Avea înainte o noapte lungă. îi era urât. Ploaia care nu se oprise de douǎ zile, desfundase complet uliţele satului transformându-le în mlaştini cleioase şi îngropase clǎdirea scundǎ a şcolii din vale în lave reci de nǎmol.
In cancelaria micu
ţǎ, profesorul de istorie Paul Iulian stǎtea la fereastrǎ şi privea pustiul de afară. Peste drum de şcoalǎ, printre douǎ maluri, cobora o cǎrare până la un pârâu repede şi tulbure. Trecând de el, cǎrarea se desfǎcea în douǎ uliţe care urcau, una mai abrupt, cealaltǎ mai ocolit, spre centrul satului, luminat de câteva becuri palide, tremurǎtoare în rafalele de ploaie şi de vânt.Şcoala nu avea încǎ luminǎ electricǎ. Se cumpǎraserǎ comutatoare şi becuri, însǎ venirea toamnei împiedicase lucrǎrile de extindere a reţelei. Cei câţiva stâlpi de beton care urmau sǎ fie plantaţi pe uliţa din faţa şcolii, zǎceau acum pǎrǎsiţi prin şanţurile pline cu apǎ.
Profesorul nu aprinsese încǎ lampa cu gaz. Cancelaria era aproape întunecatǎ, doar focul din soba de teracot
ǎ o mai lumina prin uşiţa deschisǎ. Copiii plecaserǎ de mult pe la casele lor, dupǎ terminarea orelor. La fel şi ceilalţi profesori. Omul de lângǎ fereastrǎ nu era din sat, nu avea nici mǎcar o gazdǎ şi, ca şi altǎdatǎ, hotǎrâse sǎ doarmǎ peste noapte în cancelarie fiindcǎ nu se încumeta sǎ ia ploaia în piept pânǎ la gara din comunǎ, aflatǎ la şapte kilometri. In mod obişnuit, ieşind din sat la şoseaua principalǎ, ar fi gǎsit o maşină de ocazie, un camion, orice, dar acum, pe ploaia asta, şoferii se grǎbiserǎ sǎ-şi termine treburile înainte de venirea serii.Peste drum, drept în faţa şcolii era o cǎsuţǎ acoperitǎ cu şindrilǎ. A babei Mǎriuţa. Auzise mai devreme vocea babei care îşi certa raţele şi gǎinile. Baba locuia împreunǎ cu o nepoatǎ, Valentina, mutǎ şi slabă de minte. De douǎ ori pe an, aproape de Paşti şi de Crǎciun, bǎtrâna o trimitea la şcoalǎ cu un coş de ouǎ să le vândǎ profesorilor.
Pe malul celǎlalt, în faţa casei babei Mǎriuţa, era biserica satului şi lângǎ ea, casa parohialǎ, veche, singu
ra clǎdire cu un etaj din tot satul.Intr-o varǎ, prin iunie, şcoala a trebuit sǎ-şi întrerupǎ aproape o orǎ cursurile deoarece pe uliţǎ, chiar pe sub ferestrele ei, trecea un convoi cu icoane şi prapuri, avându-l în frunte pe preot.. Preotul, împreunǎ cu doi dascǎli, cânta rugǎciuni pentru alungarea secetei şi stropea dintr-o cǎldǎruşǎ douǎ fetiţe paparude îmbrǎcate în rochiţe verzi de frunze. Nu plouase de sǎptǎmâni, pǎmântul se umpluse de crǎpǎturi adânci, câmpurile erau arse, iar praful, o datǎ stârn
it, nu se mai aşeza, ci plutea mult timp în perdele înecǎcioase. Dupǎ ieşirea cu icoane şi prapuri, dupǎ amiaza, cerul se umpluse deodatǎ de nori; au început şi fulgerele şi oamenii s-au închinat bucuroşi: “Tot Dumnezeu, sǎracu...”Şi a plouat vreo cinc
i minute, o rǎpǎialǎ scurtǎ care a apucat doar sǎ înmoaie praful. Apoi s-a pornit vântul care a gonit norii.La ferestrele casei parohiale se vedeau perdele albe, luminate.. Inǎuntru o fi plǎcut şi cald şi bine. Ce-o face pǎrintele la ora asta?
Intr-
o zi de toamnǎ venind de la garǎ, pe jos, fusese depǎşit de o şaretǎ. Era a pǎrintelui. Oprise şi-l invitase sǎ se urce.- E greu cu drumul ǎsta în fiecare zi, îl compǎtimise pǎrintele.
