În septembrie 1993, la
Philadephia, în Statele Unite murea, în urma unui accident banal o scriitoare
bǎtrânǎ şi celebrǎ din emigraţia rusǎ, Nina Berberova. Nǎscutǎ în 1901
dintr-o familie bogatǎ, cu
dublǎ ascendenţǎ, ruseascǎ şi armeanǎ, pǎrǎsise
Rusia la douǎzeci şi doi de ani împreunǎ cu poetul Vladislav Kodasevici, spre a evita
persecuţiile la care erau supuşi mai toţi intelectualii
dupǎ revoluţie. Cuplul se stabilise mai întâi la Berlin, dar apoi
hoinǎrise timp de trei ani prin toatǎ Europa, pentru a se fixa
în cele din urmǎ la Paris. Dupǎ despǎrţirea de Kodasevici
în 1932 (mort în 1939), Nina Berberova a mai stat în Franţa pânǎ în
1950. A emigrat în acel an în Statele
Unite, fǎrǎ sǎ cunoascǎ engleza, doar cu o vizǎ temporarǎ
şi cu, drept avere, cincizeci de dolari. În perioada
"parizianǎ", publicase romane şi nuvele într-o revistǎ
a emigraţiei ruse.
În Statele Unite, a
urmat traseul tipic al unui imigrant care pornea de la nimic. "Şapte ani, şapte
profesii", va nota ea în memoriile ei intitulate Sublinierile îmi
aparţin. "Unele au fost ciudate, altele foarte banale, altele în
sfârşit m-au obligat sǎ muncesc greu, astfel încât seara nu mai aveam
puterea sǎ citesc nici ziare, nici romane".
Deprimatǎ, în
primul an, a vrut chiar sǎ se apuce de cerşit. S-a trezit însǎ repede. A devenit
activǎ în comitetul redacţional al unei publicaţii
ruseşti, Punţile (Mosti) unde a publicat eseuri despre
Nabokov, Gorki, Schliemann şi, în 1954, s-a cǎsǎtorit cu pianistul George
Koşevitschi, obţinând astfel şi viza de rezidenţǎ
permanentǎ. Peste
câţiva ani a reuşit chiar sǎ-şi facǎ o scurtǎ
carierǎ universitarǎ ca profesoarǎ de rusǎ, la Yale şi
la Princeton University, carieră care a durat pânǎ la pensionarea din
1971.
Foarte târziu, în destinul lipsit de relief al
scriitoarei de acum octogenarǎ - care între timp îşi publicase în
englezǎ şi-n rusǎ
memoriile - s-a produs însǎ o schimbare fundamentalǎ. Prin intermediul
traducǎtoarei Lydia Schweitzer, Hubert Nyssen, directorul editorial de la Actes
Sud descoperǎ romanele şi nuvelele publicate de Nina Berberova în
Franţa, în anii '30 şi '40. Entuziasmat, editorul francez se
grǎbeşte sǎ obţinǎ drepturile internaţionale
pentru toate scrierile ei, publicǎ
în 1985 Acompaniatorea şi apoi, an dupǎ an, celelalte scrieri,
nu doar în francezǎ - în Franţa
cǎrţile ei devenind, toate, best-sellers-uri - ci şi în alte
peste douǎzeci de limbi (în
româneşte au apǎrut la Humanitas Afacerea Kravcenko şi Doamnele
din Sankt-Petersburg, în 2005 şi 2006). Celebrǎ şi
împǎcatǎ cu Rusia,
"bǎtrâna doamnǎ" va vizita în 1989, ca urmare a unei
invitaţii oficiale, ţara pe care o pǎrǎsise în urma cu
peste 65 de ani...
Literatura Ninei Berberova este debitoare
marii tradiţii literare ruseşti de la Gogol la Dostoievski. Dealfel Acompaniatoarea,
micul roman servind (alǎturi de memorii) drept captatio benevolentiae
pentru toatǎ opera scriitoarei, are
o facturǎ dostoievskianǎ ŕ rebours. Este o dramǎ simplǎ, povestitǎ cu naturaleţe
din interiorul unui personaj care, privit din afarǎ, ar avea toatǎ
încǎrcǎtura de imprevizibil şi de exaltare comunǎ marilor
personaje dostoievskiene.
Dar dincolo de romane şi nuvele, sunt exemplare la Nina Berberova paginile
din Sublinierile îmi
aparţin. Ele alcǎtuiesc de fapt un roman complex în care ne
întâlnim cu unul dintre evenimentele fondatoare ale complicatului secol XX -
Revoluţia bolşevicǎ - şi cu urmǎrile sale asupra
intelectualitǎţii ruseşti
şi europene într-o perioadǎ dramaticǎ şi înşelǎtoare pentru o mare parte a elitelor occidentale.
