Andrei) Poraz, ministru de interne al Israelului a acţionat în justiţie statul român la Tribunalul Internaţional de la Haga, „ca urmare a tergiversării procesului de restituire a proprietăţilor deţinute de evreii originari din România". Tot Poraz declara în 2004, ameninţător la adresa lui Ion Iliescu: "Avem o influenţă destul de mare în SUA şi în Europa, şi nu este de bon ton ca în zilele acestea să dezminţi Holocaustul". Iar în ceea ce priveşte procesul internaţional ce l-a deschis împotriva României, Avram Poraz declara că nu va implica direct guvernul israelian, dar că se va folosi de organizaţiile evreieşti: „Sunt foarte conştient de faptul că Israelul are interese politice, economice şi militare în România. Colaborez cu Congresul Mondial Evreiesc, îndeosebi cu preşedintele său, Edgar Brofman, şi cu directorul general, Israel Singer. Această organizaţie a rezolvat cu succes litigiul cu băncile elveţiene pentru restituirea banilor depuşi de victimele Holocaustului". Cel care le-a dat satisfacţia finală evreilor, a fost Mircea Geoană, a doua zi. În opinia sa, recunoaşterea oficială a "vinovăţiei" românilor şi asumarea răspunderii de către statul român, este "un gest de reparaţie morală pentru victimele Holocaustului din România şi din lume. România poate fi un bun exemplu pentru alte naţiuni, inclusiv din Europa de Sud-Est, pentru a avea curajul si responsabilitatea să procedeze la fel". Cu toate aceste declaraţii oficiale, istoricii cu adevărat români, au înţeles că este vorba de altceva decât de cunoaşterea cu obiectivitate de trecutului. Istoricul Adrian Cioroianu a catalogat scurt întreaga acţiune a oficialităţilor române ca: "Bifarea unei sarcini externe", referindu-se la presiunile făcute asupra lui Ion Iliescu. La rândul său, profesorul Ion Coja participă la două emisiuni televizate (la Naţional TV) pe această temă, urmată de destituiri şi dosare penale. Dl. Coja a susţinut răspicat şi argumentat: "În România nu a fost Holocaust!", contrazicând astfel autorităţile române şi pe evrei. Urmarea: evreul Alexandru Florin a cerut "auto-sesizarea Procuraturii Generale împotriva lui Ion Coja şi a emisiunii". Moderatorul emisiunii, Mugur Vasiliu a fost destituit de la Naţional TV la presiunile CNA, iar emisiunea sa, Talk-Shock, a fost desfiinţată. Neseriozitatea «Raportului» derivă din chiar cifrele avansate reprezentând numărul victimelor: "între 280 de mii şi 380 de mii" ("marja de eroare" de 100.000 de persoane fiind nepermis de mare), afirmă dl. prof. Coja, care dealtfel desface punctual toate susţinerile «Comisiei». El mai arată şi că preşedintele Iliescu nu are nici o calitate constituţională de a angaja răspunderea istorică a României, tot aşa cum nu poate avea calitatea, de exemplu, să reprezinte România la Olimpiadă, la atletism. Preşedintele Iliescu trebuia să lase această răspundere celor ce o au, prin formaţia profesională: istoricii români. Situaţia fără precedent a anului 2004, în care cele mai importante campanii electorale ale candidaţilor la preşedinţia României sunt controlate de staff evreiesc, a determinat cel mai important ziar israelian de limbă ebraică, Yediot Haharonot, să titreze: «România este în mâinile noastre». Evreii sunt auto-mediatizaţi ca fiind foarte buni organizatori de campanii electorale. În realitate, atunci când o organizaţie evreiască se ocupă de candidatura cuiva la preşedinţia unui stat al lumii, înseamnă că cel ce urmează a fi ales va servi după aceea interesele evreieşti, sau cel puţin nu le va deranja. Pretinsa eficienţă a "consilierilor" evrei este reflexul controlului mediatic internaţional evreiesc. Pentru lumea evreiască, importanţa alegerilor generale din România sfârşitului de