- Asta e! Poate la anul sǎ-mi gǎsesc un post în altǎ parte, mai a
proape de Bucureşti...- Sânteţi din Bucureşti?
- Din Bucureşti, da....
- Când începeţi orele?
- Peste o orǎ şi jumǎtate.
- Atunci aveţi timp sǎ vǎ opriţi la mine sǎ bem un pǎhǎrel. Sǎ v-o prezint şi pe preoteasa.
Fusese primit într-o odaie mare, cu
scoarţe colorate de ţarǎ pe jos şi cu o sobǎ construitǎ în zid. Jumǎtate într-o camerǎ, jumǎtate în alta. Pornind de lângǎ sobǎ, de-a lungul zidului se întindea o masǎ lungǎ, acoperitǎ cu o pânzǎ albă. Deasupra, o muşama ca s-o protejeze. Preoteasa, sǎ tot fi avut 40-45 de ani, nu era prea prietenoasǎ. Pǎrintele dispǎruse câteva minute şi se întorsese cu o sticlǎ de vin roşu.- Dǎ-ne douǎ pahare şi nişte nuci, îi ceruse preotesei. Apoi se întorsese spre profesor:
- Vin de anul ǎsta, din via mea. Şi nucile, la fel. Nimic nu-i mai bun decât vinul roşu cu nuci noi.
Bǎuserǎ toatǎ sticla, dar Paul Iulian nu apreciase prea mult nici nucile, nici vinul. Vin de ţarǎ, ordinar. Nici conversaţia nu-i pǎruse mai atractivă. La drept vorbind, se mulţumise sǎ a
sculte istoria pǎrintelui care înainte de a veni aici slujise într-un sat de lipoveni.- Oameni credincioşi domnule profesor, dar beau pânǎ-şi pierd minţile.
Se ameţise şi, ajuns la şcoală, colegii din cancelarie îl priveau cu simpatie. Nu-l mai văzuserǎ niciodatǎ aşa, nici Nana de la română, nici George de la matematică, nici Dima de la sport, nici domnul şi doamna Piţuru învǎţǎtorii în vârstǎ, localnici. Iar când intrase în clasǎ, la a opta, avusese impresia că elevii îl cercetau ironic. Le dǎdus
e un extemporal ca sǎ-i ocupe cu ceva şi se apropiase de geam să respire aer curat. Avea o senzaţie de greaţǎ pe care trebuia s-o domine. Scosese o ţigară şi atunci auzi o voce:- Sǎ vǎ dau un foc, domnule profesor?
Se întorsese şi-l vǎzu pe Constantin privindu-l zâmbitor cu o cutie de chibrituri în mână. Toată clasa privea scena cu mult interes. Hei, hei, ce-i asta? îşi zise încurcat. Era ceva anormal, era o tensiune în aer. Da asta era! îşi revenise repede. Demnitatea lui de profesor!
- Ieşi afar
ǎ, mǎgarule !Constantin plecase din clasǎ liniştit, fără să protesteze, zâmbind mereu.
Nu povestise nimic în cancelarie, la pauzǎ. Dar îi rămăsese în minte figura batjocoritoare a derbedeului şi căuta o ocazie să se răzbune.
Venise ocazia asta peste
două sau trei săptămâni. Sau cel puţin aşa crezuse atunci. Nana intrase în cancelarie revoltată, aproape plângând. Când se aşezase pe scaunul de la catedră, îşi dăduse seama că fusese uns cu clei. Probabil transparent, fiindcă nu observase nimic anormal înainte de a se aşeza.- Cine a făcut asta? strigase ridicându-se penibil de pe scaun.
Elevii o priveau fals miraţi.
- Cine a dat scaunul cu clei?
Niciun rǎspuns. Incercase să ia catalogul de pe catedrǎ şi atunci observǎ că se lipise şi el. Elevii au început să râdă.
- Constantin a fǎcut-o, hotǎrâse profesorul de istorie. Hai cu mine în clasǎ.
Intrase cu Nana.
- Constantin vino încoace, strigase cu o voce groasă.
Constantin ieşise din bancǎ încet şi se apropiase legǎnându-se, cu acelaşi zâmbet batjocoritor de când cu ţigara. Fetele chicoteau.
- Linge! ţipǎ şi-l luǎ de gât, aplecându-l cu faţa spre catedră.
Faţa bǎiatului se strâmbase. Se smulsese din mâna profesorului şi se dăduse un pas înapoi.
- Ia mǎ mâna de pe mine!... strigase el rǎguşit.