*
Mesajele oficiale,
propagandistice care veneau din Rusia anilor '20 şi chiar de mai târziu se
bucurau, printr-o tragicǎ dar probabil foarte omeneascǎ eroare, de
mult mai mult credit decât mǎrturiile emigranţilor ruşi. Memoriile
Ninei Berberova surprind aceastǎ singurǎtate fundamentalǎ a
emigraţiei ruse, predicatoare în pustiu, incapabilǎ sǎ
transmitǎ Occidentului mesajul pe care-l deţinea. Dar era oare vorba
de o incapacitate de comunicare a "intelighenţiei" ruse, sau de
un refuz/o incapacitate a Occidentului
de a înţelege ce i se comunica?
Paginile din Sublinierile
îmi aparţin sunt pline de
portrete sensibile, de evocǎri, de reflexii pasionate nu atât originale,
cât adecvate contextului, de observaţii precise şi tǎioase - dar
totul se petrece, indiferent cǎ e vorba de Rusia, Germania sau
Franţa, într-o lume exclusiv ruseascǎ. Parisul se compune,
s-ar zice, din instituţii, parcuri, bulevarde, cinematografe, restaurante,
cafenele etc. franţuzeşti
şi o populaţie de emigranţi ruşi. Scriitorii, şi în general intelectualii ruşi,
se întâlnesc numai ei între ei, plâng trecutul şi dispariţia Rusiei
adevǎrate sau a ceea ce crede fiecare cǎ a fost Rusia
adevǎratǎ; unii (Gorki, Alexei
Tolstoi) vor sǎ se întoarcǎ în ţarǎ şi se
pregǎtesc pentru asta, alţii nu, chiar dacǎ detestǎ
Occidentul. Cei mai mulţi, şi memorialista însǎşi,
trǎiesc materialiceşte strâmtoraţi într-un soi de cocon cultural confortabil, îşi citesc unii
altora ce scriu, îşi dedicǎ poezii, se entuziasmeazǎ şi se
gratuleazǎ reciproc pentru reuşitele lor literare, îşi
comunicǎ ultimele ştiri din ţarǎ şi strânşi câte
trei, câte patru în faţa ceaiului tradiţional discutǎ numai
subiecte ruseşti. Relaţiile lor cu lumea exterioarǎ
penduleazǎ în jurul unei teme unice, acaparatoare: ce se întâmplǎ
în Rusia.
Dupǎ al doilea
rǎzboi mondial, datele problemei se schimbǎ. Compatrioţii Ninei
Berberova au murit, au îmbǎtrânit,
au încercat sǎ se reconcilieze cu un regim ce pare de acum indestructibil
ori au emigrat în Statele Unite, şi pentru prima datǎ memorialista,
în pofida spiritului ei deschis şi pro-occidental, şi cu toatǎ
gratitudinea mǎrturisitǎ pentru cultura francezǎ, are sentimentul unei singurǎtǎţi
ireparabile. Când mediul rusesc din jurul ei a dispǎrut, ea simte cǎ
nimic nu o reţine în Franţa,
chiar dupǎ aproape treizeci
de ani de viaţǎ parizianǎ: "Trǎiam singurǎ,
fǎrǎ invitaţi la masǎ, fǎrǎ sǎrbǎtori,
fǎrǎ zile de lucru, fǎrǎ duminici şi aproape
fǎrǎ cǎrţi. Ceilalţi fuseserǎ eliberaţi,
reveniserǎ la casele lor şi reîncepuserǎ sǎ trǎiascǎ.
Pentru mine nu exista nici o întoarcere". Iar când se gândeşte
la bibliotecile pariziene unde ar putea sǎ-şi petreacǎ prea
multul timp liber, prima care-i vine în minte - şi a cǎrei
dispariţie o deplânge - este tot o
bibliotecǎ ruseascǎ, biblioteca
Turgheniev. Va îmblânzi aceastǎ singurǎtate printr-o nouǎ
emigrare în Statele Unite, într-un efort de a regǎsi în America societatea
ruseascǎ dispǎrutǎ în Europa.
Sǎ sugereze oare
vieţile celor pe care-i evocǎ Nina Berberova şi alǎturi de
ele, propria-i experienţǎ, o inapetenţǎ şi o
inaptitudine pentru adapatare, pentru integrare şi în cele din urmǎ
un refuz categoric al aculturaţiei?