an 2004, era legată, în primul rând, de necesitatea recunoaşterii ulterioare de către România (preşedintele şi guvernul acesteia) a participării sale la Holocaustul împotriva evreilor şi a asumării, ca o consecinţă, a obligaţiilor privind plata de "despăgubiri", dar la fel de importantă este şi conservarea poziţiei acumulărilor economice româneşti. Având şi evrei în familie, după 2002 Adrian Năstase s-a dovedit a fi cel mai obedient politician de la putere faţă de pretenţiile B'nai B'rith şi a celorlalte organizaţii evreieşti privind inculparea României, recunoscând chiar printr-un comunicat oficial responsabilitatea acestei ţări privind participarea la Holocaust. Cel de al doilea posibil candidat al PSD, agreat mai ales de către Ion Iliescu, dar şi de către SUA a fost Mircea Geoană. Geoană a frecventat în 2003 întrunirile B'nai B'rith de la Bucureşti, precum cea din octombrie 2003, declarând că România trebuie, într-adevăr, să-şi asume "responsabilitatea" participării la Holocaust prin şeful statului de atunci, Ion Antonescu, ceea ce nu înseamnă o asumare clară. Legat de trecutul lui Geoană apare figura generalului de securitate Pacepa, de origine evreu slovac, care pe vremea când era şeful adjunct al spionajului românesc (DIE) a avizat favorabil numele lui Mircea Geoană, fiu al generalului Geoană (cu care era prieten), pentru a pleca la studii în SUA, în rândurile "ambasadorilor prieteniei" româno-americane. Partidul Social Democrat a anunţat încă din 2003, că a angajat o "companie din SUA", Greemberg Carville Shrum, pentru organizarea campaniilor electorale locale, parlamentare şi prezidenţiale din 2004. S-a afirmat că preţul plătit de PSD acestei firme este de 2,5 milioane de dolari în mod oficial şi 4,5 milioane de dolari în mod real. În realitate, firma cu pricina este evreiască, fiind condusă din umbră de cetăţeanul israelian Tal Zilberstein, care se afla în tratative avansate şi cu Traian Băsescu, şi cu care a colaborat în 2003, Zilberstein fiind autorul din umbră al campaniei «DA pentru Bucureşti». [Firma Greemberg Carville Shrum a fost înfiinţată în august 1999 de către Moshe Gaon, care a fost consilierul special de imagine al laburistului israelian Ehud Barak, imediat după ce acesta a câştigat alegerile şi a devenit prim-ministru al Israelului. Tal Zilberstein, care a fost directorul campaniei electorale a lui Baruk, este asociat în cadrul acestei firmei cu consultanţii evrei americani Stanley Greembreg, James Carville şi Bob Shrum.] Senatorul Corneliu Vadim-Tudor a devenit, peste noapte, în 2003, "filosemit". În realitate, el afişează un filo-sionism fără precedent în politica românească, după ce la sfârşitul anului 2002 l-a numit consilier în politica externă a Partidului România Mare, pe afaceristul Nati Meir, un israelian ce a fost folosit în mai multe acţiuni internaţionale de către serviciile secrete israeliene. Sub influenţa acestuia, Vadim Tudor a declarat că, odată ajuns preşedinte al României, va înfrăţi România cu Israelul, iar poporul român va primi cu braţele deschise "poporul ales". Pentru suma de 3 milioane de dolari, Nati Meir l-a adus ca organizator al campaniei electorale pentru Vadim Tudor pe israelianul Eyal Arad, cel care a condus în Israel campania electorală a lui Ariel Sharon, acesta câştigând alegerile şi, inclusiv, fotoliul de prim-ministru. În urma scandalului făcut de mai mulţi evrei ce cunoşteau poziţiile anti-sioniste din trecut ale publicaţiei România Mare şi ale senatorului Vadim Tudor, Eyal Arad a trebuit să ridice o parte din vălul ce acoperea această misterioasă, spontană şi nenaturală alianţă. El a declarat pentru evreii nelămuriţi: „În discuţiile mele cu dl. Tudor, am pus foarte