Apoi...Apǎsat de singurǎtate, profesorul aprinse fitilul lǎmpii cu gaz de pe masa directorului. Uitǎ de Constantin.
Afarǎ, întunericul devenise compact ca un zid. La baba Mǎriuţa peste drum, ferestrele erau acoperite cu hârtie. Două pete micuţe, alburii. Intărâtă focul din sobă fiindcă începea să se simtă frigul nopţii de început de noiembrie şi-şi scoase o carte din servietă. O istorie a Americii precolumbiene. Dar nu avea chef de citit.
De pe uliţǎ se auzirǎ, departe, glasuri răguşite. Se apropie de fereastră şi zǎri douǎ luminiţe mişcătoare. Probabil ni şte întârziaţi care-şi luminau drumul cu lanternele.
Se întoarse la masǎ şi-şi aprinse o ţigarǎ...
...viaţa asta era o porcǎrie. Nu-i plǎcuse niciodatǎ sǎ fie profesor. Dar aşa se întâmplase. Cu mult timp în urmǎ se imaginase arheolog. Sǎ conducǎ şantiere de sǎpǎturi prin Ardeal sau prin Dobrogea. Fusese un elev şi un student model. Când avea vârsta lui Constantin, sau poate un an mai mult, se împrietenise cu un coleg de clasǎ care era tot aş
a, un fel de sperietoare a profesorilor. Tatăl acelui bǎiat era şi el profesor, de matematică, dar la altǎ şcoală. Fusese pǎrǎsit de nevastă cu mulţi ani înainte când băiatul nu avea nici şapte ani. Aurel purta mereu un pulovǎr negru şi directoarea şcolii îl ameninţase cǎ dacǎ mai vine îmbrǎcat aşa la şcoalǎ, îl exmatriculeazǎ. Pe vremea aceea puteai fi exmatriculat pentru orice. Ce voia sǎ însemne negrul ǎsta? Cǎ-i simpatizeazǎ pe hitlerişti? Dar nu dǎduse curs ameninţării, cineva îi spusese probabil cǎ exagereazǎ. Sau poate i se fǎcuse milǎ - ce puteai cere de la un copil crescut de un bǎrbat singur?Aurel venise de la altǎ şcoalǎ, poate de la şcoala lui taicǎ-sǎu. Avea un aer de superioritate care enerva. Pe profesori s-ar fi zis cǎ îi tolera, erau nişte amǎrâţi cu care nu merita să-şi punǎ mintea. Le dǎdea de înţeles că nu pentru ei venea el la şcoalǎ. Avea alte treburi, mult mai importante. Şi acum îşi amintea cum toate proastele din clasǎ, viitoarele curve de peste câţiva ani, îi fǎceau o
chi dulci. Erau ude. Cum se întâmplǎ în cazuri din astea. Dar Aurel pusese ochii pe o fatǎ timidǎ, care se uita la bǎieţi cu ochi de pisicǎ somnoroasǎ. Irina, premiantǎ cu care Paul Iulian concura în fiecare an pentru locul întâi. La puţinǎ vreme, dupǎ ce începuse sǎ plece cu Aurel, dupǎ terminarea orelor, premianta se transformase. Incepuse sǎ lipseascǎ de la şcoală, să rateze notele de zece şi de nouǎ care erau o obişnuinţǎ pentru ea. Iar cu profesorii, mai ales cu cei tineri, se purta ca Aurel, poate chiar şi mai incomod. Fiindcǎ îi intimida cu felul ei de a se undui când era chemată la tablă şi cu ochii aprinşi pe care şi-i înfigea în ochii lor, fǎrǎ sǎ asculte la ce o întreabă. Când un profesor se ridica de la catedră, ea îi fixa ostentativ prohabul şi omul fie că-i întorcea spatele, prefăcându-se interesat să privească pe geam, fie se aşeza din nou, refugiat în spatele catedrei examinându-se să vadă dacă ceva nu este în regulă. Nu mai era ce fusese înainte, şi el, concurentul ei, observa decǎderea asta cu un fel de mulţumire.Pe urmǎ, într-o zi, tatǎl lui Aurel fusese chemat la şcoalǎ. La o discuţie ca între profesori. La pauzǎ a venit lângǎ banca lui, împreunǎ cu Aurel care avea o figurǎ tare cuminte:
- Paul Iulian, vreau sǎ te rog să vii de douǎ ori pe sǎptǎmânǎ la noi, sǎ faci lecţiile cu Aurel. Mâncaţi împreunǎ la prânz şi plecaţi tot aşa împreunǎ la şcoală. Vrei?