De-ar fi aşa, aceastǎ inaptitudine e o valoare sau un defect? E
semnul unui ataşament profund faţǎ de ţara natalǎ, indicele unei structuri adânci, conservatoare şi
pozitive, al unui caracter puternic, sau dimpotrivǎ, dovada unei empatii deficiente, a unei
incapacitǎţi de depǎşire a valorilor naţionale şi, în ultima instanţǎ, o infirmitate, o slǎbiciune şi un
teren potrivit pentru cultivarea şovinismului? Probabil cǎ verdictul
depinde de punctul în care ne situeazǎ
experienţa proprie. Putem
avea între Kundera şi Soljeniţin, cu o egalǎ
îndreptǎţire, fiecare preferinţele noastre, dar revenind la
mesajul pe care emigraţia rusǎ
trebuia sǎ-l transmitǎ Occidentului în perioada dintre cele
douǎ rǎzboaie, se poate presupune cǎ una dintre cauzele pentru
care el nu a fost credibil a fost şi aceastǎ izolare ce va fi
pǎrut multor intelectuali francezi de stânga, trufaşǎ, încǎrcatǎ de
culpabilitate, aşadar involuntar
conformǎ cu imaginea lansatǎ de propaganda populistǎ
bolşevic.
Dar
bile negre existǎ şi de partea cealaltǎ. Nina Berberova
povesteşte relativ amǎnunţit şi în Sublinierile îmi
aparţin despre "afacerea
Kravcenko", subiectul cǎrţii cu acelaşi titlu,
publicatǎ în 2005 şi în româneşte. Kravcenko era un diplomat sovietic care în
plin rǎzboi, în 1943, a hotǎrât sǎ rǎmânǎ în Statele
Unite. Acolo a scris celebra carte, tradusǎ în numeroase limbi, Am ales
libertatea unde denunţa existenţa lagǎrelor sovietice. Diplomatul
rus nu numai cǎ nu a fost crezut, dar împotriva lui, Lettres françaises a montat o
adevǎratǎ campanie de defǎimare. Dupǎ rǎzboi, în 1949,
Kravcenco s-a apǎrat de acuzaţiile de fascist şi simpatizant
hitlerist în cadrul unui proces foarte mediatizat. Dezvǎluirile lui au
fost însǎ bagatelizate cu mǎrturii false venite din partea unor
personalitǎţi ilustre şi venerabile. Or în 1962 când a apǎrut - în Rusia! - şi apoi în
franţuzeşte cartea acuzatoare a lui Soljeniţin, O zi din
viaţa lui Ivan Denisovici, toatǎ lumea a înţeles cǎ
fostul diplomat avusese dreptate. Nina Berberova care publicase reportaje
detaliate despre desfǎşurarea procesului într-o revistǎ
ruseascǎ parizianǎ, noteazǎ: "/.../ mǎ aşteptam
ca mǎcar una dintre personalitǎţile acestea care minţiserǎ
sub jurǎmânt în procesul din 1949 sǎ reacţioneze la aceastǎ
operǎ. Nici vorbǎ de aşa ceva.
Refuzul multor intelectuali de
marcǎ din Occident de a-şi revizui imaginea edulcoratǎ despre
lumea comunistǎ, chiar când au avut la dispoziţie informaţii
furnizate de cei care veneau din mijlocul ei, nu s-a limitat, fireşte, la
"afacerea Kravcenko". Iatǎ, de exemplu, mefienţa cu care au
fost primite relatǎrile despre persecutarea scriitorilor: "De sute de
ori am observat fapte similare", scrie Nina Berberova.
"Nenumǎraţi scriitori din
emigraţie au încercat atunci sǎ se facǎ auziţi de
cǎtre opinia publicǎ europeanǎ, dar n-au reuşit nimic. Timp
de douǎzeci şi cinci de ani /dupǎ
1917/ intelectualii din Europa şi din America nu au crezut în realitatea persecuţiilor la care erau
supuşi scriitorii ruşi de cǎtre partidul comunist".
Gǎsim în rândurile acestea unul
dintre rǎspunsurile posibile la
întrebarea virginalǎ de mai târziu, "cum a fost posibil?"
referitoare atât la ororile comuniste cât şi la cele naziste...
Memoriile Ninei
Berberova se terminǎ cu o eleganţǎ din vremuri de mult apuse:
"De acum încolo trebuie sǎ fac faţǎ necunoscutului întrucât am epuizat
multiplele faţete ale existenţei. Mǎ pregǎtesc sǎ înfrunt ultima experienţǎ ce-mi
rǎmâne de descoperit, aceea pentru care mi-am dat deja
consimţǎmântul cu mult timp în urmǎ. Ea nu mǎ sperie pentru
bunul motiv cǎ este
inevitabilǎ".
Când scria rândurile de
mai sus, prin anii '60, memorialista nu bǎnuia
cǎ o aşteaptǎ
experienţa celebritǎţii şi, mai ales, bucuria de a asista la prǎbuşirea sistemului ce o
obligase sǎ se expatrieze în
urmǎ cu aproape şaptezeci de ani. Singurǎtatea ei târzie va fi
fost luminatǎ de acest mare şi imprevizibil triumf…