clar aceste probleme. El a negat cu fermitate că este antisemit şi s-a descris pe el însuşi ca un «filosemit». A criticat declaraţiile care au fost făcute recent de preşedintele României privind negarea Holocaustului în România. El a denunţat afirmaţii antisemite făcute de ministrul comunicaţiilor din România. El mi-a arătat o scrisoare oficială, în care propune să-şi asume responsabilitatea istorică completă pentru Holocaust şi să acorde compensaţii complete pentru evrei în cazul în care va fi ales. El mi-a zis că este dispus să facă tot ce este necesar pentru a ne dovedi că nu este ceea ce inamicii săi susţin despre el, inclusiv să facă un pelerinaj la Yad-Vashem şi să ceară iertare în mod oficial pentru atrocităţile comise împotriva evreilor în timpul Holocaustului. Dumneavoastră ce consideraţi că trebuie să facă o persoană pentru a ne dovedi că nu este antisemită? De ce să-i iertăm pe Iliescu şi partidul său pentru poziţiile lor antisemite şi pentru promisiunile pe care le-au încălcat şi să respingem pe cineva care vine către noi promiţând o altă atitudine? Acest aspect deschide o întrebare: cum ar trebui să ne comportăm, ca evrei şi ca israelieni, faţă de naţiunile Europei de Est? Este clar că antisemitismul este încă viu acolo. Dacă cineva ca dl. Tudor va denunţa antisemitismul, acest lucru poate fi o mare realizare politică. Deşi Theodor Stolojan nu s-a angajat în nici un fel public în faţa organizaţiilor evreieşti, amintim câteva date vehiculate. Agenţii lojilor NATO din Frankfurt, aflate sub obedienţă B'nai B'rith, au avut întâlniri secrete cu autorităţile române în perioada 1990-1993 la Bucureşti, în cadrul Casei Centrale a Armatei, în perioada când prim-miniştri au fost Petre Roman şi Theodor Stolojan. „Masonii români afirmă ca au intrat în lojile masonice ale bazelor NATO, încă din 1993!" titra presa românească câţiva ani mai târziu. [Datorită puternicului control evreiesc asupra structurilor americane ale NATO, în vara lui 2003, autorităţile israeliene ameninţau România cu blocarea integrării în structurile NATO, dacă preşedintele Iliescu se încăpăţânează să nu recunoască obligaţia României la daune faţă de "victimele Holocaustului".] Cartea de vizită a lui Th. Stolojan mai conţine şi funcţionarea acestuia ca director la Banca Mondială, la New York, după ce a fost prim-ministru al României. Faţă de obârşia etnică a domnului Stolojan ne manifestăm prudenţa în a face afirmaţii categorice, dar numele său nu are origine românească. Singurul nume românesc cu rădăcină comună este «stolnic», dar şi acesta este împrumutat de la slavi, desemnând demnitarul ce se ocupa cu mâncarea voievozilor medievali. Cu aceeaşi rădăcină, în Bucureşti întâlnim numele evreieşti Stoler, Stoll, Stoltz şi Stolz, iar revista Obiectiv Magazin din Craiova prezintă astfel obârşia lui Teodor Stolojan: părinţi săi sunt evrei polonezi cu numele originar de Stolojinschi, care s-au mutat din Moldova la Târgovişte. Dacă la data înfiinţării Partidului Democrat, acesta era un partid condus în proporţie de 90% de evreii din echipa lui Petre Roman, mulţi dintre aceşti lideri s-au regăsit mai apoi în rândurile Partidului Naţional Liberal, ce era la un moment dat în solda unor israelieni precum Liviu Mandler. Unul dintre aceştia este Radu Feldman Alexandru. La aceşti evrei s-a adăugat puternicul contingent evreiesc adus de Teodor Meleşcanu când a alipit Alianţa pentru România la PNL. Soţia sa, evreica Felicia Meleşcanu (nepoata lui Silviu Brucan) s-a ocupat în 2003 de amplasarea evreilor în poziţii cheie ale Partidului Naţional Liberal (precum Andra Râşnoveanu, ce a fugit din ograda PD, Victor Şraer şi alţii).

Linkuri:

Biblioteca virtuala
Editura Carpathia Rex