Era profesor, cum sǎ-l refuze?
- Vreau.
Lecţiile cu Aurel ě
ncepeau totdeauna cu o partidǎ de fotbal cu nasturi. Era mai bun ca Aurel la jocul ǎsta şi câştiga mai mereu. Pe urmǎ se apucau de lecţii, la latinǎ.- Ai avut vreo gagicǎ pânǎ acum? l-a întrebat într-o zi în timp ce fǎceau o pauzǎ, după partida obişnuitǎ de nasturi.
Dacǎ avusese? Da... avusese...
- Şi ce-ai f
ǎcut cu ea?- Cum adicǎ ce-am făcut?
- Ai... ai pupat-o?
- Am pupat-o!
- Cum? Pe gurǎ, aşa lung ca-n filme?
- Ca-n filme, da....
- Eşti mare! Şi ce i-ai mai fǎcut? Ai mozolit-o, i-ai tras-o...
Paul Iulian se uitase la el alarmat şi Aurel îl lǎsase
mǎrinimos în pace:- Hai sǎ jucǎm nasturi. Eşti secret, nu vrei sǎ-mi spui nimic de gagicile tale.
A durat prietenia asta a lor trei ani. Aurel îl lua cu el de multe ori când ieşea cu Irina. Aflase acum unde mergeau când lipseau de la şcoală. Se duceau la tribunal şi asistau la divorţuri. Ii distrau certurile bǎrbaţilor şi femeilor la împărţirea lingurilor, a furculiţelor, sau a feţelor de pernă.
S-a terminat şcoala şi el, elevul model, a intrat la facultate, Aurel nu. Irina însǎ a reuşit examenul de admitere la o şcoalǎ postlicealǎ. Aurel a început să munceascǎ undeva, cu gândul să se pregătească pentru un alt examen de facultate. Voia sǎ intre la Universitate, sǎ facǎ şi el tot matematica. La fel ca taicǎ-sǎu. Paul Iulian s-a mutat din cartierul
acela şi nu l-a mai vǎzut niciodatǎ. Si nici nu avea cum sǎ-l vadă...De undeva, de peste drum de şcoalǎ, izbucnirǎ ţipete. Ascuţite, ca nişte pumnale...
... fiindcǎ era în ultimul an de facultate când s-a întâlnit întâmplător cu o fostă colegǎ de liceu.
- Mai ai vreo noutate despre Aurel? a întrebat-o.
- Cum nu ştii? s-a mirat colega.
...se ridicǎ dela masǎ întrebându-se dacǎ ţipetele nu fuseserǎ doar o simplǎ pǎrere, dar abia se apropie de geam şi ţipetele acelea nearticulate se auziră din nou. Veneau de la baba Măriuţa. Unul dintre cele două geamuri dinspre şcoală se sparse şi glasul babei se auzi lămurit:
- Măiculiţǎ, măiculiţǎ, ce v-am făcut eu mǎiculiţǎ?!
Se apropie de uşă neştiind ce să facă. Să iasă afară sau dimpotrivă să răsucească cheia. Se limpezi o clipă, ieşi în hol şi de aici în prag. Nu mai ploua deloc.
- Hoţilor, hoţilor, Valentinooo!
Apoi izbucni urletul de spaimă al Valentinei, amestecat cu ţipătul ascuţit al bătrânei şi cu glasurile groase, sparte pe care le auzise mai devreme: “Taci fir-ai a dracului de babă, taci !” Tipǎtul ei se opri brusc. Valentina strigă şi ea de câteva ori până când unul din ţipete se opri pară la jumătate...
“Nu pot, şoptea, Paul Iulian, nu pot !“ Intrǎ înapoi în cancelarie, se închise cu cheia şi micşorǎ flacǎra lămpii. Peste vreun sfert de oră cineva trecu pe lângă şcoală, zgâlţâi uşa şi râse.Paul Iulian, lipit de perete, simţea că se prăbuşeşte.
Apoi nu se mai auzi nimic.
"Ce-a fost asta, ce-a fost asta doamne? Ce s-a întâmplat acolo?"
Rămase mult timp în colţul acela ferit până când observǎ că afarǎ începuse iar să plouă.
Departe de tot, în sat, luminiţele becurilor tremurau. Pendula începu să hârâie pregătindu-se să bată ora unsprezece. Işi aprinse o ţigară, o fumă repede şi îşi aprinse de la ea o alta. Ridică din nou fitilul de la lampă şi începu să se plimbe ca într-o celulă. Aruncă scârbit cartea pe care o scosese s-o citeascǎ. “ Ce să fac, nu pot, dacǎ nu pot, nu pot !” Privi spre ferestrele casei. Nu mai erau luminate, cine ştie de câ
nd. Părintele dormea tun.Dimineaţa îl găsi fumând ţigară după ţigară. Nu se luminase încă de tot când cineva trecu pe uliţă şi imediat i se auzi strigătul alarmat. Peste câteva minute apărură şi alţi oameni apropiindu-se de undeva din vale. Se opriră cu toţii în faţa curţii babei Mǎriuţa. Uliţa se umplu repede de lume.
Profesorul se întinse pe un birou şi se înveli pâna peste ochi cu pǎtura adusă de acasă.
Rumoarea era tot mai mare peste drum, vocile bărbaţilor se amestecau cu cele ale femeilor. O femeie începu să jelească. Cineva bătu tare în uşă. Se dădu jos cercetându-şi hainele să vadă dacă sânt destul de boţite. La uşa din hol erau douǎ fetiţe din clasa a cincea. Se fǎcuse ora şapte şi jumătate.
- Ce-i acolo, la baba Măriuţa? Ce-i cu lumea aia? întrebă profesorul.
- Cum, nu ştiţi? Baba Măriuţa şi Valentina... le-a omorât cineva azi noapte.
- Le-a omorât?!
- Cu cuţitul! Tătuţa zice că erau mai mulţi şi că erau beţi.
Le deschise sala de clasă fǎrǎ să se mire că la ora aceea omul de serviciu nu apăruse. Era probabil printre oameni, pe uliţă.
- Nu vǎ duceţi să vedeţi şi dumneavoastră?
- Nu mǎ duc !
Incepură să vină şi alţi copii. Vorbeau toţi de baba Măriuţa, îşi aminteau cum îi ocăra când treceau seara prin faţa curţii şi se prefăceau că vor să dea cu pietre în dulăul urduros care picotea tot timpul pe prispa de lut. Nu-i fusese de niciun folos dulăul aseară.
Dintre profesori, primul apăru George.
- Salut bǎtrâne. Ai idee cum s-a întâmplat?
- Ce sǎ se întâmple?
- Vuieşte satul, ce dracu’? Au omorât-o pe baba Măriuţa. Ai fost aici la doi paşi....
- Am dormit, zise scormonind în jarul din sobă.
George începu sǎ fluiere. Repara un stilou şi nu-l mai bǎga în seamǎ.
- Azi or să se ducă dracului lecţiile, vorbi el. Copiii sânt înebuniţi.
Nu răspunse. Ii venea să vomite cum era chircit în faţa focului cu fruntea dogorită de jarul din sobă.
Peste câteva minute intră Nana, foarte speriatǎ.
- Ingrozitor, bǎieţi! Tu n-ai văzut nimic, n-ai auzit nimic?
- A dormit ca un paşă, zise George. Sau oi fi fost cu o gagicuţă? Tanţa, asistenta, cicǎ azi noapte a rǎmas şi ea în sat.
- Să nu mai rămâi niciodată în şcoală, vorbi Nana afectuoasă. Aici sântem ca în junglă ! Ce-or fi avut cu ele sǎracele ? Mai bine vii la mine, când vrei să rămâi în sat, am două paturi...
- Vin eu, sǎri George.
- Lasă-mă-n pace, tot la prostii ţi-e gândul, îl certǎ Nana fără convingere. Cicǎ aveau bani puşi deoparte... aşa vorbeşte lumea...
- De unde să aibă nenorocitele alea bani ? Din coşul cu ouă pe care ni le vindeau nouă la Paşti ?
Directorul veni şi el răscolit. Işi scoase paltonul, îşi aşeză căciula în cuier îşi trecu pieptenele prin părul rar lipit de creştet şi-şi umplu un pahar cu apa din cana verde de tablă de pe pervaz..
- Pe bătrână au înăbuşit-o cu o cârpă, aşa a murit, de sperietură şi sufocare. Pe Valentina au înjungheat-o după ce şi-au bătut joc de ea. Au omorât-o chiar la poartă, zic oamenii că voia să fugă pe uliţă după ajutor.
Profesorul de istorie se încordǎ: “Unde voia să fugă Valentina? Văzuse lumină la şcoală?” Valentina se juca mereu cu copiii din clasele mici şi-i ajuta pe învăţători să-i aşeze în rând la intrarea în clasă.
Ultimii intrară soţii Piţuru care locuiau în spatele şcolii.
- Gicu a auzit nişte ţipete azi noapte, da’ a crezut că sânt alde Trifu care se-mbată mereu şi fac scandal.
- De unde să ştim că tocmai de aici se aude ? întrebă domnul Piţuru rotindu-şi, îndesat şi roşu la faţă, ochii în toate părţile.
Doamna Piţuru, nervoasă ca o vargă se întoarse către profesorul de ist
orie.- Dumneata ai auzit, nu se poate. Era doar peste drum
- Am dormit...
- Gicu a auzit ţipete, da’ chiar dacă ştia cǎ vin de-aici, tot nu ieşea. El, om bǎtrân... Dacă alţii mai tineri şi mai în putere n-au îndrǎznit...
Domnul Piţuru tuşi încet, sem
nificativ:- Aştia mǎ omora şi pe mine domnule !
- Şi la noi, adăugă doamna Piţuru, portiţa aia mică abia se ţine. Ii dă un brânci şi te trezeşti cu cine ştie cine în curte.
- Lăsaţi doamna Piţuru, nu vine nimeni la dumneavoastră. Ştie toată lumea că sânteţi săraci, o ironiză directorul.
- Credeţi? se aprinse doamna Piţuru. Da’ la baba Măriuţa ce-au cǎutat? Derbedei domnule director. Bine le face în America ! Mi-a spus nepoată-mea care e măritată cu un american că acolo-i strânge de pe stradă şi-i omoară. Ii pune pe-un scaun electric şi-i strânge de gât!
- Au fost beţi, spuse încet Nana. Toatǎ lumea spune că au fost beţi.
George completa preocupat condica de prezenţă.
- Ei, cine e de serviciu astăzi ? întrebă directorul uitându-se pe graficul afişat
pe perete.- Eu, spuse George.
Luă clopoţelul şi sună lung. Copiii se adunară în faţa intrării. Pe urmă începură să treacă prin faţa cancelariei în drum spre sălile de clasă. Paul Iulian luă catalogul şi ieşi, grăbit, primul. Când sună de recreaţie, aduse catalogul în cancelarie şi ieşi afară.
Spre sfârşitul celei de-a doua ore intrară pe poarta şcolii doi miliţieni - un plutonier şi un plutonier major. Ii văzu dispărând în cancelarie. Aveau de discutat cu directorul. In recreaţie încercă să facă la fel, să lase catalogul şi să iasǎ în curte.
- O clipă domnule profesor. daţi-mi voie, sunt plutonier-major Stamate. Şeful de post de la comunǎ. Pentru dumneavoastră am venit, vorbi unul dintre miliţieni. Avea dinţii din faţă îmbrăcaţi în viplă.
V
ru să spună că nu se simte bine, că e bolnav, că s-a săturat de viaţa asta nenorocită dar şeful de post vorbea monoton şi potolit ca un funcţionar :- Am vrea să ştim dac-aţi auzit sau vǎzut ceva din nenorocirea de peste drum. Domnul director ne-a spus cǎ aţi dormit azi-noapte în cancelarie...
- Am un somn greu, vorbi aproape în şoaptă profesorul
- Şi... n-aţi auzit nimic?
- Absolut nimic.
- Nimic, nimic?
- Nimic!
Miliţienii îl priviră atenţi. Profesorul aştepta un ajutor din partea cuiva, a colegilor, dar toţi erau cufundaţi în treburile lor.
- Cunoaşteţi că prin lege sânteţi obligat să ne spuneţi tot ce ştiţi, vorbi celălalt miliţian, plutonierul.
- Nu ştiu nimic şi n-am văzut nimic, spuse sec profesorul prinzând deodată curaj. Abia acum observase că era singurul care mai rămăsese în picioare.
- Domnule director, se întoarse şeful de post, unde am putea discuta nestingheriţi zece minute cu dumnealui? Se uitǎ copiii la noi, pe fereastrǎ.
- Sǎ mergem în cancelaria mică.
O luară pe lângă şcoală până în dreptul unei scări cu trei trepte tocite de piatră care duceau într-un hol micuţ şi, de acolo, într-o cămăruţă cu câteva dulapuri de metal - arhiva şcolii - o masă şi patru scaune. Directorul se întoarse în cancelaria cealaltă şi miliţienii şi pro
fesorul de istorie, mai degajat acum, se aşezară.- Azi noapte, în timpul omorului ăstuia nenorocit, la dumneavoastră în cancelarie era luminǎ, aveaţi lampa aprinsă...
- De unde ştiţi asta?
- Ne-a informat cineva...
- Am citit şi m-a furat somnul.
Şeful de post punea întrebările calm, vag plictisit, o treabă de rutină. Celălalt însă stătea aplecat înainte şi-l fixa ostil, cu fălcile încleştate. Un buldog.
- Dar pe urmă, totuşi aţi stins-o...
- M-am trezit la un moment dat... începuse să fumege...
- Nu cumva v-aţi trezit din cauza gǎlǎgiei de peste drum, a ţipetelor? îl întrebǎ rǎstit buldogul.
- N-am auzit nimic, v-am mai spus.
- Si atunci dumneavoastră aţi aflat despre ce s-a întâmplat...
- Dimineaţa, de la două eleve din clasa a cincea. Să vă dau numele lor? Se străduia să fie maliţios.
- Nu-i nevoie, să ne întoarcem la lampă. Mai târziu aţi aprins-o din nou...
Paul Iulian tăcu o clipă descumpănit.
- De ce aţi aprins din nou lampa? Cum se face c-aţi aprins-o dacă dormeaţi? vorbi sigur de sine buldogul, cu o voce îngheţată.
- N-am mai putut dormi. E cam incomod să dormi pe mesele astea în cancelarie. Nu-i ca la hotel...
- Parcă ziceaţi că aţi avut un somn greu.
- Dumneavoastră, protestă exasperat profesorul, îmi ţineţi socoteala de câte ori m-am trezit şi de câte ori am aprins şi am stins lampa. Nu din asta i s-a tras moartea babei. Dacǎ ştiţi, cum mi-am petrecut eu noaptea, de ce nu ştiţi şi ce-a fost dincolo?
- Nu dumneavoastră ne anchetaţi pe noi, ci noi vă anchetǎm pe dumneavoastră, preciză buldogul.
Profesorul se ridicǎ în picioare.
- Anchetă? Nu cumva eu le-am omorât pe amărâtele alea? Sau poate am fost complice? Ce anchetă? Aveţi vreun drept să mă anchetaţi?
- Calmaţi-vǎ, bine, nu e anchetă. Dar, mai gândiţi-vă, continuă politicos şeful de post. O sǎ vǎ chemǎm la noi sǎ ne daţi o declaraţie scrisă. Avem nevoie sǎ ne ajutaţi. Doar atât. Mai gândiţi-vǎ, acum nu vrem sǎ vǎ mai reţinem.
Miliţienii se ridicară şi-i dădură mâna. Le era aproape recunoscător că pleacă.
- Vă stau oricând la dispoziţie, spuse cu o voce umilă. Oricum, eu nu am altceva de declarat, am dormit sau n-am dormit, în orice caz n-am auzit şi n-am văzut nimic, vă rog să mă credeţi.
Dar miliţienii nu-l mai ascultau. Ieşiseră grăbiiţi.
Pierdu câteva clipe ca să închidă cancelaria cu cheia şi abia după aceea porni spre cancelaria mare a profesorilor.
Acolo, Nana îl aştepta curioasă.
- Ce te-au întrebat?
- Dacă ştiu ceva... le-am spus că nu.
Directorul tǎcea ostil. George era inert, iar soţii Piţuru păreau mai mult ca niciodată cufundaţi într-o discuţie casnică.
- Sântem o mânǎ de oameni, începu profesorul de istorie cu o voce pe care nu şi-o recunoştea, şi-ar trebui...
Işi trecu palma peste obrajii ţepoşi.
- E timpul să mergem la orǎ? Cred cǎ sântem în întâr
ziere...Directorul se uită la pendula din perete.
- Du-te şi sunǎ George.
Intrară din nou în clase. La poarta babei Măriuţa apăruse o icoană cu o năframă neagră şi una albă - pentru Valentina. Lumea nu se îndura să plece de pe uliţă. Niciodată nu se mai întâmplase aşa ceva în satul lor. Copiii aflau în recreaţii noutăţi care apoi ajungeau la cancelarie. în timpul orelor, numai despre asta se vorbea.
Se ştia deci că fuseseră trei inşi, că bătrâna avusese strânşi nişte bani pentru înmormântare şi că banii ăştia îi ispitiseră pe jefuitori. Cine ştie cum aflaseră despre ei? Se ştia de la medicul legist cam la ce oră murise bătrâna. Valentina murise cu peste două ore mai târziu. Nu fusese violată cum se credea la început. O înjungheaseră fiindcă încerc
ase să fugă pe poartă. Când jefuitorii plecaseră, ea încă nu murise. Se chinuise mult. Se mai spunea că după jaf şi omor, tâlharii o luaserǎ spre şosea cântând. Fuseseră auziţi, dar nimeni nu le recunoscuse vocile. Era noapte, oamenii erau în pat, cui să-i treacă prin cap ce se întâmplase? Dar presupuneri se făceau; ziceau unii că ar fi fost fraţii Bragadireanu, din satul vecin de la cinci kilometri. Fraţii Bragadireanu fuseseră condamnaţi în urmă cu opt luni pentru viol şi se spunea că ar fi evadat din puşcărie. Dar cineva trebuia să-i fi adus aici.... Se mai spunea că s-au oprit la fântâna din capătul uliţei principale şi ar fi bǎut apă. Unuia i se făcuse rău când bǎgase capul în ciutură şi spurcase apa.In ultima recreaţie venirǎ ştiri mai amănunţite. Era deci vorba de trei inşi care se îmbătaseră la bufetul din comună în drum spre Prundu, satul celălalt. La cârciumă aflaseră de la nu se ştie cine de baba Măriuţa că are bani şi că trăieşte cu o nepoată de 19 ani. Veniseră pe şosea şi intraseră în sat căutând casa după descrierea care le fusese dată. Se întorseseră după jaf la gară şi luaseră un tren de noapte spre Bucureşti. Acolo erau departe de vâltoare. Şeful gării îi cunoştea, îi văzuse de multe ori prin gară, dar nu le ştia numele. Cercetǎrile tr
ebuiau să continue la Bucureşti.- Or să-i prindă, asta-i sigur, spuse directorul îmbrǎcându-se. Dar Valentina putea să trăiască, dacă avea puţin noroc. Ambulanţa din comună face până aici un sfert de oră. Să ne vedem cu bine. Pe m âine.
Dupǎ ultima orǎ,
plecară cu toţii. Se despǎrţirǎ la rǎspântia celor douǎ uliţe care duceau, una mai abrupt, alta mai ocolit spre centrul satului şi de acolo mai departe spre şosea.Profesorul de istorie ieşi singur în şosea. Porni de-a lungul şoselei spre capătul satului. Apăruseră acolo în urmă cu o săptămână nişte căruţe de nomazi cu coviltire. Caii erau deshămaţi şi priponiţi ceva mai departe. In faţa unei cǎruţe era o ţigancă. Il vǎzu şi îi fǎcu semn să se apropie.
- Hai sǎ-ţi ghicesc domnule, îi zise când ajunse lângǎ ea. Era tânǎrǎ şi veghea o fierturǎ dintr-un ceaun pus pe pirostrii.
- N-am nevoie... Si îi întoarse spatele.
- Lasă-mă domnule să-ţi ghicesc, strigǎ ţiganca în urma lui. Eşti om bun domnule. Nu pleca.. Pe toatǎ lumea iubeşti, numai pe dumneata nu te iubeşti. Şi-ai sǎ treci peste o apǎ mare şi tulbure... Şi viaţa dumitale o să fie alta, ai să vezi. Vino să-ţi ghicesc...
- Am spus că n-am nevoie! strigǎ şi el întǎrâtat.
Intră din nou în sat. Trecu încă o dată încet prin faţa şcolii. La baba Măriuţa nu mai era nimeni. Trecu de casa parohială spre biserică. Biserica era încuiată. Nu conta, oricum n-ar fi intrat.
Ieşi în şosea. Se rezemă de o bornă kilometrică în aşteptarea unei maşini de ocazie. Incepuse din nou ploaia. Deasă şi rece cu mǎzǎriche. Trenul de după amiază îl pierduse, nu mai avea altul decât peste două ore şi jumătate, seara. Ar fi luat-o pe jos, dar nu era în stare să meargă.
Şi mai trecu destulǎ vreme pânǎ când apǎrurǎ douǎ faruri care se apropiau. Era un camion. Ii făcu semn să oprească. Urcǎ lângǎ şofer şi-i ceru voie sǎ-şi aprindǎ o ţigarǎ. Dar dupǎ douǎ-trei fumuri simţi că se îneacă. Il rugǎ pe şofer să oprească şi coborâ. Când camionul plecă, se aşezǎ pe marginea drumului să prindă puteri. Era frig, aproape ger, primul ger
din anul acela. Noroiul începea sǎ se sleiascǎ iar pe şosea nu mai trecea nimeni.Inapoi la prima pagina
